Există un singur stat în lume față de care democrațiile occidentale și-au suspendat facultatea critică. Nu printr-un tratat sau prin vreun vot, ci printr-o ecuație simplă, repetată până a devenit reflex: orice critică la adresa Israelului este antisemitism. Orice antisemitism este nazism. Deci orice critic al Israelului este, în fond, un nazist.
Logica e circulară. Efectul este real.
E ca și cum ai spune că dacă critici guvernul României ești antiromân. Sau că dacă denunți corupția din Biserică urăști creștinismul. Nimeni nu acceptă această ecuație pentru niciun alt stat, niciun alt popor, nicio altă instituție. Doar pentru Israel funcționează. Iar faptul că a funcționat atât de mult timp nu e o dovadă de moralitate, ci una de intimidare reușită.
Să spunem lucrurilor pe nume: nu poporul evreu este în discuție. Statul Israel, cu o politică externă concretă, cu o ocupație militară concretă, cu victime concrete, este cel care ridică probleme. Distincția dintre evrei și sionism nu e un artificiu retoric, ci o realitate, și mulți evrei, inclusiv israelieni, o fac ei înșiși, public, cu curaj.
Acum faptele.
Prigoana creștinilor
Betleemul, orașul nașterii lui Hristos, era majoritar creștin în 1948. Astăzi, creștinii reprezintă sub 10% din populație. Nu a fost un cutremur devastator, nici vreo molimă, nici măcar o migrație masivă spontană. A fost presiunea sistematică a unei ocupații care a transformat Cisiordania într-un teritoriu din ce în ce mai ostil oricărei prezențe non-evreiești.
Proprietăți creștine din Ierusalim sunt vizate de exproprieri și presiuni documentate. Patriarhia Ortodoxă a protestat public de mai multe ori. Vandalizările coloniștilor asupra lăcașurilor de cult creștin din Cisiordania sunt consemnate de ONU și de organizații creștine internaționale. Biserici din Gaza au fost avariate sau distruse în bombardamente – recunoscut inclusiv de surse occidentale care nu pot fi acuzate de ostilitate față de Israel.
O prezență creștină bimilenară se subțiază an după an. Nimeni în Occidentul „creștin” nu ridică serios problema. Tăcerea nu e accidentală.
De ce tace Occidentul?
Mecanismul e vizibil pentru oricine vrea să privească. Lobby-ul pro-Israel în Statele Unite – AIPAC și organizațiile satelite – cheltuie sume cuantificabile public în campaniile electorale americane. Mearsheimer și Walt au documentat-o academic în 2007, la Harvard. Nu e teorie a conspirației. Este arhitectură politică, vizibilă, finanțată, eficientă.
Definiția IHRA a antisemitismului – adoptată de guverne și instituții sub presiune intensă – include formulări care fac din critica politicii israeliene o zonă periculoasă juridic.
În Franța, proiectul de lege Yadan propunea echivalarea explicită a antisionismului cu antisemitismul, obligând judecătorii să ignore propria jurisprudență: o instanță penală declarase deja că referințele la sionism nu pot fi automat interpretate ca atacuri la adresa comunității evreiești. Textul a fost retras din Adunarea Națională, sub presiunea opoziției, și reintrodus discret, pe cale guvernamentală, ocolind dezbaterea publică.
Acesta e mecanismul: acolo unde nu ajunge persuasiunea, vine legea. Acolo unde nu ajunge legea, vine eticheta. Iar eticheta ucide carierele mai sigur decât orice tribunal.
Dar mecanismul are și o față teologică, și aceasta e poate cea mai îngrijorătoare.
Creștinii sinoniști
O parte semnificativă a protestantismului american – curentele evanghelice care mișcă milioane de voturi și miliarde de dolari – a construit o eshatologie în care Israelul contemporan e un actor sacru, un instrument direct al planului divin. Dispensaționalismul premilenar, cum se numește tehnic, transformă un stat modern, cu o politică externă discutabilă și o armată care bombardează spitale și școli, într-o entitate aproape liturgică. A-l critica devine blasfemie. A condiționa ajutorul militar devine erezie.
Dispensaționalismul premilenar este o doctrină protestantă din secolul XIX care susține că evreii și Biserica creștină sunt două popoare ale lui Dumnezeu complet separate, cu destine distincte, evreii urmând să joace un rol central în scenariul apocaliptic final și în împărăția hristică de un mileniu care va urma. De aici derivă sprijinul politic necondiționat al evangelicilor americani pentru statul Israel modern, văzut ca împlinire profetică în curs.
Însă, când sprijinul necondiționat pentru politica unui stat devine articol de credință creștină, ceva fundamental s-a rupt. Teologi catolici și ortodocși serioși au spus-o de decenii. Hristosul a fost înlocuit cu un stat. Escatologia a fost confiscată de geopolitică. Și pentru mulți dintre cei care se numesc creștini, Israelul contează mai mult decât Betleemul, decât locul concret unde s-a născut Cel în numele Căruia se roagă.
Aceasta nu e o critică față de evrei. E o critică față de o deformare teologică a creștinismului însuși. O deformare care costă vieți și tăcere.
Distincții necesare
Noi nu putem accepta tăcerea. Nu din ură pentru cineva, sau nostalgie pentru fantasme ideologice pe care le respingem explicit. Ci din convingerea că solidaritatea creștină nu poate fi selectivă și că o politică externă serioasă nu poate fi ostatica unor mecanisme de intimidare, oricât de sofisticate.
A cere respectarea drepturilor comunităților creștine din Orientul Mijlociu nu e antisemitism. Este elementar.
A denunța un aparat care criminalizează critica legitimă nu e ură, ci apărarea libertății de expresie – un drept pe care Occidentul pretinde că îl prețuiește mai presus de orice.
A distinge între un popor și politica unui guvern nu e viclenie, ci inteligență morală de bază.
Betleemul se golește. Bisericile ard. Iar oamenii politici europeni caută, cu grijă, alt subiect de discutat.