România creştină se sprijină pe câţiva mari duhovnici, ca pe nişte stâlpi ai lui Dumnezeu. Ei vin din alt veac şi din altă lume, purtaţi de forţa rugăciunii lor. Părintele Adrian Făgeţeanu (98 de ani), părintele Arsenie Papacioc (96 de ani), părintele Iustin Pârvu (92 de ani) şi părintele Mina Dobzeu (89 de ani) fac parte dintr-o generaţie jertfitoare de români. Toţi au pătimit ani grei în temniţele comuniste pentru credinţa lor. Şi toţi mărturisesc că au scăpat teferi numai prin mila Domnului. Dumnezeu a îngăduit că ei să trăiască şi azi, pentru ne fi călăuze pe calea mântuirii.
Puhoaie de lume îi caută şi le soarbe cuvintele. Nu doar ce spun, ci mai ales cum spun stârneşte emoţii mari. Pentru că în ei cuvântul arde de credinţă ca o candelă niciodată stinsă. Aceşti bătrâni frumoşi copleşesc lumea prin darurile lor. Astfel că orice întâlnire cu unul dintre ei devine de neuitat.
Cel mai în vârstă, părintele Adrian, este şi cel mai aspru dintre toţi. Însă asprimea sa nu trece de dojana părintească.
Pronia cerească a făcut să ne mai bucurăm şi noi o dată “pe viu” de cuvântul său, cu ceva vreme în urmă. Am ezitat să scriem despre această întâlnire, temându-ne că nu vom putea reda nici pe departe ce am trăit. Dar până la urmă ne-am zis că bucuria trebuie împărtăşită.
Lecţia de credinţă
Pe dinafară pare mai zveltă, dar înăuntru biserica e pe jumătate gârbovită de vreme, pe jumătate parcă încovoiată ocrotitor peste bătrânul preot. Un abur de lumină, strecurat printr-un ochi de geam, mai degrabă ascunde chipul părintelui, care şade în strana din dreapta. De jur-împrejur, creştini încremeniţi, ca elevii în bănci, dinaintea unui dascăl sever. Bărbaţi încheiaţi până la ultimul nasture, femei cu baticuri şi fuste lungi, nu-şi mută ochii de la duhovnic. Nu li se aude nici respiraţia. Picturile naive de pe pereţi sunt mai neastâmpărate decât oamenii care îl înconjoară pe preot.
E o duminică obişnuită de vară, după Sfânta Liturghie, la Schitul Locurele – la câţiva paşi de nevoinţă mai sus de Mănăstirea Lainici. Şi pentru că părintele Adrian Făgeţeanu se simte ceva mai bine, stă de taină cu credincioşii care au urcat muntele pentru sfinţia sa. Rar mai primeşte câte unul singur la chilie, din pricina neputinţelor sale trupeşti. Dar îi place să stea de vorbă cu mai mulţi o dată. Totul urmează un tipic.
O tânără citeşte din Evanghelie, clar, fără grabă, cu intonaţie, semn că nu e prima dată când are această sarcină. La două, trei fraze, părintele Adrian o opreşte protocolar: “Îmi daţi voie să vă explic?”. Întrebarea e mai degrabă o introducere politicoasă decât o interogaţie care aşteaptă vreun răspuns. Totuşi, câţiva creştini, într-un cor grăbit, încuviinţeză de fiecare dată cu aceleaşi cuvinte: “Da, părinte”. Şi părintele tălmăceşte spusele evanghelistului, cu glasul său uşor metalic, aparent istovit, care deodată se ridică într-o puternică bătăie de aripi, înfiorând aerul şi înlemnindu-i mai mult pe credincioşi. Cuvintele sale, ca nişte rădăcini care caută lumina, cresc într-o împletitură halucinantă de istorii personale, pilde de Pateric şi interpretări surprinzătoare ale Scripturii.
La un moment dat, părintele se opreşte brusc, ca în faţa unei vedenii negre. Întreabă apoi: “Îmi daţi voie să vă ajut?”, cu ochii, despre care ştim că nu mai văd, aţintiţi către o femeie îmbrobodită, aşezată la doi metri în faţa sa pe un scaun, picior peste picior. Şi apoi: “În biserică nu se stă picior peste picior”. Tace scurt şi continuă: “Deşi sunt orb, văd toate acestea. Sunt dator să vă învăţ acestea, nu o fac de dragul observaţiei”. Supărarea nu trece pe chipul său blând.
Părintele revine la povestea sa: “Tata m-a întrebat odată: «Măi Alexandre – că ăsta era numele meu înainte de călugărie –, pe cine iubeşti cel mai mult?» Iar eu i-am spus că îl iubesc pe ţăran. Tata a fost uimit: «Dar ce ţi-a dat ţie ţăranul?». Nu mi-a dat, dar el munceşte din zori şi până-n noapte şi nimeni nu ţine cu el, nimeni nu-i face dreptate – i-am zis. Tata mi-a spus atunci că trebuie să mă fac avocat, ca să-l apăr pe ţăran. Şi aşa am făcut”. Şi părintele continuă să vorbească despre credinţa ţăranului român şi despre frumuseţea şi bunătatea sa.
Iarna sufletelor
Cu un gest scurt, îndeamnă ucenica să citească mai departe.
“Rugaţi-vă să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta”, glăsuieşte femeia.
Părintele explică: “Nu e vorba de iarnă ca anotimp, ci despre vremea când dragostea creştină se va răci. Va fi atunci un alt fel de iarnă peste oameni, un ger cumplit în suflete. Creştinii nu se vor mai iubi ca fraţii, ci se vor vinde, se vor urî şi se vor ucide”.
Şi iarăşi femeia: “Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi…”
“Strâmtorare înseamnă prigoană, chinuri multe… Pe timpul împăraţilor romani, cel mai mare chin era să despici omul în două de viu. Dar va fi mai rău decât atât, pentru că vor fi rupte în două sufletele” – spune părintele, ca unul care a văzut iadul pe pământ.
Avva Adrian lasă capul în jos îngândurat, iar femeia citeşte: “Îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca, luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui”.
“Se vor zgudui mai mult decât la răstignirea Mântuitorului” – subliniază duhovnicul.
“Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului”.
“Adică, sfânta cruce. Cine poate să-mi spună ce înţelege prin cruce?” – întreabă deodată părintele Adrian. Tăcere. Creştinii nu ştiu dacă trebuie într-adevăr să răspundă sau e vreo volută oratorică a părintelui.
Părintele Adrian curmă liniştea cu glas ascuţit, care creşte treptat în sonoritate: “Ce înţelegeţi prin cuvântul cruce? Ce în-ţe-le-ge-ţi dumneavoastră prin cuvântul cruce? Nimeni nu înţelege nimic?”. Asprimea se topeşte în bunăvoinţă.
Se dezleagă vreo două limbi: “Altarul răstignirii lui Hristos” – spune unul.
“Armă împotriva diavolului” – îndrăzneşte altul. “Biruinţă…” – se mai aude timid.
Cu o voce mai joasă, aproape tandră, părintele Adrian îşi duce mai departe rolul de învăţător: “Îmi permiteţi să vă explic?”. Şi reia episodul în care, înaintea unei bătălii decisive, Dumnezeu i-a arătat împăratului Constantin cel Mare crucea pe cer, spunându-i că aceasta este biruitoare. “Apusenii susţin că Dumnezeu a zis: «Sub acest semn vei învinge!» Noi, ortodocşii, credem că a spus: «Întru aceasta vei învinge!». Căci prin jertfă biruieşti, nu prin semn. Numai jertfa lui Hristos ne-a mântuit, nu crucea de tâlhari pe care a fost omorât, nu lemnul aşezat în forma de cruce”, arată părintele Adrian.
Crucea l-a preocupat mereu şi a căutat să-i înveţe pe cei care i-au cerut povaţă tot ce a ştiut despre cruce.
Să nu fii egoist în rugăciune
Încălzit de amintirea acestei jertfe răscumpărătoare, părintele vorbeşte îndelung, cu poticniri – poate de lacrimi măcinate în sine, poate de teama care trebuie să te însoţească atunci când încerci să desluşeşti Cuvântul –, despre cruce. “Nu există cruce decât aceea cu braţele egale, e-ga-le. Căci crucea este simbol al desăvârşiri, se încadrează în cerc, care n-are început şi nici sfârşit – deci e simbolul veşniciei. Când verticala crucii e mai lungă, este doar pentru ca noi să avem de ce-o ţine.”
Ca şi cum n-ar fi sigur că am înţeles, cere un voluntar dintre credincioşi, pentru a exemplifica. După un moment de stinghereală, se oferă un tânăr inginer. Preotul îl duce în faţa altarului şi se închină împreună: “În numele Tatălui” – cele trei degete înmănuchiate ating fruntea, “Al Fiului” – mâna coboară până în capul pieptului, “Şi-al Sfântului Duh” – trasează orizontala crucii de la un umăr la celălalt, apoi, cu mâna pe lângă corp, “Amin!”. E mulţumit de închinăciunea tânărului: “Foarte bine”.
“Unii pun «Al Fiului» mai jos de coaste, şi-i mare greşeală. Tatăl ceresc a spus Evei: «Vei naşte pe Cel ce va zdrobi capul şarpelui». Dar Eva nu-i făcută la buric, nici mai jos, ci din coasta lui Adam. De aceea mâna trebuie să coboare numai până unde se termină sternul când spunem «Al Fiului». Învăţăţi-i şi pe copiii, şi pe vecinii, şi pe colegii dumeavoastră cum se face crucea creştină” – ne îndeamnă.
Părintele se întoarce în scaunul său şi o lasă pe ucenică să citească mai departe despre cum va fi a doua venire a lui Hristos. Un nou prilej pentru duhovnic de a ne învăţa cum să ne pregătim pentru Judecata de Apoi, prin curăţirea sufletului. “Să fim buni cu aproapele, să nu fim lacomi, să împărţim cu cei mai nevoiaşi tot ce ne dă Dumnezeu. Să-i dai celui flămînd să mănânce, celui gol de îmbrăcat… Sau dacă nu ai de unde, măcar să-l mângîi cu vorba. Şi dacă nici de aceasta nu ne învrednicim, măcar să ne rugăm pentru aproapele: «Doamne, eu nu pot să-l ajut, ajută-l Tu!». Rugăciunea n-o faci numai pentru tine…”
Părintele Adrian îşi aminteşte că în temniţa Aiudului, pe unde a pătimit şi el din pricina comuniştilor, l-a auzit pe un camarad rugându-se numai pentru sine. “Eram înghesuiţi vreo 30 de inşi într-o cameră mică, în paturi de fier suprapuse. Şi erau cu noi doi oameni cu acelaşi nume: Popescu Victor. Unul dintre ei s-a rugat într-o seară: «Doamne, fie-ţi milă, mă aşteaptă familia, trebuie să mă întorc acasă, să o ajut. Ai grijă de mine, scapă-mă din închisoare. Dar Doamne, eu sunt Popescu Victor din patul de jos, nu cel din patul de sus»”.
Asistenţa râde uşor.”Mântuitorul zice clar: cine vrea să-şi salveze sufletul său îl va pierde, numai cine îşi va da sufletul său pentru alţii, acela se va mântui.”
Părintele îi mai îngăduie cititoarei câteva pasaje şi apoi îi mulţumeşte. În timp ce ne pregătim să luăm binecuvântare de la Sfinţia Sa, părintele ne rezumă întreaga lecţie:
“Copil fiind, am întrebat-o pe mama mea: la ce spui mata cer? Câteodată spui că s-a ridicat soarele pe cer, altădată spui că Dumnezeu este în cer. Care-i adevărul? Mi-a răspuns: «Cerul e acolo unde se face voia lui Dumnezeu»”.
***
O viaţă de jertfă
Alexandru Făgeţeanu s-a născut la 16 noiembrie 1912 în Deleni – Cernăuţi. A urmat Facultatea de Drept din Cernăuţi, pe care a absolvit-o în anul 1934. În următorii şapte ani a fost comisar de poliţie în Fălticeni, iar apoi şeful biroului local al Siguranţei. Era un poliţist bun şi dur. Cariera sa de până atunci nu prevedea prin nimic întorsătura pe care i-o va lua viaţa.
Printr-un complex de împrejuări, în februarie 1941 a fost condamnat abuziv la închisoare pentru participare la “rebeliunea legionară”, deşi nu era înscris în Mişcarea Legionară şi nici nu s-a răzvrătit.
Ceva mai târziu, generalul Ion Antonescu, conducătorul Statului, a dat ordin să fie eliberaţi din închisoare toţi deţinuţii politici care vor să meargă pe front în linia întâi. Alexandru Făgeţeanu s-a înrolat şi a cazut rănit grav la Stalingrad. A scăpat printr-o minune divină. Pe când zăcea aproape mort, a făgăduit că dacă va supravieţui i se va dărui cu totul lui Dumnezeu.
În 1943, s-a călugărit la Putna, sub numele de Adrian. A urmat Facultatea de Teologie din Cernăuţi.
În 1947, s-a înscris la Facultatea de Filosofie din Bucureşti şi s-a mutat la Mănăstirea Antim, unde a făcut parte din “Rugul Aprins” – asociaţie cultural-duhovnicească animată de ziaristul Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de mai târziu).
După interzicerea “Rugului Aprins”, s-a retras la Mănăstirea Govora şi apoi la Crasna, alături de Sandu Tudor. Au fost arestaţi amândoi în 1950, sub acuzaţia că organizează o rezistenţă anticomunistă.
Condamnat la opt ani de temniţă grea, la recurs i s-a diminuat pedeapsa. A suferit în închisorile din la Făgăraş, Jilava, Canal şi Aiud.
Eliberat în 1956, a mers la mânăstirea Lainici şi apoi la Slatina, de unde a fost din nou arestat în februarie 1958, cu lotul “Rugul Aprins”.
În 1959, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. După 1964, când a fost eliberat cu decretul de amnistie generală, a trecut prin mai multe mânăstiri, rămânând mai mulţi la Lainici, în Gorj, şi la Antim. În anul 2003, bătrân şi bolnav, la Locurele – Gorj, unde încă se nevoieşte.
***
Cuvinte de folos de la Părintele Adrian
Înfrânarea
Înfrînarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrînăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există „nu pot”.
Rugăciunea
Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: „Nu vă puneţi nădejdea în oameni” şi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le este bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage ei înşişi.
Ascultare
În mănăstire, cel mai greu este de îndeplinit ascultarea. În lume, tot ascultarea este cea mai grea, dar ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: „Fie mie după cuvântul tău!”
Rostul nostru
Chiar şi unii creştini mă întreabă care este rostul vieţii noastre. N-avem nici o îndoială. Mântuitorul a spus clar: „Căutaţi împărăţia cerurilor”, adică mântuirea.
Mântuire
Numai cei care au capacitatea de a se jertfi pentru ceilalţi se mântuiesc.
Duhovnicul
Se vorbeşte de mari duhovnici. Duhovnicul, indiferent de pregătirea lui şcolară, nu are nici o putere dacă nu o primeşte de sus.
Marxism
Înainte de venirea comunismului, românii erau mai credincioşi. Marxismul a reuşit să-l despartă pe om de Dumnezeu. Chiar şi multi dintre cei care nu credeau sau nu erau de acord cu marxismul au fost zdruncinati în credinţă. Iar cei născuţi în comunism au fost cel mai mult distruşi sufleteşte.
Atei
Ateii nu-şi dau seama că sunt nefericiţi fără Dumnezeu. Un ateu este ca un paralizat care nu mai simte durerea.
Rugul aprins
Am făcut parte din mişcarea „Rugul Aprins”; am fost un fel de mână dreaptă a părintelui Daniil, fost Sandu Tudor. Pe mine mă punea să organizez câte o retragere după model athonit. Şi am făcut retrageri din acestea la Mănăstirea Crasna şi la Mănăstirea Govora. Eram acolo cu mulţi oameni deosebiţi; ne-au arestat sub acuzaţia că aveam „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Noi doar ne rugam. Ne interesa apărarea ortodoxiei. Pe Parintele Daniil l-am reîntîlnit la Aiud, apoi a fost omorât în bătaie.
Temniţa
În închisoare m-am simţit cel mai aproape de Dumnezeu. Când simţi că toţi te urăsc, toţi de lovesc, toţi doresc distrugerea ta, doar atunci poţi preţui iubirea lui Dumnezeu. El niciodată nu te părăseşte.
Erezie
Acum a apărut una dintre cele mai mari erezii, lumea este dezorientată, crede mai degrabă în semne decât în Biserică, mai mult în semne care falsifică adevărul, decât în adevărul dat de Mântuitorul.
Un credincios n-are nevoie de semne. Singura nădejde trebuie să o avem numai şi numai în bunul Dumnezeu. Deci să nu ne facem noi planuri despre cum să ne scăpam. Dumnezeu are grijă de toţi cei care cred în El şi care nădăjduiesc în El şi care-L cheamă.
(Formula As nr. 933, 27 Aug. – 3 Sept. 2010)