Duminica tatălui

Sub puterea vântului stârnit din senin, barca prinse a se roti în jurul ei înseşi, tot mai repede. Încropită din câteva crengi scurte şi subţiri, cu o frunză de castan pe post de velă, pluteşte, iar asta e totul. Andrei o priveşte fascinat de când am lansat-o la apă, aşezat în genunchi şi cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Este prima jucărie pe care nu i-am cumpărat-o, ci i-am făcut-o eu, şi încă sub ochii lui. Acum, că barca ameninţă să se scufunde într-un vârtej iscat de vânt, micuţul a sărit în picioare şi aplaudă, râzând cu poftă. Pare că asta şi-a dorit. Dar cred că, de fapt, prin râsul acela speră să scape de plânsul sălbatic care i s-a cuibărit în gât de când ne-am reîntâlnit.

Nu a vărsat nici o lacrimă când m-a văzut în uşă, ba s-a prefăcut că nu e nici prea interesat de vizita mea. Şi-a găsit de lucru prin casă, până l-a pregătit maică-sa pentru a ieşi în oraş, iar când a fost să plecăm, a primit să-l  iau de mână, cuminte.

Nu ştie încă să numere săptămânile de când nu am mai venit la el, însă sigur simte că sunt multe. La fel cum şi eu i-am simţit reproşul nerostit.

Râde mult de bărcuţa în derivă, probabil amuzat şi de nedumerirea de pe chipul meu. Şi, deodată, izbucneşte într-un plâns spasmodic, sub pretext că bărcuţa i s-a scufundat. Nu de bărcuţă îi pasă lui, dar poate să plângă fără să dea de bănuit. Vreau să-l îmbrăţişez şi să-i şterg lacrimile, promiţându-i că îi voi face altă barcă, mult mai trainică şi mai frumoasă. Se smulge şi aleargă pe aleea aglomerată a parcului, căutând să se ascundă de privirile mele. “Andrei!” – îl strig, cu o voce pe care nu mi-o recunosc, tremurată. Se opreşte, iar când mă apropii, mi se agaţă de piciorul drept, într-o îmbrăţişare disperată.

Imagini suprapuse

Duminică, 17 Mai, Andrei, fiul meu, a împlinit trei ani. A suflat din tot sufletul în cele trei lumânări colorate ale tortului şi cred că şi-a spus o dorinţă, aşa cum l-am învăţat. Probabil că n-a rostit-o cu glas tare, nu ştiu, că n-am fost de faţă. Silvia, fosta mea soţie, nu m-a lăsat. “Nu accept un fals tablou de familie fericită, când noi suntem despărţiţi déjà de un an” – mi-a spus, sec. A preferat să-şi invite mama şi câteva prietene cu copii mici, cam de vârsta lui Andrei.

Abia astăzi, la o săptămână distanţă, mi-a permis să-l văd. M-am trezit cu gândul la el şi la faptul că, din pricina serviciului şi mai ales a certurilor cu Silvia, nu l-am mai întâlnit de aproape o lună. “Tată de duminică?” – mi-am amintit de un vechi film românesc. “Bine, dar măcar să fie în fiecare duminică”.  Să nu mai treacă nici o duminică în care să nu-l ţin în braţe, să nu mă joc cu el, să nu-l învăţ tot ce ştiu, să nu-l asigur că nu-l voi abandona… Nu contează ce voi îndura din partea Silviei pentru asta.

Această promisiune m-a umplut de energie şi de optimism. Am împachetat cu grijă cadourile pentru Andrei. Ştiam că nu o să-l intereseze prea mult ce-i aduc, căci va fi prea emoţionat de întâlnire, la fel cum este de fiecare dată. Totuşi, nu m-am abţinut să cheltui o bună parte din economiile mele modeste pentru a-i cumpăra cele mai frumoase haine de la o veche şi renumită firmă franţuzească, al cărei logo e o mică barcă. Nimic mai nimerit, căci Andrei e sedus de tot ce ţine de apă: bărci, plute, mori, pescuit, de parcă ar fi o fiinţă a apelor. În plus, tricourile, sacoul şi pantalonii aceia de inspiraţie marinărească i se potrivesc perfect cu părul blond şi cârlionţat şi cu ochii verzi şi mereu veseli. A-l vedea îmbrăcat în ele este o bucurie pe care mi-o fac mai întâi mie.

Tot drumul mi l-am închipuit cum mă va întâmpina. Îmi va sări de gât, râzând aşa cum numai el ştie să râdă, de te molipseşti? Dacă da, pe urmă totul va fi mai uşor. Mă va ignora şi va refuza să iasă în oraş, cum mai face uneori când e supărat? Foarte posibil. Şi-atunci m-aş mulţumi, cum am făcut şi altă dată, să stau pe marginea canapelei şi să-l urmăresc cum se joacă până când i-ar trece necazul şi mi-ar vorbi din nou, luându-mă tovarăş la aventurile din micul său univers. Dar acele ore ar trece prin mine ca o otravă lentă. Din pricina tăcerii, dar mai ales pentru că mi-e foarte greu să o am pe Silvia în preajmă, după cum îi este şi ei, fără-ndoială. Dacă nu reuşesc să-l scot din casă, pentru a petrece un timp numai cu Andrei, când plec de ei sunt mai bătrân cu câţiva ani şi cuprins de o sfârşeală sufletească şi fizică din care cred că nu o să-mi mai revin. Mă şi mir de unde găsesc puterea pentru o nouă vizită.

Dragostea de odinioară dintre mine şi Silvia a dispărut de parcă nici n-a fost, iar în locul ei s-a instalat o aversiune plină de dispreţ. Cum am ajuns aici este o poveste pentru altă dată. Pe scurt: am lăsat cuvintele să ne lovească. Acum, de dragul copilului, ne străduim să le ţinem închise în coşul pieptului, unde scurmă şi rup totul, ca nişte câini de luptă închişi într-o cuşcă prea strâmtă. Dar e preferabil să ne prăbuşim noi pe dinăuntru, decât să riscăm ca ura să muşte, fără voia noastră, din Andrei.

Imaginile vesele şi triste mi s-au tot învârtit în minte pe drum, precum un carton cu două feţe – una veselă şi alta tristă –, ataşat pe un ax, care se răsuceşte dacă sufli zdravăn în el, astfel încât, la un moment dat, nu mai deosebeşti plânsul de zâmbet.

Am intrat în casă, cu umerii strânşi şi zâmbind stingher. Andrei se juca pe covor, în sufragerie, cu un camion teleghidat. A întors capul spre mine, când m-a auzit, dar numai pentru o secundă, pentru ca apoi să continue, ignorându-mă. Mi s-a făcut un gol în stomac, ca atunci când sunt într-un avion care trece prin turbulenţe.

Destul de repede, s-a ridicat totuşi să vadă ce i-am adus. Şi-a ales din pachet un tricou alb, în ţesătura căruia, din loc în loc, se ivesc ancore în aceeaşi culoare, o pereche de pantaloni în dungi fine, bleumarin, şi a cerut să le îmbrace pentru a ieşi la plimbare. Se purta acum de parcă ne despărţisem de doar câteva ore. Ceea ce putea să însemne că m-a iertat.

Afară, mi-a spus, pe un ton serios: “Ce cadou frumos mi-ai făcut, tati!”. Şi nu sunt sigur că se referea doar la hăinuţe.

Barca vie

Cu o mână mă ţine strâns de dreapta, în cealaltă are un rucsac mic, cu o sticlă de apă în el, un pachet de biscuiţi, pentru cazul în care ni se face foame, batiste de hârtie, o lopăţică, o găletuşă şi un excavator de plastic. Prima oprire e musai la nisip. Iubeşte nisipul aproape la fel de mult ca apa. Ar fi în stare să construiască zile întregi “castele” şi “drumuri” de nisip, între visele lui.

L-am întrebat unde vrea cel mai mult să meargă azi cu mine, ca şi cum azi ar fi ziua lui. “În parc” – mi-a răspuns, fără să stea pe gânduri. Am insistat că ar fi mai interesant la “Zoo”, să ne uităm la girafe, lei şi urşi, sau să ne distrăm în noul “Orăşel al copiilor”, unde nu l-am dus încă şi care cică e grozav. “Nu, în parc”. “Păi, în parc mergem în zilele obişnuite”, zic. “Nu, cu tine nu merg în zilele obişnuite”. “Dar în care?”. “În celelalte”.

Aşa că iată-ne în Parcul Circului. Îl cunoaştem pe de rost. Nu este prea mare, dar e curat, are două spaţii de joacă, deci şi nisip, scrâncioburi şi tobogane, o masă de ping-pong – pentru când vom fi mai mari –, ţâşnitori de apă – la care e o plăcere să te uzi vara, dar merge şi-acum, căci s-a încălzit bine –, un lac cu raţe şi alte păsări migratoare, tonete de îngheţată – déjà deschise –, bănci pe care se odihnesc bătrâni singuri şi puzderie de copii pe alei.

Uite că nu ne oprim la nisip. Mai întâi trebuie să vedem cămilele. “Cum? Au cămile aici?!” – întreb, fiind convins că Andrei se înşală, că l-a păcălit bona sau  bunica, ori a văzut altceva şi crede că sunt cămile. “Da”. Înaintează grăbit, dar e vizibil mai obosit cu fiecare pas. A fost oricum eroic să facă pe jos un drum lung pentru el, de acasă până aici, fără să se plângă. “Tati mare ce eşti, ia-mă în braţe”. Bine, şmechere, dacă mă iei aşa… Mă ghidează şi, într-adevăr, într-o latură a clădirii circului este amenajat un fel de ţarc provozoriu – din plasă de sârmă, peste care a fost pusă o pânză străvezie –, în care patru cămile mănâncă iarbă uscată din câteva grămezi aruncate cam la întâmplare. Îl ridic pe ţânc deasupra gardului, care e destul de înalt, pentru a vedea mai bine. Este foarte bucuros. “Ai văzut? Cămile” – zice, râzând. S-o fi gândit că aşa îmi potoleşte pofta de a vizita grădina zologică. “Dar până acum nu erau, că doar am mai fost cu tine aici”. “Nu erau, le-au adus când nu erai tu”. “Dar eu unde eram?”. “La serviciu, munceşti mult”.

Şi-acum, la nisip? Nu, e păcat să nu le dăm bineţe raţelor de pe lac. Excelentă idée, mai ales că putem face şi o barcă. “Facem?” – mă întrebă, mijind ochii a neîncredere. “Sigur că da”. Mă urmăreşte atent cum caut câteva crengi, dar nu găsesc decât unele verzi, le rup la dimensiuni egale, iar bucăţile de lemn mustesc încă de viaţă, şi le leg între ele cu fâşii de coajă de salcie. Pe un catarg, improvizat dintr-un alt băţ, atârn o frunză mare de castan, în chip de velă. Îi dau drumul pe apă şi, minune, pluteşte! Cât de fericit e micuţul! Trepidează şi e numai lumină. Izbucneşte în râs, sare în picioare şi aplaudă când vântul tulbură apa într-un vârtej care dezechilibrează fragila ambarcaţiune, ca şi când s-ar bucura de o scamatorie de-a mea. Ca să sfârşească în plâns, la scufundarea bărcuţei. Fuge, cu paşi grei, parcă ţinuţi de frica de  a nu se îndepărta prea mult. Ştiu de ce, iar în momente ca ăsta, aş vrea să-l iau în braţe şi să-l topesc în inima mea, să nu ne mai despartă nimic, niciodată. De data aceasta, se lasă înduplecat mai repede şi se opreşte din alergat, apoi mă prinde cu mâinile lui mici şi delicate de un picior, într-o îmbrăţişare din toate puterile. Îl sărut, îl mângâi şi îi şterg lacrimile. “Îţi voi face altă barcă, una mult mai frumoasă şi mai rezistentă, să ne ţină şi pe noi în ea. Îţi voi construi multe alte jucării, ne vom juca mult împreună. De-abia de-acum începem noi să ne cunoaştem, căci tu ai crescut, nu vei mai sta la bunica, la Craiova, şi tata va veni la tine în fiecare săptămână”. Încet, încet, se linişteşte. Sper că m-a crezut. Şi dacă da, să mă ferească Dumnezeu să nu-mi ţin promisiunea.

Zi fără sfârşit

“Tati, am voie să calc pe iarbă”. “Da, puiule, sigur că ai” – îl încredinţez, gata să plătesc orice amendă ar exista pentru asta. Şi ne afundăm în iarba înaltă până aproape de pieptul lui. Pesemne cei  de la primărie au uitat ori le-a fost lene s-o cosească. Dar ce bine e! Iarba este plină de flori de câmp şi fluturi, de furnici şi de greieri, iar soarele de apus îi dă o strălucire stinsă. Lui Andrei îi place să înoate prin “marea” verde şi se scufundă, când şi când, ca să-l caut, strigându-l, prefăcut îngrijorat. “Andrei, Andrei!”. Şi-atunci îşi iţeşte capul din fâneaţă, râzând. Când oboseşte, ne lungim amândoi pe spate şi numărăm norii, apoi ne povestim ce ni se năzare în fiecare din ei. Lumina tot scade, iar cerul se limpezeşte, pentru spectacolul stelelor. Mai stăm aşa o vreme, căci pământul e cald şi forfota din jur se stinge uşor. N-am mai pleca, dar genele ne devin grele şi ar fi bine să ne prindă somnul în patul nostru.

Îl urc pe prunc pe umeri şi pornim spre casă. “Ţi-a plăcut cum am petrecut de ziua ta?” – îl întreb, mai mult ca să-l ţin de vorbă, să nu adoarmă. “Da, mi-a plăcut. Dar nu pleci. Nu pleci acasă la tine”. “Andrei, ştii că trebuie”. “Nu, nu pleci” – spune cu un început de plâns în glas. “Bine, nu plec până nu adormi”. “Nu pleci”. Tac, şi-mi înghit lacrimile. “Nu pleci” – repetă, înainte de a aţipi, legănat de mersul meu, asemeni unui călăreţ prea ostenit după o cavalcadă.

Ajunşi acasă, Silvia ne întâmpină fals voioasă. “Ei, cum a fost?” – îl întrebă pe Andrei, în timp ce-l dezbracă. “Am făcut o barcă. Dar tati nu mai pleacă” – răspunde, încă amorţit de somn, lăsându-se moale în mâinile maică-sii. Ea îmi aruncă o privire mirată şi mustrătoare totodată, de genul: “Ai grijă ce-i spui!”. “Tati stă cu tine până adormi, asta ţi-am promis, puiule”. “Nu, nu pleci”.

Silvia schimbă vorba şi îl ia în baie, să-l spele şi să-l pregătească de culcare. De mâncat oricum nu-i mai arde, şi e şi târziu. Aş vrea să ies din casă pe furiş, dar omuleţul îmi citeşte gândurile. “Tati, nu pleci, vin acum, să dormim”. “Nu dormi cu mami?” – mai încearcă Silvia. “Dorm cu tati”.

Mă aşez în pat cu Andrei, iar Silvia îşi găseşte treabă prin bucătărie. Mititelul mă prinde cu putere de degetul mare de la mâna dreaptă, ca să fie sigur că rămân, şi adoarme mulţumit.

 

(Text apărut în Formula As nr. 1172, din 25 iun. – 2 iul. 2015, semnat cu pseudonimul Nicolae Tescanu)

Un comentariu la „Duminica tatălui”

  1. Multumesc! Frumoasa povestea asta. Asta e o incercare mare in viata care la unii dureaza foarte mult. Altii lupta din greu cu pret mare ca sa nu ajunga la aceste momente de cumpana…

    Cind eram copil ma miram de povetile unde se ajungea la transformarea inimii unui erou intr-o inima de piatra. Nu poate fi un inteles pentru virste fragede dar cu timpul apare si exemplul asta in viata fiecaruia. In basme mai era o sansa si de-aia mi-au placut povestile de tot felul si in nici un caz realitatea timpurilor noastre… Iubirea avea un alt inteles acolo… Curajul avea un alt inteles acolo… Cumva, cu timpul se ajungea si la bucurie… Basmele aveau acel fir de speranta impletit in cursul evenimentelor. Copii imprumuta acest dar al sperantei de la povesti si basme, iar adultilor le-a impietrit speranta…

    Numai bine pentru viitor,
    Dan

Comentariile sunt închise.