Portrete în creion

De câţiva ani, Remus trăia absolut la întâm­plare. Nu dormea zile şi nopţi la rând, îşi toca banii în jocuri de noroc, începuse să fumeze şi fuma ca un turc, bea ca un sinucigaş şi îşi schimba iubitele mai rapid decât rulează reclamele pe un panou stradal. Cu toate acestea, părea mul­ţu­mit, zâmbea mereu ca un învingător şi era sarcastic de fiecare dată când venea vorba de dragoste. Dar îl simţeam cum se surpă pe dinăuntru. Masca lui era fără cusur, însă trupul ameninţa să nu-l mai ţină mult. Mă aşteptam să-i explodeze inima în orice clipă.
Eram prieteni vechi şi mă durea să-l văd astfel. Îl cunoscusem ca pe un om echilibrat, un soţ decent şi un tată responsabil. Pe umărul meu a plâns când l-a părăsit nevasta, care i-a mărturisit că singurul lor copil, o minune de băieţel, de doar trei ani, nu este al lui. A divorţat, şi o vreme am crezut că va claca. Dar a durat puţin până când şi-a schimbat radical viaţa şi a revenit în grupul nostru de prieteni. Îşi convertise umilinţa în zeflemea şi furia în dezmăţ. Peste toate, devenise „expert” în dragoste.
„Dragostea nu există. Numim dragoste o iluzie pe care ne-o hrănim pentru a nu rămâne singuri. Dacă ne lăsăm pradă acestei iluzii, e normal să su­ferim, pentru că orice iluzie este până la urmă spul­berată de realitate” – spunea atât de convins, încât puteai să-l crezi. „Adevărată este numai atracţia fi­zică. Pe ea trebuie să o celebrăm din toate puterile. Ei să ne dedicăm până la ultima suflare! Să nu ne ru­şinăm de natura noastră animalică, să nu inven­tăm pretexte metafizice pentru a-i da curs şi, mai ales, să nu aşteptăm de la ceilalţi să se comporte alt­fel decât sunt: pofte încarnate!”.
Când rostea astfel de sentinţe, zâmbetul i se stin­gea, ochii i se în­crun­tau ameninţător, iar vocea că­păta rezonanţe profetice. Indu­bi­tabil, credea în „ade­vă­rul” său. Iată de ce m-a uluit când, într-o după-amia­­ză de vară, pe care ne-o pe­tre­ceam leneşi, tolă­niţi în fotolii de pie­le, cu câte o halbă de bere în fa­ţă, pe o terasă a oraşului, mi-a spus:
– Bătrâne, cel mai mult pe lumea asta îmi doresc să mă pot îndrăgosti din nou.
Şi-a mutat privirea, întunecată brusc, undeva în afară, dincolo de noi.
N-am fost atât de surprins încât să rămân fără cuvinte, dar am lăsat câteva momente de tăcere, pen­tru a nu tulbura nici curajul declaraţiei, nici durerea lui.
– Dacă asta îţi doreşti, dă-ţi voie să te îndră­gos­teşti, Remus – i-am zis, pe un ton care se voia vesel. Alungă teama de a fi rănit din nou şi lasă-ţi timp să cunoşti cu adevărat o femeie. Nimeni nu-ţi garan­tează că vei ieşi teafăr dintr-o altă iubire, dar ştii că merită orice risc pentru a trăi, fie şi pentru puţin timp, fericirea de a iubi şi de a fi iubit. Şi-apoi nici suferinţa nu e atât de rea; cu puţină bunăvoinţă, găseşti volup­tate şi în ea.
– Nu mi-e frică, dar nu pot. Sunt infirm sufleteşte, nu mai pot iubi.
– Ba cred că poţi iubi, dar e obli­gatoriu să începi cu a te iubi pe tine. Cât timp te vei urî, nu vei putea iubi şi nici nu vei fi iubit. Încetează să te învinovăţeşti şi să te răzbuni pe tine şi pe oricine ţi-ar ieşi în cale. Încearcă să te ridici un pic deasupra ta şi să te priveşti dintr-o altă perspectivă. Vei găsi, în mod cert, motive să nu te mai dispreţuieşti şi să nu-ţi mai doreşti moartea.
– Da, ştiu, dragostea este un râu pe care îl ocolesc sistematic, în loc să plu­tesc în voia lui, până într-un loc însorit. „Lasă-te în voia dragostei, şi atunci toate se vor transforma sub puterea ei!” – a ricanat el, repro­ducând un fragment din­tr-o pledoarie mai veche a mea…

***

Oraşul dormea înfăşurat într-o noapte albă de ceaţă. Un abur dens, parfumat de ger, plutea lent pe străzi, în culorile date de lumina vitrinelor şi a becu­rilor de pe stâlpi. Paşii ni se afundau în ceaţă fără zgo­mot, ca în vălătuci de vată. Ne ţineam de mână strâns, ca şi cum ne-am fi te­mut să nu ne pierdem. Ceaţa ne învăluise şi pe noi, de la glezne până la piept. Aşa încât, de departe, apă­ream ca doi înotători cu ca­petele dea­supra aerului lăp­tos şi rece.
„Dragostea este un râu… Trebuie doar să plu­tesc. Fără spaime, fără pla­nuri, fără aş­tep­tări. Mă iu­beşte şi o iu­besc, dar dacă ră­mânem îm­preună, o voi mai iubi? N-o voi urî pen­tru neputinţa mea? Şi nu mă va urî şi ea?” – mă întrebam şi o strângeam mai mult de mâ­nă pe Isabela. Iar ea tă­cea, de parcă ar fi auzit ce gân­deam şi de parcă nu ar fi durut-o.

Furtună de vară

Eram căsătoriţi de puţin timp, abia ne mutaserăm în ca­să nouă, aveam un câine ju­căuş şi plănuiam să facem co­pii. Înainte de a ne îndră­gosti unul de altul fu­seserăm prie­teni şi colegi de birou. Ne îm­păr­tă­şeam tot ce ne preo­cupa şi râdeam mult. Când ne-am cu­nunat, aveam amân­doi câţiva ani peste treizeci şi eram con­vinşi că suntem suflete-pere­che. To­tul părea în cea mai de­să­vârşită ordine, când, pe ne­aşteptate, m-am în­drăgostit de o altă femeie: Marina, în ciuda faptului că o iu­beam în continuare pe Isa­bela la fel de mult. Marina era e­xact opusul Isabelei. Dacă ar fi să o descriu într-un sin­­gur cuvânt, acesta ar fi furtună. Marina era o fur­tună de vară care te cotropea fără speranţă, din toate păr­ţile, îţi pătrundea până în mă­duva oa­selor, te scu­tura de-ţi amesteca ideile şi sentimentele, îţi des­chi­dea cerul şi pământul pentru a-ţi arăta lucruri nebă­nu­ite, te en­tuziasma, te bucura, te purta în rafale lungi, până spre soare. O femeie puternică, energică, expe­ri­men­tală, fermecătoare. O femeie care era prea mult pentru orice bărbat şi pe care, probabil, o râvneau toţi băr­baţii care o cu­noşteau. În comparaţie cu ea, Isa­bela era icoana soţiei perfecte şi atât. „Atât! Atât?” – mi-au fulgerat prin minte o exclamaţie şi o inte­ro­gaţie din chiar clipa în care am cunoscut-o pe Ma­rina. Ce îşi poate dori un băr­bat mai mult decât o fe­meie pe care s-o iubească şi care să-l iubească, să-l în­grijească, să-l susţină, să-l respecte, cu care să aibă pasiuni şi proiecte comune, în care să vadă mama copiilor lui? Nu e de-ajuns? Nu pentru toţi bărbaţii. Unii, printre care mă număr şi eu, au nevoie şi de o per­manentă motivare. De ceva care porneşte din fe­meia iubită şi care îi face să tindă mereu spre a fi mai buni. De ceva care să le strice con­fortul, să le ame­ninţe stabilitatea, să le testeze limi­tele, dar să-i facă să se simtă vii! Dintre aceşti bărbaţi, o parte caută aşa ceva în sporturi extreme, în călătorii exotice sau în speculaţii financiare riscante. Alţii, ca mine, ca­ută în­tr-o femeie. Şi, în opinia mea, aceştia sunt adevă­raţii câştigători. Căci, odată ce ai găsit o femeie de acest tip, orice săritură cu paraşuta, expediţie în junglă sau pariu nebunesc pe bursă ţi se pare simplă co­­pilărie. Ea face totul mai intere­sant şi totul posibil!
Marina era o astfel de femeie.

Ce e mai bun în mine

Pe Marina ne-a prezentat-o Re­mus. El i-a fost avocat într-o speţă legată de mica galerie de artă pe care Marina o deţinea şi au rămas prieteni – poate şi pentru că ea n-a cedat asalturilor lui de Don Juan. Ne-am întâlnit întâmplător, la un eveniment monden, şi apoi Marina ne-a ocupat vieţile uluitor de repe­de. Odată ce-o cunoşteai, ţi-o do­reai cât mai mult în preajmă. Şi fe­meile o plăceau şi îi căutau com­pania. Eu încercam să mă păstrez în limitele prieteniei, deşi atracţia pentru ea devenea tot mai puter­nică, pe mă­sură ce mi se dezvăluia. Însă, n-aş fi rănit-o pe Isa­bela pen­tru nimic în lume. Isabela îmi era atât de dragă, încât mă trezeam plân­gând în hohote, uneori, noap­tea, după câte un coşmar în care visam că moare. La drept vorbind, nu prea înţelegeam ce mi se în­tâm­plă: cum să mă îndrăgostesc de o al­tă femeie când deja iubesc una? Sem­nele însă nu mă înşelau. De pil­dă, o pasiune veche, căreia îi de­dicasem adoles­cen­ţa şi o parte din prima tinereţe, dar la care re­nun­ţasem de mult, renăscuse în mine după ce am cu­nos­cut-o pe Marina: am început să pictez din nou. Cred că una ca asta a alertat-o şi pe Isa­bela.
– Oh, dragule, unele femei scot ce e mai bun din tine – mi-a spus ea, într-o zi, cu un zâmbet ironic, pri­vindu-mi schiţele.
– Ei, nu femeile, ci criza bărba­tului de la 40 de ani. Dar cred că e preferabil să pic­tez, decât să di­vorţez şi să-mi cumpăr o maşină de­ca­potabilă roşie – am replicat, cu un râs zgomotos. Isa­bela a râs şi ea, dar nu cred că a gustat paralela mea. To­tuşi, în afară de acea aluzie, nu mi-a mai spus ni­mic în legătură cu Marina.
La începutul toamnei, unul dintre prietenii noştri ne-a invitat într-un week-end la cabana lui din munţi. Serba o vârstă rotundă şi voia să petrecem ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi. Acolo am avut surpriza să-i găsim şi pe Marina şi Remus. Era multă lume, dar gazda se îngrijise impecabil de tot ce aveau ne­voie invitaţii ca să se simtă bine. Vremea ţinea cu noi, aşa că am mâncat afară, în curtea generoasă, în care am putut rămâne până la coniacul de după cină, fără să ne zgribulim de frig. A doua zi, cei mai mulţi din­tre petrecăreţi au ales să meargă într-o scurtă drume­ţie. Eu, Isabela, Remus şi Marina, mai citadini din fire, am preferat să ne odihnim pe şezlongurile în­tin­se sub soarele blând de septembrie. Cât ne-am răs­fă­ţat, eu am făcut câteva schiţe cu creionul pe car­toanele speciale pe care mi le pusesem în bagaj. Ma­rina, care îmi vedea pentru prima oară desenele, s-a arătat mai încântată decât toţi şi mi-a propus, subit, să-mi organizeze o expoziţie în galeria ei. Am fost flatat şi i-am mărturisit-o. Isabela zâmbea, urmărind scena cu o mină gânditoare.

Expoziţia

N-am crezut nici o clipă că Marina îmi va expune tablourile. Mă îndoiam că aş merita. Cu toate acestea, am continuat să lucrez cu o frenezie crescândă. Am ajuns să nu mai fiu interesat de nimic altceva decât de desenele mele. Din când în când, Marina mă întreba cum merge treaba şi cât cred că va mai dura până voi avea suficiente lucrări gata pentru a expune. Am tot prelungit termenele, până când Marina m-a chemat la galerie să discutăm serios detaliile expoziţiei. N-am vorbit mai mult de câteva minute pe subiectul ăsta. La un moment dat, s-a ridicat în picioare şi mă temeam că întrevederea s-a încheiat. Aş fi vrut să mai stau un timp cu ea.
S-a apropiat de mine, mi-a trecut uşor mâna prin păr, cu un gest surprinzător de intim, şi s-a îndreptat spre fereastră. O undă de parfum desprinsă de pe trupul ei în această mişcare m-a înfiorat.
– Când o vei spune? – m-a întrebat, cu privirea de­parte, pe geam.
– Ce anume?! – m-am arătat nedumerit.
– Că te-ai îndrăgostit de mine.
– Eu? Nu… De unde ţi-a venit ideea?
– Bine, bine.
S-a întors cu faţa spre mine şi a zâmbit cu subîn­ţeles.
– Sigur că-mi placi, dar…
– Şşşt!
Mi-a pus arătătorul mâinii drepte pe buze, delicat, abia simţit, iar înainte de-l ridica, l-a apăsat puţin, ca pentru un sărut.
În ziua aceea ne-am plimbat îndelung prin parc şi pe străzi. Am vorbit despre artă şi dragoste, nu ca doi amici, ci ca doi îndrăgostiţi. Am condus-o acasă şi, la despărţire, i-am sărutat un colţ al gurii, prefăcân­du-mă că nu i-am nimerit obrazul.
O, da, aveam din nou 17 ani, inima îmi pulsa sân­gele cu mai multă putere, ochii îmi străluceau altfel, toate gândurile îmi erau la ea, toate drumurile duceau la ea, şi aş fi umplut lumea cu strigătul meu de feri­cire, dacă nu mi-ar fi fost ruşine. Ruşine de Isabela şi de toţi cei care ne cunoşteau, dar mai ales pentru că, deodată, nu mai ştiam cine sunt şi ce vreau. Nu aş fi putut explica de ce şi cum iubesc două femei în acelaşi timp.
Dar dragostea este un râu, cine sunt eu ca să mă opun lui? Ăsta a fost gândul care a declanşat nebunia. Luni în şir am dus două vieţi paralele, în care patima şi remuşcarea se succedau ameţitor, iar deseori coa­bitau, nu spre liniştea, ci spre marea mea disperare. În acest răstimp, am schimbat de mai multe ori con­cep­tul expoziţiei, până am ajuns la cel care mă exprima cel mai bine, în acea răscruce a existenţei mele. La ver­nisaj, iubitorii de artă plastică au putut vedea trei­zeci de chipuri de femei, care erau treizeci de ipos­taze ale iubirii mele pentru Isabela şi Marina. Nu ştiu ce au înţeles ceilalţi privitori, dar Isabela şi Marina au avut atunci fiecare certitudinea ei. La sfârşitul serii, Isabela mi-a spus că vrea să ne despărţim, iar Marina m-a rugat să ne mutăm împreună.

***

Oraşul dormea înfăşurat în ceaţă. Un abur dens, parfumat de ger, plutea lent pe străzi, colorat de lu­mina vitrinelor şi a becurilor de pe stâlpi. Paşii ni se afundau, tăcuţi, în ceaţă. Ne ţineam strâns de mâ­nă, cu teama că ne vom pierde, orice drum am alege. Cu fiecare pas, îi strângeam tot mai tare mâna Isa­belei. Iar ea tăcea, ca şi cum auzea ce gândeam şi de parcă nu ar fi durut-o.

(Dintr-un volum în pregătire)