Pe părintele Clement Păunescu, stareţul Mânăstirii Slănic din Argeş, l-am văzut prima oară într-o duminică de vară. A slujit Sfânta Liturghie la Mânăstirea Aninoasa, unde este şi duhovnic, şi apoi a predicat cu foc. Mi-a plăcut vorba sa limpede şi directă, plină de miez şi de curaj. Mi-a plăcut şi înfăţişarea sa patriarhală, subliniată de un zâmbet plin de candoare şi bunătate. Am aflat atunci că părintele are şi o poveste de viaţă neobişnuită: la vârsta de 35 de ani, s-a călugărit, împreună cu soţia şi fiul lui, care pe atunci era adolescent. Iar iniţiativa pentru acest pas i-a aparţinut copilului. Atât de mult l-a iubit pe Hristos, încât a vrut să-i slujească numai Lui. Dar, după câţiva ani, când părinţii erau deja călugăriţi, fiecare în mânăstirea lui, băiatul, care era frate la Mânăstirea Slănic şi absolvent de Seminar, a decis să se întoarcă în lume. Astăzi, este un avocat de succes, căsătorit şi tată a patru copii. Părintele Clement nu regretă pasul făcut. Şi-a aflat pe deplin pacea sufletească în credinţă şi rugăciune, considerând că Dumnezeu a ales pentru el. Şi tot Dumnezeu l-a ajutat să se rupă de lume, să se spele de gândurile care îl chemau înapoi, în ea. O biruinţă dobândită prin rugăciune, la care visează orice om credincios.
„Spaima tot de la minte porneşte”
– Preacuvioase părinte, nimeni nu ştie, asemenea unui călugăr, cu viaţa dedicată pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, ce înseamnă lupta permanentă cu gândurile care stăvilesc drumul spre rugăciunea curată, adevărată. O oprelişte pe care se luptă să o depăşească toţi oamenii credincioşi…
– Lupta cu gândurile nu o poţi începe fără o clarificare a stării tale sufleteşti, gândurile vin din neclarul vieţii. Ce vreau? Încotro este drumul meu? Trebuie să crezi, cu adevărat, că singurul drum este mântuirea, deci câştigarea vieţii veşnice. Apoi, ai nevoie de un duhovnic, care să te ajute să vezi ce gânduri te încearcă mai abitir. Gândurile care ne potopesc sunt legate de patimile care ne stăpânesc. De pildă, te chinuie patima beţiei, şi tu îţi zici că te lepezi de ea, dacă mai bei doar un singur pahar. Este o iluzie. De la un pahar ajunge omul să bea până ce nu mai ştie de el, fiind cuprins de păcatul beţiei. Păcatul începe cu gândul, aşa că mare grijă la ce gândim! Trebuie eliminate gândurile care alimentează patima. Dar, nu există o reţetă generală pentru asta. Fiecare om ajunge să-şi stăpânească pornirile şi gândurile prin alte mijloace. De aceea, esenţiale sunt sfătuirea permanentă cu duhovnicul şi ascultarea de duhovnic. Dar să nu mergem la duhovnic ca la psiholog, cu mintea încordată, ca să găsim rezolvări raţionale, ci ca la un mijlocitor pe lângă Dumnezeu, cu inima deschisă. Iar inima se deschide prin rugăciune. Să fim conştienţi de puterea rugăciunii!
În legătură cu aceasta, vreau să le dau un sfat credincioşilor: să nu-şi aleagă duhovnicul după renumele lui, după modă sau după îndemnurile altora. Să meargă la Sfânta Liturghie într-o biserică, în alta şi în alta, până vor simţi că se află în comuniune cu preotul de la una dintre ele, că le răspunde la problemele lor, prin predică, fără să-l întrebe. Şi la acela să se oprească, pentru că numai la acel preot se vor putea mărturisi cu adevărat. De la spovedania totală – până la cel mai adânc urât din noi – se porneşte vindecarea. Preotul nu este nici procuror, ca să te chestioneze, nici judecător, ca să te pedepsească, ci mijlocitor. El este cel prin care îi vorbeşti, de fapt, lui Dumnezeu. E un martor şi un om de ajutor duhovnicesc. Precum spune Părintele Rafail Noica: la spovedanie, preotul trebuie să asculte ce-i spune Duhul, nu să judece după Pidalion. Şi dacă Duhul îţi spune împărtăşeşte-l, chiar dacă nu ar fi permis după Pidalion, atunci împărtăşeşte-l. Iar dacă nu auzi nimic dinspre Duh, nu zi nimic, mai cheamă-l o dată pe credincios. Dacă asculţi de Dumnezeu, nu greşeşti şi eşti cu conştiinţa împăcată.
– Dar nu avem de înfruntat numai gânduri legate de păcate, ci şi gânduri izvorâte din grijile vieţii de zi cu zi, gânduri pline de spaimă… De acestea cum ne putem păzi?
– Spaima tot de la minte porneşte. Am trecut şi eu printr-o astfel de împrejurare. Conduceam maşina, pe drumul dinspre Câmpulung Muscel spre Piteşti, şi mă simţeam foarte obosit, după mai multe zile în care nu dormisem aproape deloc. Aveam o senzaţie de sufocare şi, cum am probleme cu inima, am intrat în panică. „Acum mor” – mi-am zis. Mi-a fost teamă să nu fac vreun accident, aşa că am oprit pe dreapta, undeva, şi am început să mă rog, dar nu cu speranţa că voi fi salvat, ci cu gândul că, dacă e să mor, să o fac creştineşte, căci noi credem că „în ce te găseşte moartea, în aceea vei fi judecat”. Am închis şi ochii şi mă rugam. În cinci minute, m-am simţit mai bine, iar peste zece minute, nu mai aveam nimic. Şi am înţeles care este leacul: acceptă că ţi se poate întâmpla orice, dar nu deznădăjdui, că toate de la Dumnezeu sunt, şi Lui trebuie să I te rogi. Oamenii nu pot trece, de cele mai multe ori, prin încercări grele, pentru că nu acceptă ce li se întâmplă. Omul contemporan nu acceptă, de exemplu, moartea. Are o iubire de sine care nu ţine cont de transcendenţă, adică de realitatea că nu suntem doar trup, ci şi suflet, şi că sufletul e nepieritor.
– Prin urmare, e obligatoriu să ne asumăm orice vine asupra noastră?
– Da, să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu şi ne vom apropia de El. Însă astăzi, în general, oamenii nu prea înţeleg asta. Şi chiar dacă nu dau vina pe Dumnezeu, o dau pe ceilalţi. În viaţa de familie, de pildă, numai celălalt e de vină, dacă apar greutăţi sau ceva nu merge. În viaţa duhovnicească, aşteptăm numai de la preoţi, de la ierarhia Bisericii şi de la Hristos să ne rezolve toate, fără ca noi să facem ceva pentru asta. Fuga noastră de suferinţă şi de responsabilitate şi dorinţa de a avea o viaţă comodă şi lipsită de griji vin din iubirea de sine, care ne expune gândurilor rele. Ele ne tulbură, ne neliniştesc. Iar tulburarea aduce boală trupească şi moarte sufletească. Dacă vrem să câştigăm lupta cu gândurile negre şi să avem pace, trebuie să primim şi răul care ni se întâmplă pentru păcatele noastre, să nu căutăm să avem dreptate cu tot dinadinsul, să iubim cu adevărat pe aproapele nostru, nu doar din gură, să încercăm măcar să punem surdină iubirii de sine, dacă nu ne putem lepăda de ea…
Bucuria, sănătatea sufletului
– Înainte de a începe acest interviu, îmi spuneaţi că ştiinţa a confirmat un lucru miraculos: 60% din sănătatea noastră trupească ţine de bucurie. Cu cât reuşim să ne bucurăm mai mult, cu atât suntem mai sănătoşi fizic şi psihic. O veste bună, dacă am şti şi cum să ajungem la bucurie, tot mai rară, se pare, în lumea care ne înconjoară, plină de lipsuri şi ameninţări.
– Şi la bucurie, tot prin rugăciune ajungem, dar ea să fie însoţită sau urmată de un gând bun. De exemplu, te trezeşti dimineaţa şi te gândeşti: sunt viu, sunt sănătos! E un motiv de bucurie, pentru care nu poţi să nu-i mulţumeşti lui Dumnezeu. Iată cum gândul bun se transformă în rugăciune. Sau conştientizezi ce important este că îi ai alături pe cei dragi: părinţi, soţ, soţie, copii, şi mulţumeşti pentru aceasta. Ori gândeşte-te ce şansă ai să poţi pune pe masă pâinea cea de toate zilele, şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu. Sau priveşte pe geam şi bucură-te de o zi însorită, de un copac înflorit ori de zăpada proaspăt căzută. Căci toate sunt de la Dumnezeu, pentru a te bucura pe tine. Gândind la cele bune şi frumoase pe care le avem sau care ne înconjoară, facem loc bucuriei şi alungăm gândurile negre. Iar dacă întărim bucuria cu rugăciunea, suntem de-a dreptul fericiţi. Bucuria înseamnă sănătate sufletească. Acesta este sensul îndemnului repetat al Mântuitorului: „Bucuraţi-vă! Şi pace vouă”. Bucuria aduce pace. Liniştea şi veselia inimii sunt esenţiale pentru viaţa de aici şi de dincolo, pentru mântuire.
– Aţi vorbit până acum despre gândurile care trebuie alungate pentru a ne putea ruga. Credeţi în forţa lor? Credeţi că prin gând putem schimba realitatea?
– Da, dar atenţie, căci o putem schimba şi în sens pozitiv, şi în sens negativ. În ultima vreme, gândurile ne sunt induse, cel mai adesea, de cel rău. Acum are la dispoziţie mijloace sofisticate, ca televizorul şi internetul. După ore întregi de privit la televizor sau de vizionat diferite lucruri pe internet, mintea omenească macină gândurile altora, gânduri care îi sunt induse din afară, nu le mai naşte pe ale ei. Prin astfel de mijloace se transmit mesaje subliminale, care împiedică discernământul… De aceea, părintele Cleopa spunea: „Pe cel care se uită la televizor nu-l împărtăşesc trei ani”. Nu era o pedeapsă, ci o măsură de a-i curăţa mintea celui care vrea să se îmbunătăţească spiritual. Chiar şi copiii care se uită numai la desene animate sunt afectaţi, pentru că li se formează mintea într-un anume fel. Sunt studii ştiinţifice care demonstrează aceste adevăruri. E recomandabil ca cei mici să nu se uite la televizor decât de la vârste când pot discerne singuri ce e bine şi ce e rău, şi să nu înceapă să lucreze pe computer decât după 15-16 ani. Bineînţeles că şi televizorul, şi internetul, pot fi de folos, dar e necesar să căpătăm o anumită maturitate şi să nu facem abuz de folosirea lor. Mai nou, sunt la mare căutare reţelele sociale pe internet, Facebook-ul. Oamenii spun că socializează. Bun, socializează cu o lume întreagă, dar uită să mai comunice cu cei apropiaţi, cu familia lor, soţi, copii, părinţi, prieteni reali. Mai în câştig ar fi să stea de vorbă cu aceştia. Nu există bucurie mai mare decât să comunici cu prietenii şi familia, faţă către faţă. Comunicarea pe viu aduce emoţie, bucurie, implică şi sentimentele, sufletul, tot atâtea surse ale bucuriei despre care vorbeam. În perioada interbelică, în România, erau patru-cinci copii în familiile de la oraş, şi zece-cincisprezece, până la douăzeci de copii, la sat; acolo să vezi socializare! Revenind, da, de gândurile noastre depinde ce şi cum trăim. Cu condiţia să fie gânduri bune. Dar pentru a avea gândul cel bun, e nevoie să îndepărtăm sursele de urât şi de rău din viaţa noastră. Altfel, lupta devine foarte grea şi riscul de a o pierde foarte mare. Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Nu încerca să schimbi lumea, schimbă-te pe tine, o părticică din lume va deveni mai bună şi prin asta va beneficia întreaga omenire”. La fel este şi cu gândurile. Gândul meu bun ajută ca întreaga lume să fie mai bună, iar gândul meu rău face mai rea întreaga lume. Noi suntem înconjuraţi de o lume nevăzută, o lume a duhurilor, bune şi rele. Duhul rău vine cu un gând rău la mine, îl primesc şi atunci chiar se petrece răul acela. Deci, ne atragem răul prin gând. Să respingem orice gând rău: „Nu mi se întâmplă nimic rău, Dumnezeu are grijă de mine, sunt sigur de asta”. Şi dacă mi se întâmplă, totuşi, să fiu conştient că e un semn de la Dumnezeu că am greşit ceva. Cea mai bună apărare este tot rugăciunea. Când ne începem ziua, să ne închinăm şi să cerem lui Dumnezeu, sfinţilor şi îngerului păzitor, să aibă grijă de noi şi astfel să alungăm orice frică. Dacă ne-am încredinţat viaţa în mâinile Domnului, de ce să ne mai temem? Eu, personal, sunt absolut convins că omului care se roagă dimineaţa nu i se întâmplă nimic rău.
Bunica şi gândul cel bun
– Sfinţia voastră aţi avut vreo experienţă directă, în care un gând să fi schimbat realitatea?
– Eu am avut o bunică foarte credincioasă, care ţinea mult la mine şi, după ce m-am căsătorit, mi-a crescut copilul până la vârsta de cinci ani. Era nelipsită de la biserică şi mereu îmi dădea pilde din vieţile sfinţilor, din Biblie şi din predicile preoţilor. Copilul a preluat credinţa de la bunica lui. A crescut în credinţă. Eu, până la 30 de ani, am fost ateu. După revoluţie, într-o seară, am avut o discuţie cu bunica, în urma căreia mi-a apărut un gând: de ce este atât de senină femeia aceasta, simplă, săracă, fără mari bucurii de la viaţă? Ce găseşte ea la biserică, de o mulţumeşte într-atât? M-a pus pe gânduri ce mi-a spus. Era mult mai fericită decât mine. N-avea temeri de nici un fel. Credinţa îi umpluse viaţa de bucurie. Era în septembrie 1990. A doua zi era duminică şi m-am dus la biserică, la Curtea de Argeş, la moaştele Sfintei Filofteia. Am stat la toată slujba, fără să înţeleg nimic. Mă mai dusesem şi altădată, dar plecasem după cinci minute, pentru că mă plictiseam. Din acea duminică, însă, nu am mai lipsit niciodată de la Sfânta Liturghie. Ceva, discuţia cu bătrâna, gândurile pe care mi le stârnise, m-a făcut să revin mereu şi mereu şi să avansez tot mai mult pe drumul credinţei. Totul a pornit de la o întrebare: ce o înseninează pe bunica? Dumnezeu mi-a ascultat gândul ca pe o rugăciune şi mi-a răspuns. Probabil că a contat şi că se ruga bunica pentru mine. Din această experienţă proprie, am înţeles că un gând poate să schimbe o realitate: pe mine, din ateu m-a făcut credincios.
(Formula As nr. 1203, 11-18 februarie 2016)