Suveranismul european a pierdut ieri un om. Nu și-a pierdut cauza. Sunt două lucruri pe care mulți se grăbesc să le confunde – unii din naivitate, alții cu bună știință. Să le despărțim. Și mai ales să vedem ce are de cîștigat România.
Ieri s-a încheiat o epocă la Budapesta. Șaisprezece ani în care Viktor Orbán a îndrăznit să spună nu. Nu imperativelor ideologice venite de la Bruxelles, nu politicilor de imigrație care dizolvă națiunile în populație omogenă și fără memorie, nu federalismului care transformă state cu mii de ani de istorie în provincii administrate de o birocrație fără chip, fără legimitate și fără Dumnezeu. Această rezistență a contat. Cei care o neagă acum, sub influența emoției de moment, fie (se) mint, fie nu știu ce spun.
La fel de adevărat este că susținerea administrației de la Washington nu l-a putut salva pe Orban. De fapt, s-ar putea chiar să-i fi dăunat. Aviz suveraniștilor de la noi care bat drumul Americii cu o slugărnicie de neînțeles și cu o frecvență suspectă.
Dar același Orbán a venit pe pămînt românesc și a ținut discursuri antiromânești. A finanțat masiv firme, ONG-uri și comunități maghiare din Transilvania cu fondurile statului maghiar, hrănind separatismul, cumpărînd loialități, construind rețele de influență în inima țării noastre.
Viktor Orban a tratat un partener NATO și UE ca pe un teritoriu de reconquistă. Niciun lider european nu și-ar fi permis față de Franța sau Germania ceea ce Orbán și-a permis față de România. Iar conducătorii noștri au tăcut, din interes, slăbiciune sau prostie, an după an. Confortul diplomatic în locul demnității naționale, zîmbetul protocolar în locul unui singur cuvînt ferm, indolența în locul răspunderii la care îi obliga funcția.
De această umilință ne-am eliberat.
Acum, despre reacțiile de azi-noapte ale liderilor europeni, care merită citite cu atenție, dincolo de protocol.
Ursula von der Leyen a declarat că „inima Europei bate mai puternic în Ungaria”.
Macron a salutat „atașamentul față de valorile Uniunii Europene”.
Merz a cerut „o Europă puternică, sigură și, mai presus de toate, unită”.
Manfred Weber, șeful PPE, a anunțat triumfător că „politica noastră de centru-dreapta câștigă alegerile”. Toți, dintr-o suflare, ca la comandă.
Să traducem. Cînd Ursula spune că „inima Europei bate mai puternic”, ea nu vorbește despre democrație – care o preocupă selectiv, după cum am văzut cu toții. Vorbește despre un critic incomod mai puțin la masa Consiliului. Despre un drept de veto care dispare. Despre un front al rezistenței naționale care se subțiază. Propaganda progresistă lucrează repede – e singura ei virtute.
Péter Magyar nu e omul nou pe care îl prezintă cu entuziasm unele televiziuni. E un produs al aceluiași Fidesz, format în același creuzet, cu aceleași constrîngeri reale ale unei țări dependente de gazul și petrolul rusesc. Va fi mai diplomat față de Comisia Europeană și mai atent la sensibilitățile și jocurile PPE, din care prtidul său face parte. Va fi poate mai puțin prompt în a răspunde solicitărilor Moscovei. Dar Ungaria rămîne cu aceleași interese energetice – și nu doar –, precum și cu nervul național al unui popor care nu-și schimbă ADN-ul odată cu premierul.
Există însă o altă lecție pe care România nu are voie să o scape.
Magyar și Tisza au demonstrat ieri că un sistem care părea indestructibil poate fi răsturnat. Că o mișcare construită cu răbdare și cu un mesaj clar poate deveni, în cîțiva ani, alternativa reală la o putere îmbătrînită în propriile privilegii. Că oamenii votează schimbarea atunci cînd li se oferă una autentică – nu o rearanjare a acelorași fețe pe aceleași scaune, nu un simulacru, ci o ruptură adevărată.
România are astăzi o putere care guvernează fără legitimitate populară și o opoziție care nu opune nimic – nici viziune, nici curaj, nici alternativă credibilă.
Aceleași partide, aceleași jocuri de culise, același circ de la București, în timp ce România este la capătul oricărei speranțe.
Acțiunea Conservatoare (ACT) și-a asumat să rupă acest cerc vicios. Nu ca partid al protestatarilor, nu ca ecou al frustrărilor, ci ca proiect politic serios, cu rădăcini în valorile care au ținut acest neam în picioare și cu ochii îndreptați spre viitorul pe care România îl merită și nu îl primește.
ACT este alternativa așteptată, deopotrivă conservatoare (în valori) și reformistă (în viziune). Și o va dovedi.
Dacă maghiarii au putut, pot și românii.