Părintele Vasile Gordon (n. 1954) este unul dintre cei mai iubiţi preoţi de către tinerii din Bucureşti. Cu vorba sa blândă, în care se mai simt inflexiunile limbii ţăranilor ardeleni din zona Bistriţei-Năsăud, unde îşi are obârşia, cu smerenia sa autentică şi cu dragostea pe care o revarsă peste toţi cei care îl caută, părintele Vasile a câştigat multe inimi pentru Hristos. Slujitor la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, este şi profesor de Omiletică şi Catehetică la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universităţii Bucureşti. Aşadar, un interlocutor cum nu se poate mai potrivit pentru a afla durerile duhovniceşti ale tineretului de azi.
„Tinerii se aduc unii pe alţii în biserică”
– Preacucernice părinte, sunteţi un preot cu mare experienţă, nu numai duhovnicească, ci şi de profesor. Mai mult ca sigur că problemele sufleteşti ale tinerilor cu care veniţi în contact nu reprezintă, pentru sfinţia voastră, o taină. Sunt fericiţi sau nefericiţi cei pe care îi păstoriţi?
– Mai întâi, trebuie să vă corectez niţel, fără falsă modestie: nu mă consider un preot şi dascăl „cu mare experienţă”, cu toate că anul acesta trec pragul a 30 de ani de preoţie şi a 25 de ani de profesorat. Experienţă cu adevărat mare au părinţii profesori şi duhovnici mai în vârstă, cum au fost, de pildă, câţiva dintre cei care mi-au marcat în mod deosebit slujirea: Benedict Ghiuş, Sebastian Chilea, Alexie Bârcă, Constantin Galeriu, Ilie Moldovan, Constantin Voicescu… În ce priveşte întrebarea pe care mi-aţi pus-o, eu cred că marile probleme sufleteşti ale tinerilor de azi se împart în două: comune şi personale. Între problemele „comune” se numără cele pe care le trăieşte tot românul, indiferent de vârstă: nesiguranţa locului de muncă, lipsa unui suport încurajator din partea mai-marilor zilei, mass media care mai mult dezinformează, decât informează, o istorie a neamului încă plină de neadevăruri etc. Aceste probleme şi altele asemenea se răsfrâng apoi, malefic, în viaţa personală: neîncrederea în oameni şi, adesea, în sine, absenţa unei motivaţii pentru studiu şi muncă, în general, teama de a întemeia familii, din lipsa unor condiţii minime de trai, adoptarea unui stil de viaţă străin de bunele noastre tradiţii, din cauza unei propagande nocive făcute în numele libertăţii, ca homosexualitatea, religiile de tip „new age”, o sumedenie de aşa-zise noi mişcări religioase, consumul de droguri şi alcool, desfrâul la drumul mare, inclusiv la vârste incredibil de mici. Rămânem uluiţi de ce se întâmplă, de pildă, prin licee şi şcolile generale! Nu mai vorbim de căminele studenţeşti, cluburi ş.a. Tabloidele abundă în astfel de „ştiri-bombă”, reflectând, desigur, o realitate, dar făcând indirect şi o reclamă extrem de toxică şi contagioasă. Toate duc la superficialitate şi la lipsa de asumare a responsabilităţilor, dar şi la fel de fel de boli, fizice şi psihice, la depresii şi, adesea, la sinucideri.
– La biserica Sf. Ilie-Gorgani, unde slujiţi, aveţi foarte mulţi enoriaşi tineri. Cum aţi reuşit să-i atrageţi, să le deschideţi pofta de viaţă duhovnicească?
– Nu este nici pe departe exclusiv meritul nostru, al preoţilor. În marea lor majoritate, tinerii s-au adus unii pe alţii. Să vă dau câteva exemple. În anul 1991, când am preluat parohia, veneam de la biserica Sf. Ecaterina, unde am slujit ca spiritual-asistent, vreme de trei ani şi jumătate. Odată cu mine l-am adus cântăreţ şi pe studentul Cezar Spiridon, actualul episcop vicar Ciprian Câmpineanu. Era nu numai premiantul seriei, foarte conştiincios la carte, ci şi dirijor de strană, cu o voce caldă, plăcută, liturgică. Cu el a mai venit o ceată de studenţi teologi, aproximativ 25-30, care, dintr-o dată, au schimbat faţa lucrurilor. Vestea că la Gorgani cântă un mare grup de tineri şi, nu oricum, ci psaltic, după note, s-a răspândit ca fulgerul. De acest grup s-au alipit, apoi, alţi băieţi şi fete, veniţi din toate colţurile Bucureştiului, din dorinţa de a învăţa şi ei să cânte psaltic, deşi erau studenţi la alte facultăţi, nu la Teologie… Curând, corul mixt, format în special din persoane în vârstă, a fost înlocuit de corul tinerilor. Un astfel de cor avem şi în ziua de azi, desigur, cu mereu alţi tineri. Apoi, există o seamă de tineri care provin din familiile foştilor deţinuţi politici şi împărtăşesc crezul celor care au făcut ani grei de puşcărie, pentru că s-au opus comunismului. Ei bine, aceşti tineri au aflat că istoria ţării nu e cea scrisă de comunişti şi de către unii nostalgici actuali. Şi au vrut să cunoască adevărul din sursă directă, iar biserica noastră a fost şi este frecventată de mulţi foşti deţinuţi politici, pe care aceşti tineri i-au cunoscut şi de care s-au ataşat. Şi un ultim exemplu: tinerii de la Gorgani comunică şi se împrietenesc şi cu alte prilejuri, cum ar fi mici excursii şi pelerinaje sau în acţiuni de ajutorare a unor bătrâni, în programul „bătrânii noştri”, pe care îl avem. Trebuie să amintesc aici, cu recunoştinţă, şi aportul propriilor noştri copii, ai mei şi ai colegului Emanoil Băbuş: în biserică se află şi unii colegi şi prieteni de-ai lor, unii dintre ei ataşându-se şi de strană. Problema noastră acum, ca şi a altor colegi preoţi, de la alte biserici, este cum să îi convingem pe tineri să rămână ataşaţi de biserică. Parţial, am sugerat mai înainte mijloacele. Dar poate că în primul rând trebuie să le oferim răbdare, înţelegere şi ajutor duhovnicesc.
„După spovedanie, îi vezi cum se schimbă. Parcă învie”
– Dincolo de frumuseţea şi emoţia cântărilor religioase la care participă, ce îi aduce pe tineri în biserică? Ce aşteaptă ei de la preot şi de la comunitatea de credincioşi?
– La toate bisericile din Bucureşti vin şi tineri la slujbe, dar în câteva dintre ele, procentul este majoritar, de pildă, la biserica Sf. Nicolae – fostă Rusă, ori la biserica Sf. Grigorie Palama, din Politehnică. Ce caută ei? Păi dumneavoastră ştiţi foarte bine, că sunteţi tânăr: răspunsuri la frământările lor, dar şi o atmosferă de pace, linişte şi dragoste, cum nicăieri în afara bisericii nu o găsim; slujbe făcute cu smerenie şi bună aşezare; o cântare liturgică plăcută auzului; predici actuale, concise şi persuasive; cateheze de tip dialogal, la care să poată şi ei întreba şi răspunde; o carte şi o revistă atractivă la pangar; ordine şi bună rânduială în sfintele locaşuri. Totodată, tinerii vor să găsească o cale de îmbunătăţire a vieţii, adesea după o perioadă întunecată de căderi şi experienţe dureroase. Îl caută pe Dumnezeu, dar şi un interlocutor gata să le ofere timp ca să-i asculte, să le răspundă unor întrebări, să le dea un sfat. Acesta e duhovnicul. Treptat, ei realizează că au nevoie de curăţire şi că duhovnicul e singurul învestit cu puterea de a dezlega păcatele, uneori inimaginabil de grele şi împovărătoare. După spovedanie, îi vezi cum se schimbă, parcă învie. Deodată, chipul li se înseninează, devin încrezători, gata să mute munţii din loc.
– Părinte, de ce au nevoie tinerii de credinţă, de Dumnezeu? La 30 de ani, ţi se pare că eşti stăpânul lumii. Ce înseamnă, concret, prezenţa lui Dumnezeu în viaţa unui adolescent?
– Credinţa nu este un simplu bun cultural, câştigat în timp: ea face parte din structura fiinţei umane, la fel ca dragostea şi speranţa. Nu întâmplător aceste trei virtuţi, credinţa, nădejdea şi dragostea sunt socotite „teologice”. Ele sunt sădite de Dumnezeu în firea omului, încă de la conceperea sa în pântecele mamei. E foarte important ca un tânăr, la fel ca orice alt om, să ştie lucrul acesta, că ea e prezentă în fiinţa lor, chiar dacă nu-i descoperită. Respectând dreptul oricui de a crede sau nu, vom spune, totuşi, că oamenii cu credinţa neactivată riscă să devină infirmi din punct de vedere sufletesc.
– Şi cum se poate activa credinţa prezentă în noi?
– Credinţa poate fi pusă în lucrare prin fapte, pentru că, aşa cum spune Apostolul Iacov, „credinţa fără fapte este moartă!” (2, 26). În acelaşi timp, să fim conştienţi că ea poate fi „omorâtă”, nu doar prin absenţa faptelor bune, ci şi prin săvârşirea unor păcate împotriva ei: erezia, cu toate formele ei aşa-zis moderne, new-age-iste; apostazia, adică lepădarea credinţei şi ateismul; superstiţiile, cu feluritele idei deşarte, moştenite din păgânism, ca, de exemplu, credinţa în strigoi, iele etc.; ocultismul, adică credinţa în vrăjitorii, magie, spiritism, horoscoape etc.; fanatismul şi fundamentalismul religios sau ura faţă de alte religii şi altele.
– Se vorbeşte, pe bună dreptate, de o „înstrăinare”, „o răcire” a tinerilor de azi, datorată, în mare parte, şi internetului. Credeţi că Biserica ar trebui să-şi schimbe, cumva, discursul, să-l facă mai fierbinte, mai tolerant, pentru a câştiga aceşti tineri de partea ei?
– Ce înseamnă „Biserica”? Bănuiesc că vă referiţi la ierarhie, la preoţi, la „Centru”, nu? Trebuie să ştim că „Biserica” suntem toţi, cler şi credincioşi. Desigur, la nivel central, mereu trebuie ceva îmbunătăţit, actualizat, nu numai discursul, ci şi atitudinile. Legătura directă a Bisericii cu tinerii o avem, însă, noi, preoţii, dimpreună cu credincioşii noştri. În primul rând, noi, preoţii de parohie, trebuie să le transmitem tinerilor mesajul că suntem mereu disponibili pentru o discuţie, o spovedanie, gata să oferim o carte bună, să dăm un sfat concret, din experienţa noastră de familişti, nu doar de slujitori consacraţi. Că suntem gata să răspundem la telefon, dar şi la un e-mail trimis de oriunde, la vreme de îndoială sau de cădere. Odată cu noi, părinţii trupeşti ai tinerilor, educatorii, şefii de la locul de muncă etc., trebuie să aibă şi ei aceeaşi disponibilitate. Împreună, preoţi şi creştini, inclusiv tinerii cu probleme, alcătuim Biserica… Relaţia dintre creştini trebuie să fie una de dragoste, iar acolo unde este dragoste, mereu se vor găsi cuvântul, tonul şi abordarea potrivite. Dragostea să se răsfrângă dinspre cler, în general, şi ierarhie către popor, şi invers. Cât rămânem în dragoste, nu putem greşi. Altfel, degeaba ne facem un discurs meşteşugit, dacă nu avem dragoste pentru cei cărora îl adresăm. El nu va prinde.
„Nimic întâmplător, ci totul proniator”
– În tinereţea dvs., aţi ucenicit pe lângă doi mari duhovnici, părintele Constantin Voicescu şi părintele Constantin Galeriu. Aţi ajuns întâmplător apropiat al unor preoţi, care au dat jertfă pentru Hristos în temniţele comuniste sau exemplul lor v-a chemat către ei?
– „Nimic întâmplător, ci totul proniator!” – era una din expresiile dragi părintelui Galeriu. Aşa a fost, cred, şi cu mine. Proniator m-am apropiat de dânşii, fără să ştiu iniţial ceva de suferinţele prin care au trecut. Părintele Galeriu mi-a fost profesor în anii III şi IV de facultate şi, apoi, trei ani la doctorat. Iar pe părintele Voicescu l-am cunoscut la Mânăstirea Râmeţ-Alba, unde lucram în vacanţe pe şantier, cu alţi colegi şi prieteni, între care şi Mihai, fiul părintelui, acum preot în Corfu. Pe Mihai l-am cunoscut mai întâi: un bonom şi un altruist cum n-am mai întâlnit! Apoi, după armată, ca studenţi, am fost cântăreţi amândoi la biserica Sapienţia, unde părintele Voicescu a slujit douăzeci de ani. Tot la Râmeţ am întâlnit-o prima oară şi pe Irina, fiica părintelui, soţia mea. Iată că avem acum aproape 35 de ani de căsnicie, trei copii şi şapte nepoţi… Fireşte, dincolo de conjuncturile didactice, pastorale şi de familie, am rămas ataşat de dânşii pentru că, pe măsură ce i-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că au ceva în plus faţă de atâţia alţi duhovnici pe care i-am întâlnit. Anume, aveau o conştiinţă exemplară de români, ataşaţi de valorile naţionale sănătoase, fapt pentru care amândoi au pătimit în închisorile comuniste. E adevărat că trebuia să fie şi prudenţi şi, înainte de ’89, au fost destul de reticenţi să ne spună anumite lucruri, pentru că, ulterior am aflat, erau urmăriţi în permanenţă de Securitate. Chiar fără prea multe destăinuiri, însă, am avut privilegiul să văd şi să citesc unele cărţi pe care le aveau în bibliotecă, dar mai ales să cunosc oameni deosebiţi din jurul lor, cu acelaşi crez de românism integral. Cu mulţi dintre aceşti oameni am stat de vorbă pe îndelete, apoi, după ’89…
„Aluatul care dospeşte frământătura”
– Este diferenţă mare între generaţia sfinţiei voastre şi cea nouă de azi, la nivelul trăirii credinţei, dar şi a prezenţei în Cetate?
– Şi da, şi nu. Da, în sensul că unele probleme, ispite, poticniri de acum seamănă cu cele de atunci. Nu, în sensul că în unele privinţe, condiţiile din „Cetate”, cum spuneţi, s-au schimbat enorm. Cu toate că era dictatură, nu ne confruntam cu marile capcane care sunt acum, drogurile, pornografia la drumul mare, libertinajul de toate felurile etc. Şi eram, oarecum, protejaţi: ştiam de bibliotecă, de lecturi obligatorii, de examene serioase. În vacanţe nu umblam aiurea, ci, ca majoritatea covârşitoare a liceenilor şi studenţilor, munceam la câmp sau pe şantiere, pentru un bănuţ necesar pentru haine, cărţi etc. Nici acum nu trebuie să vedem, totuşi, doar partea goală a paharului. Cunoaştem tineri harnici şi credincioşi, care ştiu să valorifice şi libertăţile de azi: sunt implicaţi în atâtea asociaţii şi acţiuni sănătoase, multe dintre ele creştine, editează reviste ori foi mai modeste, dar care îi mobilizează şi-i ţin uniţi. Cu toate că până la această vârstă am văzut şi trăit multe, rămân optimist, pentru că îi văd ca pe puţinul aluat care poate dospi toată frământătura.
– Părinte, aţi avut şi sfinţia voastră ezitări, dileme, când eraţi tânăr, sau aţi găsit drumul credinţei uşor şi v-aţi descoperit vocaţia fără efort?
– Am avut dileme, desigur, mai ales în anii adolescenţei şi imediat după, pe când eram la Seminar, în Bucureşti. Am venit la această şcoală cu mare entuziasm. În doi-trei ani, însă, fiind foarte tânăr şi vulnerabil, am fost bulversat de atitudinile unor profesori şi pedagogi, total „nepedagogice”, care parcă-mi tăiau aripile… Prin anul al IV-lea am avut şi o criză de credinţă: aveam sentimentul că sunt ateu, am vrut să plec de la Seminar, dar nu am îndrăznit să spun asta decât unui coleg care era ceva mai în vârstă. Şi i-am spus, apoi, duhovnicului, părintele Anatolie Zarea. Şi colegul, şi părintele m-au salvat în acel moment. Colegul mi-a spus să nu mă grăbesc, că „numai Dumnezeu ştie cu adevărat câtă credinţă am sau nu am”, iar părintele Zarea, un bonom cu suflet atât de cald, a avut grijă să repare tot ce vedea că stricau alţii, culmea, unii dintre ei, preoţi. M-a mângâiat şi oblojit, ca pe propriul copil. Dânsul nu avea copii, aproape că m-a înfiat şi, acum îmi dau seama, nu numai pe mine, ci şi pe alţi colegi aflaţi în situaţii oarecum similare… Poticniri au mai fost şi după aceea, dar nu de aceeaşi dimensiune. Trebuie să recunosc, acum, că intrarea şi parcursul în preoţie le datorez părintelui Zarea, apoi, pas cu pas, duhovnicilor pe care i-am avut, până în ziua de azi. Spunem, de aceea, tuturor tinerilor cu dileme şi poticniri, nu doar celor ce urmează Teologia: călăuza pe drumul credinţei e duhovnicul!
– În opinia sfinţiei voastre, tinereţea e mai degrabă un impediment sau un avantaj în apropierea unui om de credinţă?
– Tinerii se confruntă, în general, cu mai multe ispite, neputinţe şi piedici, decât oamenii maturi. Constatăm asta la spovedanii, mai ales. Nu întâmplător, la o rugăciune de la Sfântul Maslu, auzim expresia „păcatele tinereţilor noastre nu le pomeni, Doamne!”. Să nu uităm, însă, că marea majoritate a mărturisitorilor creştini români din închisorile comuniste erau tineri, foarte tineri! Să nu uităm, mai ales, că e plin calendarul de sfinţi, mucenici şi muceniţe, care şi-au dat viaţa pentru Hristos la vârste foarte tinere, dovedind o înţelepciune şi o maturitate care adesea le depăşeau pe ale bătrânilor. Să nu uităm, iarăşi, că mari personalităţi româneşti au trecut prematur în veşnicie, lăsând nume şi opere considerabile: Mihai Eminescu (39), George Coşbuc (52), Vasile Pârvan (45), Nicolae Paulescu (62), Ciprian Porumbescu (nici 30), Dinu Lipatti (33). După cum şi în închisorile comuniste au sfârşit prematur, spre exemplu, Mircea Vulcănescu (48) sau Valeriu Gafencu (31). Şi ca dânşii, mulţi, mulţi alţii. Mereu se adeveresc vorbele Scripturii, că „bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Înţelep. Solomon 4, 8).
– Din înţelepciune face parte şi moartea, felul în care ne reportăm la ea. Majoritatea oamenilor nu vor să-şi amintească de ea. Tinerii pe care îi spovediţi ce atitudine au? Le e frică de moarte?
– Am cunoscut, desigur, tineri cărora le e frică de moarte, mai ales la spovedanii. Însă, exceptând cazu-rile patologice (deprimaţii, depresivii, anxioşii), orice om, indiferent de vârstă, are momente în viaţă când trăieşte sentimentul fricii de moarte. Altfel, n-ar fi om. Să ne amintim că Iisus Însuşi, ca Om, a avut acest simţământ, când a spus în Ghetsimani, cu puţin timp înainte de a fi crucificat: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!”. Frica de moarte ne va însoţi, în condiţia noastră de oameni, toată viaţa. Dar ea se poate diminua treptat, până aproape de dispariţie, în condiţiile unei vieţi creştineşti virtuoase. Când ai cugetul împăcat, ai şi sentimentul că poţi muri liniştit în clipa următoare. Să nu vi se pară exagerată afirmaţia! Avem exemplul sfinţilor. Aş da măcar unul singur: Vasile cel Mare, ameninţat cu moartea de către guvernatorul Modest, răspunde senin: „Moartea este pentru mine o binefacere, că mă duce mai curând la Dumnezeu, prin Care trăiesc şi Căruia slujesc…”. Pentru că subiectul morţii este atât de vast şi pentru că răspunsurile mele nu pot fi decât fragmentare şi, evident, nu pot mulţumi, recomand o carte excepţională, a lui Jean Claude Larchet, „Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi morţii”, tradusă nu demult în română. Între altele, evidenţiază faptul că nu atât de moartea fizică trebuie să ne fie teamă, pentru că e circumscrisă timpului, cât de moartea sufletească, adică moartea veşnică…
(Formula As nr. 1058, 21-28 Febr. 2013)