The Jerusalem Post a publicat un material amplu despre ”antisemitismul din România”. Tonul este de rechizitoriu. România e prezentată ca un stat asediat de ură față de evrei. Acțiunea Conservatoare este numită partid de extremă dreapta. Campania Stop Vexler, lansată de ACT, este descrisă ca un atac la persoana unui deputat.
Nimic din toate acestea nu este adevărat.
Să luăm lucrurile pe rând.
Campania Stop Vexler vizează abrogarea Legii nr. 241/2025, nu persoana deputatului Silviu Vexler. Că legea poartă numele autorului ei este un obicei lingvistic universal. La nivel internațional circulă expresia „Legea Lauder” pentru inițiative legislative similare, după numele Fundației Ronald S. Lauder. Nimeni nu consideră că Fundația Lauder este „atacată” când cineva critică aceste legi. Legea 241/2025 nu a fost adoptată de un singur om: au votat-o PSD, PNL, USR, UDMR și reprezentanții minorităților. ACT a contestat o lege votată de o majoritate parlamentară. Aceasta este democrație, nu ură.
Demersurile ACT sunt strict legale. Petiții, mitinguri, sesizări, proiecte de lege de abrogare, dezbateri publice. Toate acestea sunt instrumente ale unei opoziții democratice. Tocmai pentru că nu pot fi contestate juridic, sunt atacate politic, prin etichetare. „Extremism” este o acuzație cu greutate penală în România. A numi extremist un partid înființat legal și care funcționează legal este calomnie. Mai mult: jignești, prin această etichetă, sutele de mii de români care susțin acel partid.
Același abuz de etichetare se practică sistematic în Europa. PiS în Polonia a guvernat opt ani fără să se comporte ca un partid extremist. Fratelli d’Italia conduce Italia. Lega guvernează în coaliție. Rassemblement National reprezintă milioane de francezi. Vox co-guvernează în regiuni spaniole alături de Partidul Popular. Toți sunt numiți „extremă dreaptă” de cei din jumătatea stângă a eșicherului politic. Efectul este previzibil: cuvântul se golește de sens, iar acuzația devine un instrument de eliminare a adversarului, nu o descriere a realității.
Obiecțiile de neconstituționalitate ridicate de președintele Nicușor Dan față de Legea 241/2025 stau în picioare din punct de vedere juridic. O lege care prevede pedepse cu închisoarea nu poate conține formulări vagi, imprecise, susceptibile de interpretări abuzive. Aceasta este o cerință elementară a statului de drept. Curtea Constituțională a respins sesizarea, dar asta nu înseamnă că obiecțiile de fond nu sunt reale. CCR nu se pronunță asupra oportunității politice, ci asupra formei juridice. Las că CCR nu e infailibilă. Problema substanței rămâne.
România nu are o „problemă evreiască”. Nu există în România o minoritate evreiasă persecutată, marginalizată sau amenințată în vreun fel de majoritate. Există aproximativ 2.500 de membri ai comunității evreiești. Statul român le garantează și le asigură drepturi, instituții, reprezentare parlamentară specială, finanțare publică. România este un model european de tratament al minorităților etnice. Orice comparație cu Republica de la Weimar este nu doar lipsită de argumentare, ci provocatoare.
Cine provoacă, de fapt, tensiunile? Legile care induc vinovăție colectivă românilor de azi pentru crime la care nu au luat parte. Îndepărtarea din spațiul public a unor personalități marcante ale culturii naționale, cum este Octavian Goga, pe motive politice, în timp ce opera lor literară este ignorată cu bună-știință, deși ei sunt omagiați pentru ce au făcut în cultură, nu în politică. Și nici măcar bustul lui Goga nu este problema, ci că eliminarea lui din cetate îi transformă pe cei care-l iubesc pe Goga ca poet în suspecți penal.
Antisemitismul este provocat de cei care pun la index figuri fondatoare ale României moderne. Există o lege psihologică pe care cenzorii o ignoră întotdeauna: fructul oprit. Interzicerea cunoașterii nu stinge interesul, îl aprinde. Istoria cenzurată devine fascinantă tocmai pentru că este interzisă. Personajele puse sub obroc devin eroi tocmai pentru că apare percepția că sunt prigonite. Mecanismul este verificat și el se întoarce împotriva celor care îl activează.
Ucraina, aflată în plină dramă existențială, s-a opus recent adoptării unei legi privind răspunderea penală pentru antisemitism, considerând-o o formă de manipulare externă și o atingere adusă suveranității. Este Ucraina antisemită? Sau are și ea dreptul oricărei națiuni de a decide singură cum își reglementează propria viață publică?
Nicio țară nu poate accepta să i se rescrie istoria în bloc, să i se scoată din memoria colectivă figurile pregnante, să i se impună o versiune unică a adevărului prin lege penală. România nu face excepție.
Tsunamiul care amenință România nu este antisemitismul, ci totalitarismul care începe întotdeauna prin confiscarea libertății de exprimare.
PS:
Articolul din The Jeerusaleem Post poate fi citit aici.