Există momente în istoria unui popor când clasa politică nu mai are nicio urmă de pudoare și se arată în toată goliciunea ei. Trăim unul dintre aceste momente.
Guvernul Bolojan nu conduce România. El administrează, cu o hărnicie birocratică mai degrabă dăunătoare, o stare de provizorat perpetuu, în timp ce partidele din coaliție negociază în culise viitorul lui. Și, prin el, viitorul nostru al tuturor.
PSD a anunțat că pe 20 aprilie va decide soarta premierului. Să înțelegem bine ce se petrece: cel mai mare partid din România – adică tocmai formațiunea care poartă cea mai mare responsabilitate pentru starea în care se află țara – se mobilizează nu ca să propună o viziune, ori să-și asume un program, ci ca să hotărască doborârea omului pe care el însuși l-a susținut până nu demult. Politică pe mize mici, dar cu efecte devastatoare.
Situația de fapt
România are astăzi un președinte ales de o minoritate activă, cu un mandat contestat de jumătate din cetățeni, un premier pe care nu-l mai ascultă nici propriul partid și fără legitimitate populară directă, o coaliție sfâșiată între interese electorale imediate și datorii încă neplătite față de grupurile de interese din spate, și o opoziție parlamentară masivă dar inertă.
Nicușor Dan a promis că va face lumină în dosarul anulării alegerilor din 2024. Un an mai târziu, lumina lipsește cu desăvârșire. În schimb, avem numiri controversate la șefia parchetelor, un PNRR în pericol de a pierde finanțări din cauza incapacității de a livra reforme și o clasă politică preocupată mai degrabă de supraviețuire decât de guvernare. Drept care cota de încredere în președinte scade, ca și ce din dreptul premierului.
Între timp, România reală muncește, plătește accize, suportă scumpiri după scumpiri și privește neputincioasă la circul de la București.
Trei scenarii
În aceste condiții, trei scenarii sunt posibile.
Primo: Bolojan rămâne, dar schilod. PSD acceptă să mențină guvernul actual, dar impune condiții: remanieri, schimbări de direcție, cedări. Coaliția supraviețuiește formal, dar devine și mai ineficientă. PNRR este pus în pericol. România intră în iarnă politică la momentul în care are nevoie de stabilitate pentru a negocia cu Washingtonul și Bruxelles-ul. Este cel mai probabil scenariu pe termen scurt și cel mai prost pentru țară pe termen lung.
Secundo: Bolojan cade, vine altul. PSD retrage sprijinul, guvernul pică prin moțiune sau demisie negociată și se instalează un premier social-democrat sau agreat de PSD. Schimbarea față de scenariul anterior? Cosmetic. Aceiași oameni, același sistem, alt chip la tribună. Românii au văzut deja acest film de prea multe ori ca să mai creadă în el.
Tertio: Alegeri anticipate. Singurul scenariu care dă poporului cuvântul. Singurul onest. Singurul care poate produce o legitimitate reală. Tocmai de aceea este și cel mai puțin dorit de actualii actori politici – care se îngrozesc la gândul că i-ar trimite acasă pe mulți dintre ei. Partidele de guvernare știu că poporul, consultat din nou, le-ar da o lecție memorabilă. Și exact de aceea se feresc de el ca de foc.
Totuși, în contextul tulbure în care ne aflăm, s-ar putea ca alegerile anticipate să fie o cale de a ieși din fundătură și pentru actuala liianță de l guvernare, nu doar pentru țară. Pentru că nici nu știe, nici nu poate, iar decontul în 2028 ar putea însemna extincția partidelor din coaliția de guvernare, renunțarea acum de la guvernare ar putea să le asigure partidelor de la putere supraviețuirea.
Ce ne lipsește
Nu lipsesc oamenii capabili din România. Nu lipsesc nici banii, nici resursele, nici bunăvoința internațională – vedeți cum Washingtonul a mulțumit public României pentru susținerea sa și pregătește mutarea de trupe americane înspre noi. România are acum o fereastră de oportunitate geopolitică rară.
Ceea ce lipsește este curajul adevărului. Curajul de a recunoaște că un guvern instalat prin negocieri de culise, fără consultarea poporului, nu poate rezolva problemele structurale ale acestei țări. Că un PNRR livrat doar pe jumătate sau mai degrabă pe sfert, sub șantajul propriilor parteneri, nu este reformă, ci mimarea ei. Că un stat care nu-și respectă cetățenii prin alegeri cinstite și guverne legitime nu va putea cere niciodată să fie respectat cu adevărat de partenerii externi.
Politicienii de la putere, dacă ar fi dispuși la un minim de onestitate, ar recunoaște că nu pot continua să conducă România cu spatele la ea. Dacă ar avea o clipă de luciditate, ar admite că farsa actualei guvernări trebuie să ia sfârșit. Și că singura soluție este întoarcerea la votul popular. Dar putem spera la așa ceva de la ei?