Un Crăciun furat

 

În Moldova iernile sunt aspre, dar aceea din anul 1989 a fost, mai degrabă, un pui de pri­măvară. Eram la jumătatea lui Decembrie şi, de mirare, în Bacău nu căzuse încă prima zăpadă. Aerul clar mirosea a muguri. Parcă Dumnezeu avea un plan special. Ora­şul se pregătea de Crăciun după acelaşi ritual dictat de austeritate. Între blocuri se au­zeau, dimi­neaţa, bătaia covoarelor, iar seara, bicele din funii groase de cânepă ale băieţilor care se pre­găteau de pluguşor. Părinţii pândeau, încordaţi, ma­gazinele cu galan­ta­rele goale. La un zvon, se formau instan­ta­neu cozi imense, care se destrămau apoi destul de re­pede. Se bă­gau, uneori, portocale şi bana­ne verzi, unt, pi­cioa­re de porc sau bomboane de pom cu gla­zură de cio­colată, învelite în hârtie argintie. Vân­zătorii ho­tărau severi: o sută grame de unt de per­soa­nă, un ki­lo­gram de banane, unul de portocale, unul de „adi­daşi” (pen­tru piftii), unul de bomboane. Să ajungă la toată lu­mea. Nu ajungea niciodată. Oa­menii scrâş­neau din dinţi şi înjurau în surdină, în aşteptarea unui alt semn, care i-ar fi făcut să alerge la o nouă coadă.
În scurtul program de televiziune, doar ceva ştiri po­litice seci, „de bilanţ anual”. Nimic despre Naşte­rea Domnului. Pentru regim, singura sărbătoare de iar­nă îngăduită era Revelionul. Tot de Revelion se îm­podobea, oficial, „pomul” (nu bradul), sub care un impostor pe numele lui ideologic de „Moş Ge­rilă” punea darurile ce trebuiau aduse de Moş Cră­ciun…
Se întuneca devreme, iar după ora 22.00, se în­tre­rupea curentul. Tata ne deprinsese cu plăcerea de a ju­ca şah, de-a citi şi a sta la poveşti la lumina lumâ­nării. Deodată, sub forţa magică a flăcăruii ce pâl­pâia, casa era învăluită în mister şi într-un fel de căl­du­ră, cum găseşti numai la privegherile de noapte de la vreo mâ­năstire ascunsă în munţi. Simţeam că ne uma­nizam mai mult în iernile acelea lungi, în ciuda celor care îşi puseseră în minte să ne zidească de vii în întuneric şi frig.

*

Noi, copiii, aşteptam vacanţa. Pentru mine, Cră­ciunul era Crăciun numai la Româneşti, satul bu­ni­ci­lor, aflat în apropierea Tescaniului lui Enescu. Aco­lo simţeam prin toţi porii taina naşterii Celui făr’ de-nceput. Floarea şi Costache, bunicii din partea mamei, erau oameni reli­gioşi, ne puneau la post şi ne duceau la biserică să ne spovedim şi să ne îm­părtăşim. În mica biserică a Româneştilor, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mi­hail şi Gavriil, am deprins tainele credinţei şi am trăit cele mai fru­moase săr­bători.
După un drum de numai 45 de minute cu bătrâna Skodă a tatălui meu, la Româneşti mă găseam într-o altă Românie, sănătoasă, vibrantă, adevărată. În preaj­ma Crăciunului, satul era acoperit de un mur­mur continuu: oamenii dereticau prin case, curăţau curţile şi uliţele, crăpau lemne pentru cuptoarele în­cinse, unde se făceau bunătăţile „Cerului şi ale pă­mântului” – după vorba bunicii, hrăneau vitele, adu­ceau apă, tăiau porci înalţi, cu şunca de-o pal­mă, se strigau în ajutor peste gard… Când cobora noap­tea, furnicarul părea că s-a oprit să respire, dar numai pentru o clipă, căci îndată se auzeau tobele şi buha­iele, bicele şi fluierele, iar glasuri tinere slo­bozeau co­linde şi urături peste pădure. În cântecele acelea, când triste, când vesele, era legănată mi­nunea Naş­terii Mântuitorului, erau povestite ispră­vile Sfântului Petru pe pământ românesc, erau po­meniţi vechi eroi populari şi se invoca ajutorul Domnului pentru sănătate şi belşug. Şi mai erau repetiţiile cetelor de „haiduci”.
Deşi copiii de la oraş erau trataţi cu rezervă de că­tre flăcăuaşii şi fetele sa­tului, eu şi fratele meu, Ti­be­riu, cu care am hălăduit va­canţă după vacanţă pe dea­lurile acelea, eram ad­mişi cu bucurie în ce­tele de colindători şi de urători. Cu câtă febrilitate ne învăţam rolurile şi ne pregăteam cos­tumele populare, păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor, n-am uitat ni­ciodată! Şi nici cum băteam sat cu sat, zi după zi, prin gerul prime­ni­tor, colindând şi urând, fe­riciţi de zâm­betele pe care le smulgeam gazdelor, de vor­bele lor bune şi de co­lacii sau nucile cu care ne răs­plă­teau.
În acel an, 1989, despre care vorbesc, mai erau câ­teva zile până să intrăm în vacanţă şi să ajun­gem din nou în raiul de la Româneşti. Dar în seara lui 16 De­cembrie, tata a apărut în pragul camerei noastre, cu chipul transfigurat, şi ne-a chemat în sufragerie, cu vocea sugrumată de emoţie: „Veniţi repede!”. Ne-am adunat în jurul aparatului de radio, fixat pe postul „Europa Liberă”. Printr-un bruiaj îngrozitor, fă­cut de aparatura Securităţii, au­zeam focuri de mi­tralieră şi strigăte: „Nu tra­geţi, fraţilor! Sunteţi şi voi români!”. La Ti­mişoara erau împuşcaţi oameni în stradă, pentru libertate. Încremenit, tata a căzut în genunchi, cu mâinile încleştate pe aparat. Au început să-i curgă lacrimile şiroaie. De milă, de furie, de ne­putinţă. „Trebuie să facem ceva”, a spus în şoaptă. Eu şi Tiberiu am tăcut tulburaţi. Ce puteam face? Aveam 15 şi 16 ani… Au intrat în cameră şi mama şi sora noastră. În noaptea aceea, n-am mai dor­mit. Am mai ascultat o vreme la radio comen­ta­riile crainicului, apoi tata ne-a vorbit despre Cea­uşescu, spunându-ne că în ţările din jurul nostru au început să fie înlocuiţi co­muniştii de la putere. Co­pii cum eram, speram din suflet să se întâmple şi la noi minunea aceea, ne săturasem de cozi, de în­tuneric şi frig. Ţin minte că mama ne-a cerut apoi, apăsat să nu spunem ni­mănui despre ce vorbisem în seara aceea. În zilele următoare, am stat iarăşi cu ure­chile lipite de radio, nădăjduind că fla­căra de la Timişoara se va întinde în toată ţara. În Bacău era linişte. Lumea ştia ce se petrece, cu si­guranţă, dar ne­încrederea pusese peceţi pe gurile tu­turor.

*

Am plecat la Româ­neşti ca în fiecare an, pe 20 De­cembrie. Două zile mai târziu, de dimineaţă, eram la moară cu bunica, să facem făină de grâu pen­­tru cozonaci şi plă­cin­te. Pe lângă moară, se în­tin­sese o coadă lungă, ce­nu­şie, de căruţe trase de vaci. Băr­baţii vorbeau des­pre recoltă şi se plângeau că vremea caldă nu e semn bun. Femeile se întrebau între ele dacă primiseră de la rudele din oraş puţină drojdie sau esenţă de rom. „Îţi dau, ţaţă, zece kile de lapte pentru o sticluţă de rom”. Dar ţaţa clătina din cap. Îi trebuia şi ei rom. Târ­guiala a fost ruptă de un stri­găt ca o chiuitură. „A fugit Ceauşescu!”. Un ţăran tâ­năr, cu capul desco­perit, cu haina descheiată şi în­călţat în cizme de cau­ciuc, alerga şi urla, de parcă şi-ar fi pierdut minţile: „Oameni buni, a fugit Ceau­şes­cuuu, suntem li­beeeeeeri!”. L-am privit toţi cu spai­mă. Un bărbat mai în vârstă l-a apucat pe vesti­tor de mânecă: „Stai cuminte, Nelule, stai cuminte!”. Dar Nelu s-a smuls şi a zbughit-o spre sat, strigând. „Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!”. „O să-l ridice” – a zis cineva. Ţăranii au renunţat la făină şi au început să-şi mâne carele spre case, repede, repede, cu o teamă care se trans­mitea în biciurile tot mai dese pe spi­nă­rile anima­lelor. Când am ajuns acasă, uliţa fier­bea. Lu­mea aflase şi se îngrămădise în casele celor care aveau te­levizoare. Au văzut cu ochii lor cum fugea Cea­uşescu cu elicop­te­rul. În ce­le­lalte zile, gos­podinele au uitat mân­carea pe foc, neputându-se dezlipi din faţa micilor ecra­ne alb-ne­gru. În Bucu­reşti şi în alte ora­şe se tră­gea regulat cu arma, ardeau clă­diri şi mănunchiuri de cu­rajoşi se prăbuşeau pe cal­­da­râm sub ra­fale. Se au­zea că sunt deja 60.000 de morţi. Capii revolu­ţio­­na­rilor înfrun­tau gloanţele, sub reflectoare, în balconul de la C.C. Pe ei nu-i nimereau tero­riş­tii. Se fă­ceau şi se desfăceau gu­ver­ne în Televiziunea naţio­na­lă – su­pra­numită, peste noap­te, liberă. Revoluţionarii, ale că­ror nume nu ne spuneau mare lucru, dă­deau co­mu­nicate că­tre ţară. Te­roriştii erau peste tot, deşi ni­meni nu văzuse vreunul. Din gură în gură, aflam că inşi de origine arabă, garda preto­ria­nă a lui Ceau­şes­cu, ocupau gă­rile, deturnau autobuze şi vânau civili. În sat se formaseră pa­tru­le din bărbaţi tineri, înar­maţi cu securi şi bâte din lemn de corn, care vegheau zi şi noap­­te să nu fim atacaţi de tero­rişti. Nimeni nu mai intra şi nu mai ieşea din sat, până la noi ordine; „Până când?, Pân’ la primăvară, dacă e nevoie!”.
În seara de Crăciun, ne-am adunat la tanti Mal­vi­na, vecina de vizavi, la televizor, şi am văzut exe­cuţia Ceauşeştilor. Ne-am simţit răzbunaţi şi frus­traţi, în egală măsură. Bătrânii ziceau că nu trebuiau ucişi de Crăciun, că e păcat, şi că, oricum, trebuiau anchetaţi ca să spună toate secretele regimului. S-au lăsat convinşi, până la urmă, de crainicii de la tele­vizor. Au înţeles că dacă cei doi dictatori nu ar fi fost arătaţi ciuruiţi de gloanţe, „teroriştii” ar fi continuat rezistenţa şi poate că libertatea ne-ar fi scăpat printre degete.

*

Crăciunul acela a venit fără au­ră de miracol. N-am mai simţit ni­mic din fiorul de până atunci. Eram marcaţi de evenimente. La vârsta noastră, în­ţelegeam că în România se face o nouă istorie. Tră­­iam un soi de euforie, cu spe­ran­ţe ce aveau să se ter­mi­ne repe­de. După doar câteva săptămâni, mulţi ro­mâni începeau să priceapă realitatea. Noii veniţi în locul lui Cea­uşescu îi doreau doar puterea, nu să schim­be co­mu­nismul din temelii. Morţilor de la Timişoara, Bucureşti şi Sibiu nu li s-a făcut nici până astăzi dreptate, mormin­te­le lor sunt vegheate doar de la­cri­mile celor apropiaţi, iar amin­tirea li se risipeşte ca fumul. Au trecut 26 de ani de-atunci.

(Formula As nr. 1197, 24 Dec. 2015 – 7 Ian. 2016)