Rochia albastră

„Nunta”

Se îmbracă repede, cu gesturi smuncite, ca şi cum ar vrea să fugă din faţa unui pericol iminent. Iia albă, cu înflorituri migăloase şi vesele, la care a cusut de copilă pentru ziua asta. Catrinţa în fir negru şi fir de aur, lungă până mult sub genunchi. Brâul îngust, strâns tare peste talie, ca un legământ de castitate. Bundiţa cu blană de dihor – deasupra tuturor, cu şirurile de mărgelele strălucitoare în bătaia flăcării de opaiţ. Portul ei de sărbătoare. E gata. Inima i se repede înainte pe uşă. Femeia rămâne câteva clipe încremenită, până să iasă, pentru o ultimă cumpănire. Chiar aşa, golită de inima sa prea grăbită. Stă locului de parcă i-ar fi frică de întunericul care începe dincolo de prag. Dar nu mult. Înşfacă traista mare, cu mâncare şi câteva schimburi, şi cojocul, pe care şi-l bagă pe mâneci din mers. La poartă, în sania trasă de un singur cal, o aşteaptă deja unchiul şi mătuşa, care i-au devenit un fel de părinţi de nevoie şi care, peste un ceas, i-ar putea fi naşi de cununie. Un viscol cumplit mătură uliţa înzăpezită. Urcă în sanie, iar calul începe să-şi facă loc prin nămeţi, opintindu-se. Biserica nu e departe, dar ar fi răzbit mai greu până la ea pe jos.

Pe măsură ce înaintează, întunericul e mai dens, deşi ferestrele satului însoţesc sania tot drumul, cu privirile lor curioase şi galbene. Câteva lumânări pâlpâie şi în biserică. Intră tăcuţi. Înăuntru îi aşteaptă un tânăr,  însoţit de mama lui şi de preotul paroh. Mai sunt câţiva martori ai acestei nopţi al lui 1 februarie 1945, dar păzesc cele patru vânturi, împrejurul bisericii din Mihăileni – Botoșani, ca nu cumva să-i ia pe toţi Securitatea ca din oală. Au puşti cu ţevi retezate, cât să încapă sub sumane, şi s-au făcut una cu zidurile.

Fata lasă jos traista şi se îndreaptă hotărâtă spre bărbatul înalt şi chipeş, îmbrăcat în costum bucovinean. Îi ia mâinile într-ale sale, cu un curaj de care nu s-ar fi crezut capabilă, şi ridică ochi spre el.

– Nu pot face asta, bădiţă Vasile!

Pentru o clipă pare că întunericul a acoperit şi flăcările lumânărilor. Omul nu se clinteşte, dar o întrebă şoptit:

– De ce, Coca?

– Nu-mi las fraţii. Ei sunt inima mea, fericirea mea. Pe dumneata abia te cunosc.

– Draga mea, nu te teme! Părintele ne cunună şi ne ascundem în munţi, până vom reuşi să găsim o cale de a trece graniţa. Pe urmă, din libertate, îi vom ajuta şi pe ai tăi. Nu aşa am vorbit?

– Aşa, dar nu pot. Cine ştie ce urgie se va abate asupra lor, dacă fug. Şi cine o să le poarte de grijă în lipsa mea?

Mama bărbatului lăcrimează şi o roagă pe fată să se cunune grabnic şi să plece de acolo, să se salveze. Părintele, la fel. Mătuşa tace surprinsă şi uşor nemulţumită. Unchiul o avertizează că nu ştie cât o mai poate adăposti. Dar fata e de neînduplecat. Vasile înţelege într-un târziu şi nu mai insistă. Deschide uşa bisericii şi iese în vuietul viforniţei. Se întoarce, însă, după câţiva paşi. „Coca, o să te caut!”. Apoi dispare în valurile de zăpadă.

***

Apartamentul e mic, dar aranjat cu mult bun-gust. Mobila din lemn masiv, covoarele din lână cu modele stranii, lustrele sub formă de lămpi, pernuţele viu colorate de pe canapea, tablourile şi icoanele care împodobesc pereţii, pianina dintr-un colţ şi acvariul cu peşti exotici dintr-un altul vorbesc despre spiritul artistic al proprietarului.

Bâtrâna cu părul perfect alb şi zâmbet stingher îmi surprinde privirea care inventariază toate aceste lucruri. „E casa fiului meu cel mai mare, care e artist plastic. El lucrează acum la Bucureşti şi m-a adus aici, să stau cu nepoatele, să nu fiu singură” – spune, cu o mândrie abia stăpînită în glas.

Am venit la Victoria Budeş, în acest cochet apartament din centrul Alba Iuliei, ca să-mi povestească despre rezistenţa anticomunistă din munţi, la care auzisem că a participat. Iar ea a început cu o poveste de dragoste. Povestea vieţii ei.

– Şi v-a mai căutat Vasile? – o întreb.

– Da, dar era prea târziu. El s-a retras cu câţiva băieţi în munţi, aşa cum a spus, iar când i-a picat bine, a fugit peste graniţă. A ajuns mai întâi în Austria şi pe urmă în America. Acolo şi-a terminat studiile de Medicină şi şi-a deschis o clinică. Eram măritată deja când mi-a dat primul semn de viaţă. A fost o mare bucurie pentru mine să-l ştiu viu. Atât, viu. Căci mult l-am căutat şi eu mai înainte şi m-am temut că a fost omorât de Securitate.

Lista

Victoria avea numai 19 ani, în 1945, când a fost pusă de comunişti pe lista celor 177 de persoane din Mihăileni – Suceava, satul ei natal, care trebuiau deportate în Siberia ca „elemente duşmănoase”. Provenea dintr-o familie, Dvorjac, în care se amestecase sângele polonez, ceh şi austriac; o străbunică poloneză era de os princiar, un străbunic ceh, mare muzician, bunicul patern avea pământuri şi prisacă de albine, deci era prea înstărit pentru acele timpuri. În plus, Victoria făcea parte din „Frăţiile de Cruce”, organizaţie de elevi a Mişcării Legionare. „N-am picătură de sânge românesc în vine, dar întotdeauna m-am considerat româncă” – explică ea apartenenţa la o organizaţie naţionalistă românească.

A fost salvată de la deportare de unchiul ei, Vladimir Baranovski, care, în anii de după cel de-al doilea război mondial, era primar la Mihăileni – Suceava, instalat ca răsplată pentru că era membru în partidul comunist din ilegalitate.

Baranovski a ascuns-o în propria casă, până când s-au oprit deportările. A vrut apoi să o mărite cu un român, ca să scape de povara numelui Dvorjac. Între pretendenţi, cel mai serios era Vasile Cuciureanu, student în ultimul al la Medicină şi ofiţer pe frontul de Est. Cuciureanu, şi el din Mihăileni, a venit acasă în decembrie 1944 şi era gata să se însoare cu Victoria Dvorjac, Coca, aşa cum o alintau el şi toţi ai ei. Ignorase însă un detaliu, care a făcut imposibilă căsătoria civilă. Dezertase de pe front, după lovitura de stat din 23 august 1944, ca să nu cadă prizonier la ruşi, şi era căutat pentru a fi închis. Era chestiune de zile până ar fi fost prins, deci nu o putea proteja pe Victoria.

„La început, căsătoria noastră trebuia să fie una aranjată, cum s-au făcut atâtea altele înainte. Însă, în vreme ce vorbeam despre asta, el s-a îndrăgostit de mine. Şi nici mie nu-mi era indiferent. Era un bărbat înalt, suplu şi drept ca bradul, frumos, cu o privire directă şi un râs molipsitor. Foarte citit, ştia o mulţime de lucruri, despre care vorbea fără să facă pe deşteptul. Era de-o fineţe deosebită.

Când a văzut că nu ne putem căsători civil, el mi-a propus să ne cununăm numai la biserică şi să fugim din ţară împreună. Dar n-am putut să-mi părăsesc fraţii mai mici. Eram şase orfani, dintre care eu, cea mai mare. Altfel, m-aş fi dus cu Vasile până la capătul pământului” – îmi desluşeşte Victoria.

A mers totuşi la biserică în acea noapte de 1 februarie 1945, unde era aştepată de Vasile, ca să fie cununaţi de părintele Anton. Pe drum, s-a frământat mult şi, oricât i-a fost de greu, s-a hotărât să rămână alături de fraţii ei.

„Bandiţii”

După plecarea lui Vasile, a trăit o spaimă dublă: să nu fie deportată şi să nu fie el omorât.

La un moment dat, împreună cu o bună prietenă, Nataliţa Paiu, a luat legătura cu ieromonahul Paulin de la Putna, care îi sprijinea pe luptătorii din rezistenţa armată anticomunistă. Vreme de doi ani, până în 1948, au cărat lunar, la mănăstire, haine, alimente şi diverse obiecte, adunate din sat, pentru „bandiţi” – cum le spuneau autorităţile partizanilor libertăţii.

Victoria ştia deja că între ei se află şi mulţi foşti colegi şi prieteni, dintre care unii îl însoţiseră pe Vasile Ciucureanu: Ionel Băncescu, Mitu Băncescu şi Costel Botez, toţi legionari. Cu ultimul, student la Conservator la Iaşi înainte de prigoană, s-a întâlnit la Putna de două ori. De la el a aflat că Vasile nu mai este în grupul lor, dar trăieşte.

Cât i-a sprijinit pe partizani, a trecut prin multe primejdii, dar nu i-a fost frică, pentru că se ruga mereu la Maica Domnului şi era absolut convinsă că o apără. Iar Maica Domnului a ocrotit-o.

„Odată, mergeam să le ducem de mâncare, de la Siret la Dorneşti. Am oprit un camion pe drum şi ne-a luat. Erau şi alţi oameni în remorcă. Taman când ne-am aşezat mai bine, cu sacii de merinde ţinuţi aproape, un evreu din Vijeleni, Marcu Vinter, zice, de parcă n-aş fi fost acolo: «Îi urmăresc pe-ai lui Dvorjac şi, dacă îi prind, le pun maţele pe gard!». Am tăcut şi am strâns şi mai tare sacul în braţe.”

În ’49, părintele Paulin a plecat de la Putna, iar fetele n-au mai avut cum să ia legătura cu „bandiţii”. Pentru Victoria a fost o lovitură serioasă, căci astfel i s-a năruit speranţa că va mai avea veşti despre Vasile.

„Atunci, într-un fel a murit pentru mine. Deşi am continuat să mă rog pentru el, ca să-l scape Dumnezeu, să ajungă în Occident” – mărturiseşte Victoria.

Alesul

Un an mai târziu, l-a cunoscut pe Ioan Budeş, pe care fraţii ei l-au îndrăgit atât de mult încât aproape au obligat-o să-l ia de soţ. Şi l-a luat, în 1951.

„Nu m-am căsătorit din dragoste, ci pentru că m-au rugat fraţii mei, ca să aibă şi ei un sprijin. El mă iubea, tare mult mă iubea. Mă respecta enorm şi era foarte supus, mă asculta de parcă eu eram bărbatul în casă. Pînă la urmă, m-am ataşat de el şi am dus o viaţă bună împreună. Mi-a fost credincios şi i-am fost credincioasă. Am fost prieteni buni. Am făcut copii, mi-am ajutat şi fraţii şi niciodată n-am avut ce să-i reproşez până a închis ochii, acum zece ani” – mă încredinţează Victoria.

Nunta a fost una sub semnul clandestinităţii, ca şi tentativa de cununie din 1945. Pentru că Securitatea o urmărea din nou, Victoria a plecat cu Ioan Budeş la Constanţa, unde acesta avea un văr care se oferise să-l cunune. Însă, între timp, vărul fusese arestat sub acuzaţia de sabotaj, pentru că nu a putut da cotele de cereale pretinse de stat. Totuşi, era un om care avusese avere şi influenţă până la schimbarea regimului, aşa că a reuşit să-i convingă pe gardienii care îl transferau de la Constanţa la Poarta Albă să se oprească pe drum la o bisericuţă ortodoxă din marginea oraşului, pentru a-i cununa pe Victoria şi Ioan. Slujba a fost săvârşită noaptea, de un preot curajos, de faţă fiind doar mirii, naşii şi gardienii.

„Ştiam şi atunci, iar după 1989, am aflat şi direct de la foştii deţinuţi politici tot felul de grozăvii petrecute în închisorile comuniste. Dar şi aceşti foşti deţinuţi spun că mai găseau câte un gardian de omenie, aşa cum au fost şi cei care ni l-au adus pe naşul nostru la biserică. Ei, şi comunismul era încă la început, nu se ştia cât va dura; poate că oamenii încercau să se pună la adăpost pentru toate posibilităţile” – crede Victoria Budeş.

Au mai pribegit vreo trei ani prin Constanţa şi Tulcea, apoi s-au stabilit la Siret, în Suceava.

Semnul

Întoarsă în Bucovina, măritată şi cu un copil, scăpată cumva, nu se ştie cum, de mâna Securităţii, cu o slujbă plătită decent, Victoria nu mai avea nici un motiv de tulburare. Viaţa avea un ritm previzibil şi, de aceea, liniştitor. Aproape că era fericită. O întrebare nu-i dădea totuşi pace: „Ce s-a întâmplat cu Vasile?”. Acum, că bătea din nou drumurile pe care se plimbase cu el de mână, că vedea biserica în care ea a refuzat un viitor care o speria, că se întâlnea cu rudele şi prietenii lui, la fel de îngrijoraţi ca şi ea, întrebarea aceea revenea obsesiv. Nu avea decât să se roage să i se dea un semn de Sus dacă mai trăieşte.

Şi-ntr-o zi a primit răspuns la rugăciunile ei: un pachet din SUA, în care se aflau o carte poştală şi o rochie lungă, albastră, din mătase. Vasile Ciucureanu îi scria că şi-a terminat studiile şi a devenit medic, că îi merge bine, o întreba ce mai e prin sat şi dacă s-a măritat, iar alături îi trimitea un modest cadou în amintirea scurtei lor logodne. Victoria a recitit de zeci de ori cele câteva rânduri, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. De bucurie. Şi de tristeţe. Se bucura că el trăieşte şi că s-a gândit la ea. O durea sfârşitul unei poveşti de iubire. Până atunci, toate regretele că nu l-a urmat se destrămau la gândul că el a murit şi că ar fi avut şi ea aceeaşi soartă, lăsînd jale şi deznădejde în urmă.

„Am purtat acea rochie mulţi ani, până într-o zi, când, din greşeală, am ars-o cu fierul la spate. O am şi astăzi” – îmi spune, întorcând capul, ca să nu-i văd ochii aburiţi de amintiri.

Bătrâna se ridică într-un zvâcnet scurt, din fotoliu, încercând să alerge ca odinioară la dulapul de haine. Picioarele însă nu o prea ajută. Face greu pas după pas, cu un picior încălţat cu un ciorap alb şi cu celălalt într-un ciorap negru. Iarăşi îmi surprinde privirea: „Mi-am dat cu nişte alifii la piciorul ăsta, că mă doare tare, şi mi-am pus ciorap alb, ca să nu se murdărească”. Cel puţin, explicaţia asta o ajută să-şi potolească tremurul din glas.

Dintr-un sertar lung şi adânc scoate o cutie, în care se află o rochie din mătase de culoarea mării agitate, care capătă reflexii de smarald cînd e mișcată în lumină. O prinde de bretele şi o aşază pe ea, ca şi cum mi-ar spune: „Îmi stătea foarte bine la vremea aceea. Poate că mi-ar sta şi acum”. Deasupra unduirilor albastre ale pânzei, ochii albaştri, amuzaţi şi neastâmpăraţi sunt ai fetei de 19 ani.

Nu i-a scris niciodată lui Vasile. I-a mulţumit pentru dar prin mama lui, care primise şi ea pachet. Mai târziu, mamă-sa i-a spus că s-a însurat cu o fostă colegă de liceu de-a ei, emigrată şi ea în America, şi atunci s-a felicitat că nu i-a scris.

La începutul anilor ’90, Vasile el a revenit în ţară, pentru prima dată după patru decenii, să clădească, din banii lui şi ai altor binefăcători, un cămin de bătrâni şi unul de orfani, la Bistriţa. În scurta sa şedere aici, a vrut să o vadă şi pe Victoria, dar o tragedie l-a chemat de urgenţă în SUA: îi murise un copil.

De atunci, Victoria nu mai ştie nimic despre el. „Voiam să-l mai întâlnesc o dată pe lumea asta. Dacă ne-am mai fi înfiorat vreun pic, ar fi însemnat că între noi a fost dragoste adevărată”.

PS:

Întâlnirea mea cu Victoria Budeş a avut loc în prima parte a anului 2013. Diferite urgenţe redacţionale m-au făcut să amân un an scrierea acestui reportaj. Regret profund, pentru că Victoria Budeş şi-a dorit mult să-l vadă publicat şi a plecat dintre noi, pe 3 mai 2014, fără să se fi întâmplat acest lucru. Din pricini diverse, textul n-a apărut nici ulterior în vreo revistă, așa că acum ajunge pentru prima oară la publicul larg. Astfel, Victoria va continua să trăiască de-acum nu numai în memoria afectivă a celor care am cunoscut-o, ci şi a celor care îi vor afla povestea.