Cred în prietenie, cred în prieteni. Chiar și atunci cînd mă dezamăgesc, cînd mă rănesc, cînd mă părăsesc… Cred în ei și cînd ei înșiși nu-și mai dau crezare. Îi iubesc și cînd mă-ndepărtez cu anii de ei, sau pentru totdeauna. Ei sînt parte din mine, din visele și căderile mele, din izbînzile și ratările mele, din devenirea mea. Și cred că și eu sînt puțin parte din ei.
Prietenii sînt frații pe care ți-i alegi.
Prietenia nu se sfîrșește niciodată, ci numai noi sîntem prea sleiți, prea orgolioși sau prea lipsiți de înțelepciune ca să o hrănim. Atunci se mumifică și zace în străfundurile noastre ca în niște sarcofage vii. Dar e de ajuns o lacrimă, un zîmbet, o mîngîiere sau un cuvînt pentru ca prietenia adevărată să renască în toată splendoarea ei.
Prietenia nu cunoaște moarte. Odată legată este pentru dincolo de lumea asta. Pentru totdeauna.
Mie unuia mi se întîmplă să am prea mulți prieteni adormiți întru Domnul. Mai mulți decît printre cei vii! La răstimpuri li se adaugă alții. Această despărțire temporară mă doare. Dar e ca o tăietură de frunză de porumb pe deget. Se va vindeca pe neștiute. Cînd ne vom revedea acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin…