Lumea e o tablă de șah. Nu e o metaforă, ci descrierea precisă. Pe tabla de șah nu există noroc, circumstanțe atenuante și nici a doua șansă, dacă nu știi să o creezi tu însuți. Sunt piese, reguli, poziții. Și o singură lege suverană, de care orice jucător se teme: șahul greșeala așteaptă.
Politica e jocul de șah al lumii. Nu sport de full contact – acela se cheamă război. Politica e războiul nesângeros. La fel de necruțător, calculat și definit de o logică internă pe care nu o poți sfida fără să plătești prețul. Speculează greșelile adversarului. Pedepsește improvizația. Și nu iartă pe nimeni care confundă spectacolul cu substanța.
Prin această grilă trebuie citit Donald Trump. Nu prin cea a moralei. Aceea e altă discuție. Nici prin cea a simpatiilor ideologice. Nu e în dezbatere acum. Ci prin cea a șahului: e bun jucător sau nu? Face mutări câștigătoare sau se supraextinde până când poziția îi devine de neapărat?
Gambitul greșit
În șah este o deschidere clasică, numită ”gambitul damei”, prin care sacrifici un pion ca să câștigi spațiu, inițiativă, controlul centrului. Marii jucători au folosit-o și au câștigat de nenumărate ori. Dar funcționează când știi ce sacrifici, ce obții în schimb și cât poți controla jocul ulterior.
Trump a jucat gambitul damei împotriva tuturor simultan. A sacrificat credibilitatea alianțelor atlantice – pentru ce câștig strategic? A distrus predictibilitatea ordinii comerciale mondiale – în schimbul a ce? A stricat relația cu aliații europeni tradiționali – pentru a obține ce poziție durabilă pe tablă?
Când joci gambitul împotriva unui adversar, e strategie. Când îl joci împotriva tuturor în același timp, inclusiv a aliaților tăi, e haos cu pretenție de strategie.
Și mai există, tot în șah, o situație cu cel mai frumos și mai înfricoșător nume din tot vocabularul acestui joc: zugzwang. Atunci când orice mutare permisă îți înrăutățește poziția.
Trump și-a construit, cu o perseverență maniacală, un zugzwang geopolitic. Dacă cedează la tarife, pierde din imaginea de om dur care îi dă credibilitate acasă. Dacă rămâne inflexibil, îl părăsesc aliații unul câte unul. Dacă bate în retragere din aventura iraniană, arată slăbiciune și permite concesii inccceptabile din partea SUA. Dacă va continua războiul, costul îl plătesc și ceilalți: țările din Golf, dar și multe țări europene și asiatice, cu mii și mii de morți, distrugeri de infrastructură, clădiri și bunuri, economia în colaps, energia scumpită…
Un astfel de jucător nu mai respiră forță și nu mai inspiră încredere. Este un jucător care și-a slăbit centrul, a pierdut rocada și are turnurile blocate, dar care, privind tabla, nu vede dezastrul, ci se iluzionează cu victoria apropiată.
”Pionul” care a refuzat să fie sacrificat
Giorgia Meloni a venit la Washington în ianuarie 2025 ca singurul lider european invitat la inaugurare. Trump o vedea ca pe o piesă preferată pe tablă și o numea suflet viu. Ea îl numea om strălucit și promitea să facă Occidentul mare din nou alături de el. Era relația perfectă de imagine: două naționalisme care se oglindesc unul în altul și se flatează reciproc.
Însă războiul cu Iranul a lovit Italia mai greu decât orice altă țară europeană, din pricina dependenței energetice față de Golf. Inflația a explodat. Analiștii vorbesc de recesiune. Electoratul a început să se îndoiască de politica externă a guvernului de la Roma…
Georgia Meloni a mai trecut printr-un test, de data aceasta de conștiință. Când Trump l-a atacat public Suveranul Pontif, ea l-a apărat pe Papa. Și a anunțat limpede că Italia nu va fi parte a conflictului iranian.
Trump a atacat-o public, a spus că nu o mai recunoaște, că nici Italia nu va mai fi la fel după asta. Subtextul era limpede: dacă nu lupți pentru petrolul din Golf, care îți ține economia în viață, de ce să te mai ajutăm? Italia este dependentă de acel petrol, dar refuză să se bată pentru el și lasă totul pe seama Americii – a acuzat Trump.
Dar președintele SUA a comis o eroare elementară de strategie. A uitat că pionul care rezistă sacrificării câștigă valoare morală. A uitat că un lider care apără instituțiile propriei civilizații nu poate fi destituit printr-un tweet furios. Și a uitat, mai ales, că un aliat umilit în fața propriului popor nu mai e un aliat, ci poate deveni un adversar de temut.
Un analist de la o universitate prestigioasă din capitala Italiei a spus-o sec, cum se spun lucrurile care nu mai pot fi ascunse: ea a vrut să fie puntea dintre Trump și aliații europeni, inițial părea o idee bună, dar a misiune aceasta a ajuns o povară și încearcă acum să se corecteze. E o mișcare inteligentă, pentru care nu îți trebuie neapărat curaj, ci luciditate și o bună înțelegere a contextului.
Față de servilismul fără rest al altor lideri, care s-au grăbit să-și ofere fidelitatea unui om aflat în derivă strategică, gestul Georgiei Meloni este remarcabil și, cine știe, poate molipsitor.
Păpușarul, nu aliatul
A rămas Israelul. Dar cine se uită cu atenție pe tablă înțelege că relația SUA – Israel nu e o una în sens clasic, cu obligații reciproce, cu un interes comun, cu respect mutual față de suveranitate. Este o relație în care nu câinele fâlfâie din coadă, ci coada fâlfâie câine. Israelul a știut întotdeauna să folosească puterea americană pentru propriile interese, să transforme aliatul cel mare în instrument al agendei proprii.
Nu e o critică, ci o observație obiectivă: Israelul are o capacitate geopolitică remarcabilă, căreia nu poți decât să îi recunoști eficiența. Criticabil este că Trump nu vede această dinamică sau, dacă o vede, nu îl deranjează. Și un om care nu distinge între aliat și utilizator nu mai conduce o politică externă, ci execută una.
Pe tabla de șah, când ai pierdut aproape toate piesele cu excepția uneia, și aceea nu îți aparține cu adevărat, ești în pericol de mat. Nu numaidecât mâine. Dar poziția e compromisă. Și de obicei e urmată de înfrângere, indiferent cât de agresiv joci în continuare.
Cum se ajunge la zugzwang
Grecii antici aveau un cuvânt pentru starea care precede catastrofa: hybris. Însemnă un orgoliu excesiv, care îi făcea pe unii lideri să-și supraaprecieze forțele în fața destinului sau a zeilor. Hybris-ul atrage nemesis-ul, adică pedeapsa divină, cu aceeași certitudine cu care greșeala de pe tabla de șah cheamă înfrângerea.
Trump a trecut deja de acel prag. Declarațiile cu aureolă mesianică – ”eu singur pot repara asta”, retorica salvatorului providențial, imaginile cu conotații cvasi-divine – nu sunt doar kitsch politic. Ci semnele că a petrecut prea mult timp în propria bulă de adulație și a ajuns să nu mai distingă realitatea de jocul pe care îl face.
Trump a adus în politica mondială logica spectacolului, a intimidării, a gestului teatral. Sau, mai direct, a confundat șahul cu wrestlingul. În wrestling, lupta este un spectacol, nu contează victoria reală, ci percepția de dominare pe care o poți transmite publicului.
Pe Trump, lingușitorii din jur și din presă, aplauzele publicului și temerile adversarilor și ale prietenilor deopotrivă l-au făcut să se creadă măreț. Dar tabla de șah are memorie. Fiecare mutare rămâne. Și de consecințele mutărilor nu scapă nimeni.
Lucrul cel mai periculos este că Trump a introdus imprevizibilitatea sistematică într-o arhitectură construită pe predictibilitate. NATO, ordinea mondială a comerțului, relațiile transatlantice, echilibrele regionale – toate acestea funcționau pe principiul că America e o ancoră. Că dacă nu știi nimic altceva, știi cel puțin unde va fi America mâine. Când pierzi ancora, intri în derivă.
Cel mai slab adversar la șah nu e cel care joacă prost, ci acela care joacă rău și crede că joacă genial. Pentru că primul poate fi corectat, dar al doilea nu poate fi convins și continuă să mute greșit. Iar fiecare mutare, pe o tablă ca lumea, schimbă destine particulare și comunitare.
Previziuni
Urmează mutările contra lui Trump cărora el însuși le-a deschis calea.
Iranul. Un război pe care l-ai pornit fără aliați, cu o economie fragilizată de propriile tale politici tarifare și cu o opinie publică din ce în ce mai puțin entuziastă în privința aventurilor militare, nu se termină bine. Istoria americană a ultimelor decenii o știe pe de rost. Afganistan. Irak. Acum Iranul, care e mai mare, mai vechi, mai puternic și mai răbdător decât oricare dintre adversarii anteriori. Un război pierdut sau blocat în Iran nu e doar un eșec strategic, ci sfârșitul politic al celui care l-a declanșat.
Midterm-urile din 2026. Americanii sunt un popor pragmatic. Când prețurile cresc, soldații mor pe fronturi fără o miză palpabilă și aliații s-au îndepărtat pe rând, electoratul evaluează câștigurile și pierderile, nu declarațiile politice.
Susținătorii lui Trump de până mai ieri vor redescoperi brusc independența de opinie în alegerile din noiembrie a.c., de la mijlocul mndatului. Se întâmplă întotdeauna. E o lege nescrisă a jocului: tribunele urmează învingătorul, nu învinsul.
Suspendarea din funcție sau altceva mai grav. Există, în Constituția americană mecanisme pe care Trump le-a sfidant cu bună știință, mizând pe ideea că nimeni nu va îndrăzni să le activeze. Dar mecanismele pornesc automat, la semnele unei poziții slabe a celui care până atunci a fost stăpânul jocului.
O suspendare din funcție a unui președinte american în exercițiu ar fi o premieră cu adevărat istorică. Nu prima tentativă, aceea s-a mai văzut, ci prima care ar ajunge la capăt. Și dacă i se adaugă o acuzare și o condamnare penală, ceea ce nu mai pare deloc o simplă ipoteză, am asista la o scenă fără precedent în istoria republicii americane. Căderea unui rege în mijlocul tablei, prin propriile sale mișcări greșite.
Ce-i de făcut? O întrebare pentru conservatorii serioși
Conservatorii europeni autentici – cei care nu și-au confundat naționalismul cu slugărnicia față de orice vine dinspre Vest sau dinspre Est – au datoria să recunoască faptul că Trump nu e o variantă a conservatorismului tradițional. Donald Trump este un populist narcisic, cu reflexe autoritare, înveșmântat în retorica valorilor, dar care lucrează contra acestora.
Prin politicile lui ne-a pus într-o situație riscantă pe toți și mai ales pe cei de la marginile celor două mari alianțe de state: UE și NATO.
Dacă ești vertical îți asumi acest adevăr și gata. Dacă nu, taci și speri să fentezi istoria. Dar în jocul ăsta fentele nu prea țin.
Atitudinea sănătoasă în momentul de față este să nu lăsăm zugzwang-ul lui Trump să devină zugzwang-ul nostru.