De câte ori văd un fonfleu de presă, o minciună sfruntată sau o manipulare grosolană sub semnătura cuiva care se pretinde jurnalist, mi se strânge inima. Pentru că este un afront adus meseriei de ziarist, pe care am practicat-o timp de 28 de ani (1992 – 2020, la ziare mari pe-atunci, Evenimentul Zilei, Ziua, Jurnalul Național, Cotidianul, Formula As) și încă o pată pe obrazul breslei din care am făcut parte.
Mi-a plăcut mult gazetăria, despre care cred că, dacă o faci cu onoare, este una dintre cele mai nobile meserii. Pentru că este despre adevăr, curaj, talent și jertfă de sine, atunci când îi respecți canoanele.
De câte ori sub un articol scris cu dispreț față de deontologie stă semnătura unui pretins jurnalist de investigații, mi se întoarce stomacul pe dos. Mă gândesc la câte victime inocente a făcut acel impostor. Nici nu mai contează dacă resortul terfelirii în presă e corupția „ziaristului”, prostia sau slugărnicia lui ideologică. Răul e rău.
De când am întrat în politică (4 ani) am fost atât de ponegrit de astfel de indivizi încât nu mă mai afectează personal. Dar tot sufăr pentru acei jurnaliști corecți care sunt judecați, volens nolens, in corpore, după faptele colegilor lor incorecți. Și mă doare cu atât mai mult cu cât începe să-mi fie rușine să spun că am fost jurnalist, chiar dacă mi-am făcut treaba fără reproș – așa cum deja au depus mărturie pentru mine nume mari din presă, alături de care am lucrat.
Aceeași părere de rău am simțit azi, când am citit însăilarea mincinoasă și rău-voitoare a unui băiat ajuns, fără îndoială prin proces de contraselecție, redactor-șef la o revistă cu nume străin și fără nici o grijă pentru reputația mărcii a cărei franciză este.
Omul nu doar că minte, dar nici nu mimează obiectivitatea. Mă acuză că am mințit spunând că am fost invitat la CPAC, la Washington, de către organizatori, făcând presupuneri neverificate și pe care nici nu a intenționat să le verifice. Nu s-a interesat la Senat, nici la CPAC, nici nu m-a sunat. I-aș fi putut pune la dispoziție documentele relevante, dar ar fi rămas fără subiect. Și nu se face să strici o „știre” bună pentru adevăr, nu?
Majoritatea presei române este dependentă de finanțatori dubioși, cu interese murdare (politice și/sau financiare), tocmai din pricina unor astfel de inși, care nu-și pot câștiga pâinea cinstit și care, din păcate, au devenit majoritari. Daca în presă ar fi o majoritate sănătoasă, ea ar curăța breasla de uscături.
Singura noastră consolare, dacă poate fi una, este că și presa occidentală a luat-o pe această cale a decăderii morale și profesionale, după cum a arătat și Donald Trump în discursul lui de la CPAC, pe care l-am ascultat din primele rânduri, ca unul dintre invitații de seamă.