Despre calea României către un stat dezvoltator suplu
România se află la o răscruce. Crizele suprapuse – economică, socială, de securitate și, mai presus de toate, de încredere – nu mai pot fi gestionate prin măsuri conjuncturale, prin simple schimbări de guvern sau prin pachete de austeritate care tratează simptomele, ignorând boala. Diagnosticul este dureros, dar limpede: asistăm nu la un eșec de guvernare, ci la un eșec sistemic al statului român. Un stat capturat de interese clientelare, slăbit de incompetență și lipsit de o viziune pe termen lung a devenit cea mai mare vulnerabilitate a națiunii.
Resursele se scurg peste hotare, industriile se subțiază, satul se golește, iar administrația, în loc să fie sprijin, devine adesea povară. Timp de trei decenii și jumătate, am crezut că simpla tranziție de la comunism la capitalism și de la totalitarism la democrație va fi de ajuns. Nu a fost. România de astăzi nu este un stat autentic democrat, în care libertatea și prosperitatea să fie depline. Este, în primul rând, o piață de desfacere, de consum. Depinde de economia altor țări, speră într-o umbrelă de securitate asigurată de alte state și, prin urmare, nu este suverană – cu tot ce decurge de aici: obediență față de alianțe, lipsă de politică externă proprie, incapacitate de a-și apăra interesul național.
Discuția nu este despre mai mult stat sau mai puțin stat, așa cum s-a tot purtat în ultimele decenii, ci despre un altfel de stat, unul care își cunoaște rostul și mijloacele.
Avem nevoie de un stat care apără libertatea, asigură ordinea și creează condițiile prosperității.
Acesta este statul dezvoltator suplu: vizionar, protector, investitor, meritocratic.
Ce este statul
Statul este forma de organizare politică și administrativă a unui popor pe un teritoriu dat. Dar să nu-l vedem ca pe o abstracțiune. Statul este un organism viu, care respiră prin gestionarea curentă a treburilor publice, gândește prin elitele sale, se exprimă prin politica externă și se apără prin armata lui.
Dacă societatea ar fi o navă, statul ar fi echipajul: el stabilește ruta, asigură disciplina la bord și, mai ales, garantează că vasul nu se scufundă.
Prin urmare, statul nu este o teorie sau un enunț juridic. Statul este un grup de oameni – care conduc, administrează, legiferează, judecă și apără.
Calitatea statului depinde, în mod determinant, de calitatea acestor oameni și de structurile pe care le-au construit sau pe care le-au moștenit.
Un stat slab înseamnă oameni slabi în funcții-cheie. Un stat capturat înseamnă oameni cu interese private în locul celor cu vocație publică. Un stat puternic înseamnă elită competentă, instituții robuste și un proiect național asumat.
Conservatorismul înțelege statul nu ca pe un instrument de redistribuție sau de planificare totală, ci ca pe un garant al ordinii, al libertății și al continuității naționale.
Statul nu creează prosperitate. O face cetățeanul liber, antreprenorul, comunitatea. Dar statul creează cadrul fără de care prosperitatea fie nu apare, fie nu durează. Iar în momentele de criză – economică, militară, demografică – statul poate și trebuie să fie nu spectator, ci actor strategic.
Tipologii de stat
De-a lungul modernității, s-au conturat mai multe tipologii de stat, fiecare cu logica sa proprie, cu avantajele și cu limitele sale. A înțelege aceste tipologii nu este un exercițiu academic — este un act politic fundamental, pentru că nu poți alege direcția dacă nu știi unde ești și unde vor ceilalți să te ducă.
Statul minimal
Teoretizat de Adam Smith și inspirat din tradiția liberală clasică, statul minimal se limitează la apărare, justiție și respectarea contractelor. Piața decide restul. Avantajele sunt reale: libertate economică, fiscalitate redusă, dinamism antreprenorial. Dar dezavantajele pot fi fatale: inegalități sociale profunde, expunere la monopoluri, infrastructură subinvestită, servicii esențiale inaccesibile pentru cei cu venituri mici. Marea Criză din 1929 a arătat unde poate duce dogma minimală aplicată fără discernământ.
Statul social
Născut în Europa postbelică, statul social oferă servicii publice extinse și protecție socială generoasă. Aparent asigură egalitatea și stabilitatea. Modelele nordice — Suedia, Norvegia — sunt frecvent invocate ca exemple de succes. Dar aceste modele funcționează pe baza unui capital social, a unei culturi a muncii și a unor tradiții instituționale pe care nu le poți importa prin decret. În context românesc, statul social s-a dovedit un model falimentar: bugetofag, supradimensionat, excesiv de birocratic, generator de dependență față de redistribuție. El nu a creat prosperitate — a administrat sărăcia.
Statul protecționist
Centrat pe bariere vamale și subvenții pentru industrii naționale, statul protecționist are o logică de urgență: apără economia națională de concurența externă până aceasta devine competitivă. A funcționat parțial în SUA interbelic, în anumite faze ale Braziliei sau Argentinei. Dar dacă devine permanent, duce la ineficiență cronică și stagnare tehnologică. Protecția fără disciplină creează rente, nu performanță.
Statul intervenționist
Modelul keynesian, în care guvernul stimulează economia în perioade de criză prin cheltuieli publice și politici monetare, are meritul de a amortiza șocurile ciclice. Dar, aplicat sistematic, riscă deficite bugetare structurale și supra-reglementare. Intervenția de criză nu poate deveni filozofie de guvernare.
Statul dezvoltator
Teoretizat de Chalmers Johnson în analiza miracolului japonez și dezvoltat ulterior de Alice Amsden pentru Coreea de Sud, statul dezvoltator este modelul cel mai relevant pentru România de astăzi. El presupune un stat care păstrează controlul strategic asupra domeniilor-cheie – energie, transport, telecomunicații –, dar încurajează inițiativa privată, direcționează resurse și orientează economia pe termen lung. Nu gestionează fabrici, ci construiește ecosisteme. Nu naționalizează, ci coordonează. Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan sunt referințele.
Chalmers Johnson a identificat secretul: birocrație competentă și obiective precise. Mariana Mazzucato a actualizat conceptul, vorbind despre statul orientat pe misiune, capabil să mobilizeze resurse pentru inovație și dezvoltare fără să sufoce inițiativa privată. Această sinteză este matca din care a crescut propunerea noastră.
Statul dezvoltator suplu – o sinteză necesară
Modelul clasic al statului dezvoltator asiatic a cerut o birocrație de elită masivă, o putere politică concentrată și uneori un autoritarism funcțional, greu de replicat în democrațiile europene și oricum nu de dorit. De aceea propunem o versiune adaptată: statul dezvoltator suplu.
Acesta nu este o contradicție în termeni, ci o inovație necesară. El îmbină administrație redusă și eficientă cu un control ferm asupra domeniilor vitale ale națiunii. Nu este paznicul de noapte al statului minimal, care lasă totul în seama pieței, și nici statul social hipertrofiat, care sufocă inițiativa privată prin taxe și reglementări excesive. Este sinteza dintre eficiența birocratică occidentală, direcția strategică asiatică și principiile conservatoare de responsabilitate, ordine și libertate economică.
Caracteristicile sale esențiale sunt: control național asupra resurselor strategice; intervenție în economie doar pentru stimulare, reglare și protecție; politică externă folosită ca instrument de dezvoltare economică; fiscalitate redusă ca număr și nivel de taxe, dar stabilă și predictibilă; administrație suplă – personal puțin, dar calificat și responsabil.
Lecțiile lumii
Înainte de a propune o cale pentru România, să privim cu atenție modelele care au funcționat. Nu pentru a le copia mecanic, ci pentru a extrage principiile care pot fi adaptate.
Japonia postbelică
După 1945, Japonia era o țară în ruine, fără resurse naturale semnificative, sub ocupație militară, cu o industrie distrusă. Și totuși, în mai puțin de trei decenii, a devenit una dintre cele mai puternice economii ale lumii. Secretul nu a fost naționalizarea masivă, ci coordonarea strategică: prin MITI (Ministry of International Trade and Industry) guvernul a ales sectoarele prioritare (auto, electronice, oțel), a facilitat creditarea, a protejat piețele interne în faza de consolidare și a negociat acorduri comerciale avantajoase. MITI nu gestiona fabric, orienta ecosisteme. Nu ordona, ci propunea și coordona. Iar birocrația care îl compunea era recrutată meritocratic, plătită bine și respectată social.
Singapore
La începutul anilor ’60, Singapore nu avea nici resurse, nici piață internă semnificativă, nici o adâncime strategică. Când a fost expulzat din Federația Malaiezia, Lee Kuan Yew a plâns public. Câteva decenii mai târziu, Singapore era cel mai competitiv stat din lume. Rețeta: aparat mic, dar infrastructură strategică în mâinile statului – port, aeroport, utilități; legislație clară și aplicată fără excepție; investiții masive în educație care au transformat capitalul uman în principala resursă a națiunii; și o cultură a ordinii și a responsabilității.
Singapore este poate cel mai apropiat exemplu de stat dezvoltator suplu: aparat mic ca dimensiune, dar control ferm pe artere. Intervenții țintite, nu masive. Transparență și meritocrație în funcția publică.
Coreea de Sud
Coreea a folosit statul ca planificator strategic în deceniile ’70–’90: credite direcționate către conglomerate naționale (chaebols), investiții în industrie grea și tehnologie, protejarea pieței interne până la consolidarea competitivității externe. Disciplina la export era cerință de stat: dacă nu exportai, nu mai primeai sprijin. Rezultatul a fost o industrializare fulminantă, de la economia agrară la semiconductori în câteva decenii.
Estonia, un model european
Estonia merită o mențiune specială, pentru că este europeană și membră NATO. După eliberarea de sub ocupația sovietică, a ales o cale radicală: stat suplu, digitalizat, fiscalitate plată, birocrație minimă. Astăzi are cel mai avansat sistem de e-guvernare din lume. Pentru componenta de stat dezvoltator a mers pe nișe precise: IT, securitate cibernetică. Și a dovedit că modelul funcționează și în interiorul regulilor UE.
De ce nu a apărut statul dezvoltator în Europa occidentală?
Întrebarea merită un răspuns direct. Europa occidentală nu a dezvoltat un model clasic de stat dezvoltator din mai multe motive structural. Industrializarea s-a produs organic, pe baza capitalului acumulat în secole de activitate comercială și colonial. Sindicatele și partidele social-democrate au împins spre state sociale, nu spre state dezvoltatoare. Integrarea europeană a impus reguli de piață care limitează subvențiile și ajutoarele de stat directe. Iar fragmentarea politică a făcut dificilă coerența pe termen lung.
Dar aceste obstacole nu sunt insurmontabile. Există instrumente compatibile cu regulile UE: IPCEI – proiecte europene de interes comun –, contracte pentru diferență în energie, scheme orizontale pentru cercetare și digitalizare, fonduri de garantare, bănci naționale de dezvoltare, parteneriate public-private competitive. Cheia este ingeniozitatea strategică, nu nesupunerea față de regulile europene.
Premisele României pentru un stat dezvoltator suplu
România nu este o foaie albă. Are puncte tari reale și blocaje serioase. A le ignora pe unele sau pe altele ar fi deopotrivă iresponsabil.
Punctele tari
România dispune de resurse strategice pe care puține state europene le au: gaze naturale în Marea Neagră, petrol, energie hidro și nucleară, agricultură bogată pe unele dintre cele mai fertile soluri ale continentului. Are o poziție geostrategică de excepție: frontieră estică a UE și NATO, coridor la Marea Neagră, poartă spre Orient. Are un bazin IT de calitate, recunoscut internațional, și o diasporă educată, cu competențe transferabile.
Apartenența la UE și NATO, deși adesea percepută ca o constrângere, este în realitate un fundament serios și un avantaj: acces la fonduri, la piețe, la tehnologie, la umbrele de securitate. Problema nu este apartenența, ci incapacitatea de a negocia în interior în apărarea interesului național.
Blocajele
Birocrația politizată rămâne cel mai grav obstacol. De la cel mai mic post dintr-o primărie rurală până la funcțiile de director general în ministere, criteriul de angajare a devenit carnetul de partid. Consecințele sunt devastatoare: incompetență generalizată, incapacitate de a atrage și implementa fonduri europene, corupție sistemică. România este pe cale să piardă miliarde din PNRR nu din cauza lipsei de bani, ci din cauza lipsei de oameni capabili să scrie și să implementeze proiecte.
Corupția și clientelismul contrazic tocmai condiția esențială a statului dezvoltator: birocrația meritocratică. Statul japonez din epoca MITI și statul singaporez al lui Lee Kuan Yew s-au sprijinit pe funcționari publici aleși prin concurs dur, plătiți bine și urmăriți cu exigență. Fără această coloană vertebrală, orice strategie rămâne pe hârtie.
La acestea se adaugă: infrastructura restantă – România nu a construit o rețea de autostrăzi nici după treizeci de ani de democrație; exodul de competențe – cel mai dramatic din UE; și slăbiciunea viziunii politice pe termen lung, o clasă politică orientată spre cicluri electorale de patru ani, incapabilă de angajamente pe câteva decenii.
Fereastra de oportunitate
Și totuși, există ferestre de oportunitate pe care nu le putem rata. Contextul geopolitic actual – războiul de la granițe, reorientarea lanțurilor de aprovizionare, nevoia Occidentului de alianți fiabili la Est – plasează România în poziții strategice pe care le-a riscat dintotdeauna, dar niciodată nu le-a valorificat cu adevărat. Digitalizarea oferă șansa de a sări etape, exact cum Estonia a demonstrat. Energia din Marea Neagră poate deveni, dacă este gestionată strategic, pilonul unei independențe reale. Agricultura poate fi transformată din exportator de materii brute în lanț de valoare adăugată.
Problema nu rezidă în absența resurselor sau a poziției strategice, ci în lipsa de voință și de coerență politică. Iar acest lucru se poate schimba.
Cei patru piloni ai reformei
Proiectul «România Puternică 2050» se fundamentează pe patru piloni interconectați: patru reforme profunde care, odată implementate, vor transforma radical capacitatea statului de a servi interesul public. Ei nu reprezintă programul unui partid. Sunt o necesitate istorică.
Pilonul I: Statul Meritocratic – Agenția Națională pentru Resurse Umane (ANRU)
Boala fundamentală a statului român este politizarea extremă a administrației. Ea generează incompetență generalizată, corupție sistemică și o permanentă stare de incertitudine pentru funcționarii publici, schimbați odată cu culoarea politică. Consecința directă: incapacitatea de a implementa proiecte complexe, de a atrage fonduri europene, de a oferi servicii publice decente.
Remediul propus este înființarea Agenției Naționale pentru Resurse Umane (ANRU) printr-o lege organică. ANRU va fi o instituție publică autonomă, independentă de Guvern, cu buget aprobat de Parlament și condusă de un Consiliu Director de șapte membri cu mandate de șapte ani, numiți fără afiliere politică. Va organiza toate concursurile de angajare și promovare în funcțiile publice din întregul aparat bugetar. Probele scrise vor fi anonimizate, interviurile înregistrate, comisiile mixte.
Impactul strategic este fundamental: depolitizare reală, profesionalizare, eficiență și, mai presus de toate, restaurarea încrederii cetățenilor în instituții. Un stat meritocratic nu este un lux, ci condiția oricărei alte reforme.
Pilonul II: Statul Protector – Agenția Națională pentru Controlul Standardelor de Calitate (ANCSC)
România a devenit o piață de categoria a doua, unde siguranța cetățenilor este constant amenințată: alimente cu standard de calitate mai jos față de ce se vinde în Vest, poduri care se prăbușesc după ce au fost date în folosință, autostrăzi care necesită reparații la scurt timp după inaugurare, tragedii precum Colectiv sau Ferma Dacilor – toate cu aceeași cauză: un sistem de control fărâmițat, corupt și ineficient.
Propunem crearea Agenției Naționale pentru Controlul Standardelor de Calitate (ANCSC) un gardian unic, în subordinea Prim-Ministrului, cu echipe de intervenție rapidă, laboratoare acreditate european și puterea de a opri lucrări, de a retrage produse și de a aplica amenzi de până la 10% din cifra de afaceri a companiei vinovate. Nicio lucrare de infrastructură publică nu va fi recepționată fără avizul tehnic al ANCSC.
Beneficiile: siguranța reală a cetățeanului, protejarea producătorilor români onești de concurența neloială și transformarea sintagmei «Fabricat în România» într-un sigiliu al calității.
Pilonul III: Statul Investitor – Strategia Națională de Combatere a Sărăciei (SNCS)
Abordarea actuală a sărăciei este falimentară. Statul cheltuie sume colosale pe ajutoare sociale care nu fac decât să întrețină dependența și să gestioneze consecințele: abandon școlar, probleme grave de sănătate, infracționalitate, depopulare. Peste 21% rată a sărăciei relative, cu vârfuri dramatice în mediul rural – aceasta este realitatea.
Propunem o schimbare radicală de paradigmă: investiția în eradicarea cauzelor sărăciei este, pe termen lung, mult mai profitabilă pentru stat decât finanțarea consecințelor ei. Concret: un Fond Național pentru Dezvoltare Comunitară, finanțat printr-un procent fix din PIB, care nu va mai acorda ajutoare individuale, ci va finanța proiecte integrate de revitalizare economică în cele mai sărace 200 de comunități. Infrastructură de bază, unități de producție locală, școli de meserii, micro-granturi pentru antreprenori locali.
Aceasta este viziunea conservatoare autentică: nu pomana, ci demnitatea. Nu asistența, ci capacitarea.
Pilonul IV: Statul Vizionar – Platforma de Consens Național pentru Proiecte Strategice (PCNPS)
România este campioană la strategii abandonate. Fiecare guvern anulează proiectele majore ale predecesorului, fie din orgoliu politic, fie pentru a redirecționa fondurile către propria clientelă. Master Planul de Transport, strategia energetică, legile educației — toate într-o permanentă stare de provizorat. Această discontinuitate generează risipă și face România un partener necredibil pentru investitorii pe termen lung.
Remediul este înființarea, prin lege, a Platformei de Consens Național, un for consultativ permanent plasat sub patronajul Președintelui, care reunește trimestrial liderii politici, Guvernatorul BNR, Academia Română, confederațiile patronale și sindicale. Misiunea: definirea și validarea a 5–10 proiecte strategice naționale cu orizont de 10–20 ani, cum ar fi, de pildă, finalizarea autostrăzilor și căilor ferate de mare viteză, independența energetică, refacerea sistemului de irigații, digitalizarea totală a serviciilor publice. Odată definite, aceste proiecte vor fi consfințite printr-un Acord Politic Național, semnat de toate partidele parlamentare, care se angajează să asigure continuitatea indiferent de culoarea politică.
Predictibilitate, stabilitate, credibilitate externă și un sentiment de scop comun. Acestea constituie miza acestui pilon.
Foaia de parcurs: România 2050
Transformarea României într-un stat dezvoltator suplu nu este un act, ci un proces. Propunem o foaie de parcurs în cinci faze pe douăzeci de ani, cu obiective clare și indicatori măsurabili.
Faza I (0–3 ani): Reașezarea instituțională
Obiectiv: stat mic, competent, transparent. Reformă profundă a funcției publice prin ANRU; consolidarea ministerelor și agențiilor prin fuziuni; o singură platformă națională de achiziții publice; fiscalitate simplificată la cinci–șapte impozite principale; TVA rambursat automat; deficit sub 3% din PIB în trei ani; investiții publice de minimum 5% din PIB.
Indicatori de succes: 30% reducere de proceduri birocratice, 90% plăți de TVA în 30 zile, 100% licitații publicate deschis.
Faza II (2–6 ani): Arterele naționale
Obiectiv: control și modernizare pe energie–transport–comunicații. Recâștigarea controlului acționar asupra producției, transportului și distribuției critice de energie. Electrificarea și dublarea principalelor căi ferate. Portul Constanța transformat în hub european. Rețea 5G/6G în uz industrial. Cloud guvernamental cu standarde NATO/UE.
Indicatori de succes: pierderi tehnice în rețeaua energetică reduse cu 30%, 2.000 km cale ferată modernizată, timpul de parcurs Constanța–Oradea sub opt ore pe cale ferată.
Faza III (3–10 ani): Misiuni industriale
Obiectiv: producție cu valoare adăugată mare. Înființarea Agenției Române pentru Misiuni – versiunea românească a MITI, cu 150–200 de experți –, care va defini șase–opt misiuni industriale cu bugete multi-anuale: agro-procesare, echipamente electrice și baterii, material rulant și componente feroviare, dronistică și sisteme terestre cu dublă utilizare, software industrial și securitate cibernetică, bioeconomie forestieră.
Instrumentele: credite fiscale pentru cercetare și dezvoltare, garanții de stat pentru investiții productive, export-credit, parcuri industriale tematice, fond suveran de dezvoltare capitalizat din dividende ale companiilor de stat și fonduri europene.
Indicatori de succes: plus două puncte la Indicele de Complexitate Economică, exporturi high-tech la minimum 15% din total, trei misiuni cu export de peste un miliard de euro anual fiecare.
Faza IV (5–12 ani): Oameni și competențe
Obiectiv: forță de muncă pentru misiuni. Sistem dual de formare profesională în jurul parcurilor industriale, cu curriculum co-scris cu firmele. Universități de inginerie aplicată cu granturi competitive pe misiuni. Stimulente fiscale pentru repatrierea diasporei. Viză accelerată pentru specializările deficitare.
Indicatori de succes: 50.000 de elevi pe an în sistemul dual-VET, 10.000 de repatrieri pe an în meserii critice.
Faza V (8–20 ani): Diplomația contractelor
Obiectiv: politică externă cu rezultate economice măsurabile. Rețea de atașați economici cu ținte trimestriale: contracte câștigate, piețe accesate, licitații internaționale adjudecate. Acorduri de securizare a resurselor. Brand industrial de țară: «Romania Builds – material feroviar, procesare agri-food, software securizat, drone civile.
Indicatori de succes: 25% din exporturi în afara UE, portofoliu Exim plus ECA peste 5% din PIB, 10 proiecte externe semnate anual de consorții românești.
Măsuri de precauție: cum să nu devenim un stat gras
Orice model intervenționist poartă în sine germenele degenerării. De aceea propunem anumite măsuri de protecție stricte: clauză de apus de soare pentru toate schemele de sprijin – extinderile cer dovezi de performanță; transparență radicală cu indicatori actualizați lunar online; meritocrație păzită cu numiri prin concurs și conflict de interese sancționat penal; disciplină fiscală strictă în care investițiile publice cresc, dar cheltuiala curentă rămâne plafonată ca procent din PIB.
Și o listă clară de ce nu trebuie să facem: subvenții la grămadă, protecționism permanent, naționalizarea a tot ce nu merge, mega-ministere care multiplică hârtii, proiecte fără evaluator independent.
Indicatori de performanță pe capitolele programului Acțiunii Conservatoare
Reformele propuse nu sunt generice. Ele se articulează pe pilonii programatici ai Acțiunii Conservatoare: Libertate, Ordine, Prosperitate. Și pot fi măsurate cu exactitate.
Națiune și identitate
Minimum 30% din curricula educațională dedicată culturii și istoriei naționale. Prezența activă a comunităților românești din diasporă în proiectele strategice de țară. Sprijin explicit pentru comunitățile istorice românești din Ucraina, Serbia, Muntenegru, Albania – rezervor de capital uman de același neam, ușor integrabil și evident preferabil forței de muncă importate de pe alte continente.
Familie
Rata fertilității de 2,1 copii per femeie până în 2037, față de 1,6 în prezent. Politici de sprijin familial care nu creează dependență, ci liberează: reducerea costului vieții de familie, infrastructură de îngrijire a copiilor, locuințe accesibile pentru tineri.
Economie
Exporturi high-tech la minimum 15% din total până în 2035. Indicele de Complexitate Economică crescut cu cel puțin două puncte. Ponderea capitalului românesc în economia națională crescută cu zece puncte procentuale față de 2025.
Educație
50.000 de elevi pe an în sistemul dual de formare profesională până în 2030. 20 de centre universitare de transfer tehnologic. Cel puțin 10.000 de repatrieri pe an din diasporă în meserii critice.
Administrație
Reducerea procedurilor birocratice cu 30% până în 2028. 90% din plățile de TVA procesate în 30 de zile. 100% din licitațiile publice publicate deschis. Funcție publică depolitizată prin ANRU operațional până în 2027.
Apărare și securitate
Minimum 2,5% din PIB alocate pentru securitate, cu accent pe autonomie tehnologică și industrie militară proprie, nu doar importuri. Securitate cibernetică națională consolidată. Coridor militar-economic Est-Vest funcțional.
Politică externă
Zece proiecte majore pe an semnate de consorții românești în state partenere. Portofoliu de credit la export și garanții de stat peste 5% din PIB. Rețea de atașați economici cu ținte contractuale trimestriale. 25% din exporturi direcționate în afara UE până în 2045.
Concluzii
România nu poate concura cu Germania în materie de stat social și nici cu Statele Unite în materie de stat minimal. Dar poate găsi o cale proprie: un stat dezvoltator suplu, înrudit cu experiența asiatică, dar adaptat valorilor europene și rădăcinilor culturale românești.
Statul dezvoltator suplu este zidul de cetate care nu se prăbușește la primul cutremur, dar nici nu-și blochează cetățenii înăuntru. Este statul care apără ce trebuie apărat, reglementează ce trebuie reglementat și eliberează energiile națiunii acolo unde ele pot construi. Suplu nu înseamnă slab. Puternic nu înseamnă obez.
Dacă Japonia a reușit miracolul prin MITI, dacă Singapore a prosperat prin Lee Kuan Yew, dacă Estonia a demonstrat că un stat mic poate deveni lider digital, România poate reuși printr-o generație de lideri care să transforme birocrația inertă într-un organism viu, suplu și puternic. Nu este o contradicție în termeni. Este, poate, singura șansă.
Cei patru piloni ai proiectului «România Puternică 2050» – statul meritocratic, statul protector, statul investitor și statul vizionar – formează o arhitectură coerentă, capabilă să vindece bolile sistemice ale statului român. Implementarea lor cere curaj politic, birocrație meritocratică și o reorientare fermă către interesul național. Lucruri rare în România de azi, dar nu imposibile.
* * *
Note
- Chalmers Johnson, MITI and the Japanese Miracle, Stanford University Press, 1982.
- Lee Kuan Yew, From Third World to First: The Singapore Story, HarperCollins, 2000.
- Alice H. Amsden, Asia’s Next Giant: South Korea and Late Industrialization, Oxford University Press, 1989.
- Mariana Mazzucato, The Entrepreneurial State, Anthem Press, 2013.
- Stephan Haggard, Developmental States, Cambridge University Press, 2018.