Pe malurile Oltului transilvanean, de o parte si de alta a drumului care leaga Sibiul de Fagaras, se afla douasprezece biserici aproape necunoscute, impodobite cu o pictura atat de frumoasa, incat pare rupta din rai. Autorii acestui miracol mural sunt tarani. Au trait in urma cu 200 de ani, pribegind din sat in sat ca sa-L proslaveasca in culori minunate pe Dumnezeu. Nevazuti si necunoscuti, de pe urma lor au ramas pereti si icoane pictate cu o nemaiintalnita credinta si ardoare, precum si un nume: Grecu, un neam intreg de zugravi care si-au transmis din tata in fiu mestesugul, dar mai ales sufletul, impovarat de suferinta romanilor din Ardeal, aflati la vremea aceea sub acvila imperiala. Va propunem, in paginile care urmeaza, un prim contact cu geniul unor tarani de sub culmile Fagarasilor, care ne-au lasat mostenire o opera spirituala de exceptie, asternuta pe peretii unor biserici modeste, de tara, pe care le-au transformat in comori.
Cadrul I. In biserica putin mai mare decat odaia cea buna a familiei Grecu din Arpasu de Jos, s-a strans tot satul. Mirii asteapta tremurand sa inceapa slujba, imbracati in haine sarbatoresti. Preotul inca isi face de lucru in altar, framantandu-se daca se cuvine sa-i cunune pe Maria si Alexandru, fara binecuvantarea parintilor. Absenta lor ii tine pe tineri in pragul deznadejdii si-al plansului si imparte satul. Unii au venit sa-i imbarbateze, altii, din curiozitate. Nu s-a mai pomenit sa se cunune cineva fara incuviintarea parintilor.
Usa bisericii este data de perete, mai sa iasa din tatani. Pata de lumina e acoperita pe data de tatal Mariei. Fara un cuvant, barbatul isi croieste drum pana in fata altarului, o apuca pe fata de o mana si o trage smucit dupa el. Degetele copilei, ca niste petale de crin, se desprind usor din palma lui Alexandru. Tacere de mormant. Maria isi impleticeste picioarele dupa parintele ei, tarata cu forta. Lui Alexandru ii cade capul in piept si fata i se umple de lacrimi. Nu se impotriveste nici el. Sta in loc, inlemnit. Ieremia Dumitru, cel ce voise sa fie nas, iese primul din biserica, facandu-si o cruce mare. Il urmeaza toti, strecurandu-se afara, precum oftatul slobozit din piepturile tuturor.
Alexandru mai sta o vreme dinaintea icoanei Maicii Domnului, in genunchi, sa ceara o minune. Intr-un tarziu se ridica, porneste in hainele lui mandre, de mire, spre casa, apoi isi ia o traista cu merinde, incaleca pe Murgu si paraseste satul in galop.
***
Cadrul al II-lea. Sus, chiar sub cupola bisericii din Sasaus, atarnat in franghii, Alexandru picteaza chipul lui Hristos. E atat de aproape, incat simte cum i se intoarce respiratia din zid. I se pare insa prea fierbinte ca sa fie a lui. Ii spune asta fratelui sau, Nicolae, care i-a pornit pe urme, in pribegie. E inca frig, dar e un martie uscat, si peretele primeste cuminte culorile din varful pensulei.
I-a intrebat preotul daca termina pana-n Pasti. Dumnezeu stie. Ei se straduiesc. Alexandru – tot cu gandul la Maria. Spera sa i se duca faima de zugrav priceput – supranumit acum „Sasauju”, pana in satele de munte ale Fagarasilor. Caci zugravii de biserici castiga bine si asta inseamna ca va avea bani sa se intoarca acasa, sa-si cumpere pamant, sa-si ridice o casa larga, in care sa incapa multi prunci. Poate ca atunci o va lasa tata-sau pe Maria sa se marite cu el. Iar daca nu, isi va ingropa inima pentru lume. Se va calugari, sau va trai ca monah. Face aceasta fagaduiala fata de Mantuitorul si de badia Nicolae: ori cu Maria, ori doar cu Hristos.
Nevazuti si necunoscuti
O trista poveste de dragoste, o molima sau ce altceva sa-i fi facut pe fratii Alexandru si Nicolae Grecu sa plece din locul lor de bastina, Arpasu de Jos, pana de cealalta parte a Oltului, la Sasaus (comuna Chirpar, Sibiu), unde s-au stabilit si si-au facut un renume de pictori-bisericesti? Nimeni nu stie exact de ce. Cum nu stie nimeni nici daca e adevarat ca mai aveau un frate, Ioan, despre care unii cercetatori spun ca nici n-ar fi existat.
Cand ii intrebi de aceasta adevarata „dinastie” de pictori – care a zugravit, parca sub insuflarea Sfantului Duh, 12 biserici in Tara Fagarasului si pe Valea Hartibaciului -, batranii cei mai batrani din Sasaus spun ca n-au primit de la parintii si bunicii lor decat icoane pe sticla si un nume invaluit in ceata: Grecu. Ce-i va fi facut pe fratii Grecu sa pribegeasca prin satele Fagarasului, ca sa umple peretii bisericilor de ingeri si sfinti? Au pictat si inainte de asta? Cum aratau, cum au trait, au fost fericiti de chemarea lor? Mister. Nu s-au trudit niciodata sa-si zugraveasca propriul chip, iar multe dintre lucrarile lor nu le-au semnat – fiindu-le atribuite de specialisti, dupa indelungi cercetari.
In Sasaus, oamenii stiu doar ca osemintele Grecilor sunt ingropate undeva in cimitirul bisericii, unde nu li se mai afla nici crucile si nu li se mai fac parastase. Pana acum niste ani, intr-un capat de sat, spre Noul Roman, a mai rezistat casa ultimului iconar din familia Grecu, Vasile. Acum a devenit si ea pamant.
Iti vine sa crezi ca cele trei generatii de pictori Grecu, care au adus, din penel, vietile sfintilor pe peretii bisericilor ardelenesti, n-au fost decat niste umbre ale veacului, mai degraba duhuri decat oameni in carne si oase, cu iubirile, dramele si bucuriile lor.
Sasaus
Sasausul e un sat trist, ca un batran cersetor. Ulitele pustii parca se retrag, cu teama, dinaintea caselor mari, aflate in ruina. A nins abundent, cerul parca razbunand primavara timpurie de pana acum. Zapada nu e insa decat un fard subtire peste gardurile prabusite, peste zidurile crapate de batranete, cu ferestrele ca niste gavane de ochi din care s-a scurs viata.
Pamantul e ieftin aici. Si nici nu-i chiar mult de mers de la drumul mare care leaga Fagarasul de Sibiu. Dar lumea nu se repede sa se aseze prin aste locuri, macar ca-i moda sa-ti faci casa la tara. Vreo 50 de familii se incapataneaza sa supravietuiasca in jurul bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, cazuta si ea pe branci, sub loviturile vremurilor.
Cica desertul acesta nu e de la plecarea sasilor. „N-au fost sasi niciodata aici”, spune nea Ilie Pop, desi recunoaste ca el s-a mutat tarziu la Sasaus si nu stie bine istoria locului. Si parca nici numele satului nu-i chiar romanesc. Tot de la sasi se trage. Nea Ilie crede ca satul a fost pustiit dupa colectivizare; cei mai multi tarani au plecat care-ncotro, dupa slujbe, la oras.
De undeva, dintr-o curte de langa biserica, se aude un cantec la radio. Un soi de bocet stravechi.
Pomeniti in liturghii
Intru in biserica pictata de Alexandru si Nicolae Grecu (n. 1750 – m. 1815). Tanarul preot paroh Alexandru Copaceanu, ferches si vesel, se invarte in stanga si-n dreapta ca sa-mi arate minunatele scene biblice scoase din penelul pictorilor-tarani.
„Desi nimeni nu mai stie nimic despre ei, ii pomenim la liturghie. Uneori, primesc si pomelnice de la sateni, cu numele fratilor pictori”, spune parintele Alexandru. De unde stie ca sunt numele lor? Simplu, credinciosii trec pe pomelnic: „Alexandru – pictor”, „Nicolae – pictor”… asa cum sunt pomeniti preotii: „Vasile – preot”, „Dumitru – preot”. Stiu taranii ca iconarii sunt asistati de ingeri si sfinti cand lucreaza, ca preotii la Sfanta Liturghie.
***
Greu sa descrii frumusetea picturii de pe pereti. Zugraveala a ramas inca vie, chiar daca a fost afumata de lumanarile crestinilor, de peste doua sute de ani. In stanga altarului, ma izbeste „Coborarea la iad a Mantuitorului”. Dreptii Vechiului Testament isi intind bratele spre Hristos, implorandu-l din ochi si avand parul ridicat pe cap de groaza. Aceasta scena nu s-a petrecut acum 2000 de ani, ci are loc astazi, acum, cand un amestec dureros de teama si speranta imi urca in vene. Toata pictura de pe ziduri e un regal al culorii si al proportiilor. Mai zabovesc asupra chipului lui Iisus Hristos, Domnul. E acelasi pe care il voi vedea si la Tichindeal, si la Colun, si la Fofeldea… De-o blandete si-o mila pe care le simti pulsand in afara icoanei. Acelasi chip peste tot. Numai Vrajmasul are alta infatisare, uneori luand chipul dusmanilor istorici ai romanilor din Ardeal, ungurii.
Parintele Alexandru imi spune ca slujeste la Sasaus de abia trei ani, dar fiind pasionat de istorie, a incercat sa afle mai mult despre biserica inaltata aici, pe la 1780. Din pacate, nu s-au pastrat nici hartii, nici alte urme. Pana si crucile cele mai vechi din cimitir sunt prea noi ca sa-i dea vreun indiciu. Parintele spera, totusi, ca initiativa unei asociatii culturale din Sibiu, „Ecomuzeul Regional”, de a include Sasausul, Fofeldea si Tichindealul intr-un circuit turistic, sa atraga fonduri pentru restaurarea picturii murale.
Biserica din Sasaus trece drept prima dintre cele pictate de fratii Grecu. Desi poate ca prima va fi fost cea din Zarnesti, unde fratii Grecu si-au facut mana, in anul 1782, ajutandu-l pe invatatorul lor, Pantelimon Zugravu.
Elena Bajenaru, doctor in istorie, de la Muzeul Tarii Fagarasului, imi spune ca e imposibil de stabilit diferenta dintre pictorii frati, ce a pictat intr-o biserica Alexandru si ce Nicolae Grecu. De asemenea, este destul de anevoios sa deosebesti pictura lor de cea a lui Nicolae – fiul lui Nicolae Grecu (n. 1784 – m. 1857) considerat cel mai talentat dintre toti. Alaturi de fratele sau, Gheorghe, ei sunt a doua generatie de pictori din neam. Despre al doilea sunt putine informatii. Nu este cunoscuta decat contributia sa la pictarea, in 1821, a bisericii din Voivodenii Mici (comuna Voila, Brasov), impreuna cu Nicolae. La a treia generatie, il gasim doar pe Vasile Grecu, zis si Vasile Spataru – deoarece facea si spete pentru razboiul de tesut, care are o pictura mai rudimentara, de factura populara, cu vagi ecouri post-brancovenesti. Odata cu Vasile, indeletnicirea zugravitului de biserici s-a stins in familia Grecu, la fel de brusc precum a aparut.
Franturi de legenda
Ici, colo, blitul unei precare memorii colective lumineaza franturi de legenda. Vasile era un foarte bun cantor si intotdeauna canta cand picta. In plus, el nu se putea abtine sa nu fumeze in biserica. Oarecand, taica-sau, Nicolae, om mai in varsta si de scoala veche, i-a zis ca nu se cuvine sa traga din tigara cand il picteaza pe Hristos. La care Vasile a raspuns, plin de sine, ca el il face pe Hristos, deci poate fuma. Dar n-a apucat sa rosteasca ultimele cuvinte, cand schela pe care lucra s-a prabusit deodata si el si-a rupt un picior – povestea, in anul 1974, pe cand avea 76 de ani, Ana Serban, nepoata lui Vasile.
***
Despre Nicolae-fiul, care semna „Neculae al lui Neculae Zugravu”, „Neculae Grecu din Sasauj” sau „Zugravu Niculae Grecu”, istoricii de arta au reusit sa puna cap la cap cele mai multe informatii, reusind sa-i atribuie chiar si lucrarile nesemnate. Arta lui se distinge de a celorlalti pictori din familie, mai ales prin faptul ca el a imbracat temele religioase in episoade din actualitatea social-politica. A pictat, intre altele, bisericile „Sf. Ioan Botezatorul” din Colun (1811), Sf. „Vasile cel Mare” din Fofeldea (1814) si „Cuvioasa Paraschiva” din Tichindeal (1818). In toate a transpus iconografic o viziune critica asupra unor evenimente politice legate de viata romanilor ardeleni, sub ocupatia austro-ungara.
***
Sub un cer ca o placa de plumb, conduc masina printre dealuri perfect albe, pe care se deseneaza la nesfarsit, din linii subtiri, copaci desfrunziti si case sobre, ca intr-un peisaj de Pieder Brueghel cel Tanar. Ajung destul de repede la Fofeldea, odinioara Hohfeldia (vine de la germanul Hochfeld, tradus „Campul Inalt” sau „Campul de Sus”). Sat vesel, colorat de rufe puse la uscat si pereti in vopsele fistichii, parca pentru a masca saracia lucie. Drumuri desfundate, marginite de curti murdare, din care se aud tipete de copii, si case paraginite. Multi tigani. S-au mutat pe vremea comunismului, cu catel, purcel si cai, in gospodariile abandonate de sasi.
Doi puradei se ofera sa ma duca pana la biserica, pentru cinci lei. Lacasul e asezat pe un deal, de unde domina precum un castel medieval. O carare ingusta ma poarta, abrupt, prin cimitir pana la biserica. Vantul isi ascute lamele pe fata mea.
Biserica e destul de bine intretinuta. Ii dau roata, intru, si nu-l gasesc nicaieri pe Nicolae al lui Nicolae Grecu. Doar siluetele personajelor si dispunerea scenelor aduc aminte de el. Dar armonia cromatica nu exista. Aflu ca pictura a fost restaurata cu toate aprobarile necesare de un mare profesor de la Bucuresti, in anii ’70. Pe atunci, la Patrimoniu, la Sibiu, se ocupa de bisericile vechi dr. Elena Popescu, istoric de arta. „Am fost la Fofeldea, in timpul restaurarilor efectuate de profesorul Nicolae Sava. Din pacate, n-a lucrat el, ci si-a adus studentii in practica, pe care i-a pus sa dea cu vopsele noi peste pictura veche. A iesit destul de prost. Nu mi-a placut si i-am spus preotului paroh de atunci, parintele Fulea, om de mare cultura, dar era deja tarziu pentru a mai indrepta ceva”, mi-a marturisit dr. Elena Popescu.
Iata si haina religioasa pentru faptul politic: la Fofeldea (la fel ca la Tichindeal), Hristos este supus la cazne nu de catre romani, ci de husari din armata habsburgica. Hristos nu este aici doar Mantuitorul, ci chiar poporul roman din Ardeal.
Urc in turnul bisericii, printre draperii tesute de paianjeni uriasi. De sus, vazut printre scandurile care acopera ferestrele turnului, satul pare un miel dormind pe un tapsan.
Martiriul lui Hristos
Masina toarce bland, in drum spre Tichindeal (mai demult „Cichindeal”, din nemtescul „Ziegenthal”, „Valea caprelor”). O padure batrana ma anunta ca ma apropii. Satul se deschide generos spre miezul sau, unde salasluieste biserica. Mica, imbracata de curand in albastru deschis, strajuita de ziduri groase de cetate. Crasnicul, un batran binevoitor si dedicat, imi povesteste despre fiecare scena in parte. Crede ca prin pictura fratilor Grecu, biserica asta detine o comoara, si s-a legat sa o pazeasca, pana cand va inchide ochii.
Indrazneala lui Nicolae Grecu-fiul a atins culmea la Tichindeal, unde l-a pictat pe Hristos schingiuit de husari, precum a fost Gheorghe Doja: asezat pe un tron de fier si cu o coroana de fier inrosita in foc, pe cap. Suferinta resemnata a Mantuitorului iti raneste ochiul si sufletul. Funinginea vremii, in loc sa estompeze pictura, o potenteaza, ii da o severitate potrivita cu scenele de martiraj. Aici gasesc prima data o scena pe care o voi mai intalni si la Colun, si in alte biserici zugravite de fratii Grecu: Simon, care l-a ajutat pe Mantuitorul sa-si duca mai departe crucea, este zugravit in portul popular specific fagarasenilor, iar pe margine, in loc de soldati romani, se veselesc nobili maghiari si austrieci.
Nici la Tichindeal nu s-au gasit inca bani pentru restaurare. Umezeala si mucegaiul urca, incet, pe pereti. Plec cu inima stransa. Cine stie cat ne-om mai putea bucura de opera fratilor Grecu? In oglinda retrovizoare a masinii, biserica se face tot mai mica. Ciudat, n-am senzatia ca eu ma indepartez, ci ca ea se sustrage lumii.
***
La Colun (comuna Porumbacu de Jos, Sibiu) ma intampina acelasi pustiu de la Sasaus si aceeasi saracie de la Fofeldea. Biserica e ferecata cu lacat mare. Caut indelung pe cineva sa-mi deschida. Il gasesc pe crasnic. E saritor, politicos, ar vrea sa-mi spuna ce-i cu pictura murala, dar nu prea stie. El merge la biserica in toata duminica, dar nu s-a gandit niciodata ce va fi vrut pictorul sa transmita prin scenele de pe pereti. Omul pazeste poruncile Bisericii si-i ajunge.
Intr-un colt, aproape de usa altarului, vegheata de Arhanghelul Mihail, imi fura ochii o icoana pe lemn: Ioan Botezatorul, cu aripi de arhanghel. Sfantul seamana la chip cu Iisus Hristos, iar culorile fac icoana sa arda. Nu indraznesc s-o descriu, ar fi ca si cum as explica un poem, aproape un sacrilegiu. Este una dintre foarte putinele icoane pe lemn atribuite fratilor Grecu. Probabil pictata tot de Nicolae-fiul. In biserica miroase, abia simtit, a mere coapte si a scortisoara. E un parfum care nu-ti imbie stomacul, ci nostalgia.
Dr. ELENA POPESCU
„Simtul culorii si al proportiilor le-a venit de la Duhul Sfant”
Una dintre calauzele indispensabile pentru o calatorie in arta fratilor Grecu din Sasaus este d-na ELENA POPESCU, doctor in istoria artei si muzeograf la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Ne-am intalnit in biroul domniei sale, din curtea interioara a Palatului Brukenthal.
– De unde aceasta arta desavarsita, acest simt al culorii si al proportiilor, la niste oameni care nu aveau studii de nici un fel?
– De la Duhul Sfant. S-au nascut talentati. Cei care au avut talent, cum sunt Nicolae Grecu tatal, fratele sau Alexandru si Nicolae Grecu-fiul, au facut o fresca admirabila. La generatia a treia, Vasile Grecu se vede clar ca era doar un mestesugar. N-a mostenit talentul inaintasilor sai.
– Am vazut in picturile familiei Grecu anumite culori, in special verdele si galbenul, care mi se par deosebite. Stiti cum le preparau?
– Le cumparau sub forma de pulbere, prafuri, si le prelucrau singuri, amestecandu-le cu apa. La unele culori, adaugau si albus de ou. Dupa ce pictura murala se usca, era frecata cu un corn alb, ca sa straluceasca (sa „clicheasca” sau sa „sclicheasca” – spuneau ei). Apoi aplicau un strat de „firnais” peste fresca, sa fixeze si sa protejeze pictura. Firnaisul este denumirea veche a petrosinului. Ramane a cerceta locul si extragerea pigmentilor minerali folositi, in special galbenul, si modalitatea in care au reusit sa scoata culori atat de vii.
– Verdele apare foarte des in picturile lor. Era o „moda” a epocii?
– In Tara Fagarasului, si in icoanele pe lemn, si in cele pe sticla, verdele acesta este predominant. Verdele in diferite nuante era folosit ca fundal, ca mod de a crea spatiu pentru peisaj si, de asemenea, pentru vesminte. Insa, cu adevarat tulburator este galbenul, pe care nu ma sfiesc sa-l denumesc „galben de Fofeldea” – acolo l-am vazut prima data – si sa il consider, fara nici o exagerare, de o valoare similara cu „albastrul de Voronet”.
– Din pacate, cele mai multe biserici pictate de familia Grecu au fost restaurate prost. La Fofeldea, de pilda, n-a ramas urma din galbenul celebru despre care vorbiti.
– E adevarat si foarte, foarte trist. Unii restauratori si-au pus clar amprenta lor personala, altii, „mari profesori”, umplu spatiile lasate goale in pictura originala, intre ferestre, deasupra arcadelor, stricand armonia si discursul pictural. Isi pun „amprenta”, pentru ca ei nu stiu sa picteze decat intr-un singur fel, nu mai respecta stilul original, bizantin, neobizantin, post-brancovenesc etc. Poti sa-i numeri pe degete pe cei care mai fac o restaurare corecta.
– Cum au fost posibile aceste interventii nefericite? Nu a fost nevoie de aprobarea autoritatilor statului?
– Aprobarile au fost date pentru restaurare, dar nimeni n-a mai verificat ce se intampla. Daca pictorii restauratori, de obicei si profesori universitari, au avut initiative personale in modificarea picturii, asta n-a mai controlat nimeni. Iar daca s-a facut, era prea tarziu. Preotii n-au stiut nici ei cum sa apere vechea pictura…
Icoanele de la Sambata
Mai am de facut un ultim popas, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, unde se pastreaza cateva din icoanele pe sticla facute de fratii Grecu. Manastirea ma copleseste, de fiecare data cand o revad, cu semetia sa voievodala. Acum, zapada o imbraca precum o blana de hermina.
La un etaj, deasupra chiliilor, se afla muzeul care adaposteste si o galerie de icoane pe sticla facute de pictori-tarani. De cum patrunzi in incaperea boltita, fara ca cineva sa te indrume, deosebesti, dintr-o data, icoanele fratilor Grecu. Acelasi dramatism intens al reprezentarii, acelasi verde opalin de culoarea otravii…
Remarc doua piese, de o frumusete tulburatoare: o icoana a Sfintei Treimi cu trei chipuri si o reprezentare a Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil – primul cu o sabie si un potir din care ies limbi de foc, iar al doilea, imbracat in odajdii pana la pamant, cu o pana si un papirus in maini.
Pe o alta icoana, de asta data din lemn, Hristos sta langa trupul neinsufletit al Maicii sale, purtand-o totodata si in brate, ca pe un prunc infasat. Fiul isi duce cu duiosie Maica la Cer, iar Maica se naste din nou, intru vesnicie.
Dr. ELENA BAJENARU
„E foarte probabil sa-si fi castigat existenta pictand icoane”
Un alt nepretuit ghid spre adancul legendei fratilor Grecu mi-a fost d-na ELENA BAJENARU, doctor in istorie si cercetator la Muzeul Tarii Fagarasului „Valeriu Literat”.
– Cum se explica opera de exceptie a fratilor Grecu, despre care in Romania nu se stie aproape nimic?
– Doi dintre ei, Alexandru si Nicolae, au fost scoliti la Hurez, in Valcea, de catre pictorul Pantelimon Zugravu, care stia pictura bizantina, si de la care au deprins stilul post-brancovenesc. Ei n-aveau studii propriu-zis, invatasera aceasta arta ca pe un mestesug. Lucrarile lor sunt foarte valoroase. In impresia magica pe care o creeaza, intra poate si faptul ca asupra vietilor lor persista necunoscutul, care le inflameaza oamenilor imaginatia.
– Stim ca pe langa cele 12 bisericii, fratii Grecu au pictat si icoane. Istoria lor e mai clara?
– Din pacate, nu se cunoaste numarul lor, pentru ca nu s-au semnat pe ele si pentru ca sunt risipite in colectii particulare, prin casele oamenilor. Au pictat insa multe, pentru ca, de exemplu, in privinta lui Nicolae al lui Nicolae Grecu, din 1827, de cand realizeaza ultima pictura murala, si pana in 1857, cand moare, nu mai avem niciunde mentionat ca ar mai fi pictat vreo biserica. Este foarte probabil ca vreme de 30 de ani sa-si fi castigat existenta pictand icoane pe sticla.
– Care este motivul pentru care meseria „zugravitului” de icoane s-a transmis din tata in fiu in familia Grecu?
– Era o meserie banoasa pentru vremea aceea. Era si o cerere mare de icoane. Icoanele pe sticla erau mai ieftine si deci mai cautate. Oamenii vedeau in icoane o putere magica, de protectie si ajutor. In Fagaras, fiecare om avea in casa cel putin doua, trei icoane, dar ajungeau si pana la 15.
– Cand au aparut icoanele pe sticla la noi?
– In secolul al XVIII-lea, in Ardeal, fiind aduse din Europa Centrala, in special din Boemia. Primul centru unde s-a pictat pe sticla a fost Manastirea Nicula. Era loc de pelerinaj si multa lume voia sa aiba icoane de acolo. In prima faza, se faceau icoane mici pe sticla, cu o tematica mariologica, subiectele predilecte de pictura fiind evenimente din viata Sfintei Fecioare Maria, caci manastirea ii era inchinata Maicii Domnului. Tot satul ajunsese sa picteze pe sticla, era unicul sat unde se intampla asta. Si de aici au plecat apoi icoanele in restul Ardealului, iar odata cu ele, si mestesugul. Au devenit centre puternice de pictura pe sticla Scheii Brasovului, Alba Iulia, Tara Fagarasului si Marginimea Sibiului.
– La ce pret putea ajunge o icoana pe sticla?
– Nu stim. Avem insa informatii ca se dadeau icoane prin troc, pe cereale, vin, faina. Probabil ca nu costau foarte mult, daca si oamenii saraci aveau doua, trei icoane pe sticla in casa.
– Biserica a acceptat folosirea icoanelor pe sticla?
– La inceput, nu. Cele de la Nicula erau considerate sperietoare de prunci, pentru ca erau foarte urate, desenul era primitiv, rudimentar, insa cromatica era foarte vie. Si Mihai Eminescu a condamnat raspandirea foarte mare a icoanelor pe sticla. Pe la 1872, s-a dat si un ordin prin care se interzicea colportarea lor. Dar chiar si asa, oamenii au continuat sa picteze icoane si sa le cumpere. Pe urma, pe masura ce arta aceasta s-a perfectionat, Biserica le-a acceptat tacit folosinta.
***
Ninge din nou, apasat, cu fulgi cat pumnul. Cerul a disparut sub valurile de borangic ale zapezii. Pasii mei, sub care scartaie ritmic zapada, ma tin dincoace de mister. Dincolo, raman fratii Grecu, marii zugravi nevazuti ai bisericilor din satele Fagarasilor.
(Formula As nr. 862, 27 Mart. – 3 Apr. 2009)