Plânsul a țâșnit cu forță din viscere. Ochii nu i s-au mai putut împotrivi. Un pictor iscusit i-ar fi surprins, cred, atunci lumina lichidă care, ieșită de sub pleoapele ușor strânse, prindea a-i acoperi mai întâi chipul, apoi și trupul, ca într-o aură. Lacrimile îi curgeau necontenit, nu de durere, nici de bucurie, ci pentru că în el nu mai era loc pentru nimic în afară de bătăile inimii. Clare, rare, puternice, precum limbile unor clopote funerare.
Nu era toamnă, nici alt anotimp. Era timpul melancoliei.
În coșul pieptului său își făcuseră cuib regretele. Pentru visul în care zbura fără aripi și pe care nu-l mai visa. Pentru fata desculță, îmbrăcată în rochie de borangic alb, care îl lua uneori de mână, în serile de vară, ca să se plimbe pe dealuri mirosind a șofran și scorțișoară, pentru femeia aceea cu trup de abur, deci, care nu-i mai ieșea în cale de ani și ani. Pentru ”cea mai frumoasă toamnă”, care fusese o dată, de două ori, de trei ori și care se dovedea o iluzie atât de istovitoare încât era cu neputință să o mai trăiască. Pentru cuvintele pe care le-a ajutat să nască povești vesele și triste, iar ele l-au uitat…
Micile păreri de rău se agitau în cuibul lor, mereu flămânde și tot mai bătrâne, amenințând să-și sufoce gazda. Și-atunci bărbatului i se dezlega plânsul. Dacă n-ar fi fost plânsul acela abundent, tăcut și fierbinte, care să-l spele până în măduva oaselor, gândurile lui cele mai negre ar fi devenit fapte.
Apoi, melancolia trecea, așa cum luna mai lasă locul lui iunie, ori noiembrie lui decembrie. Simplu, firesc, previzibil. Căci așa cum nu există un motiv pentru care să fie primăvară, vară, toamnă și iarnă, tot așa nu există nici un motiv pentru melancolie. Și la fel cum aștepta fiecare anotimp, tânjea și după melancolie. Avea nevoie de sfâșierea aceea, care numai în aparență era explicabilă prin lăcomia și ferocitatea regretelor lui. Avea nevoie de un dor fără obiect, de o cădere fără speranță, de un delir fecund, pentru a ieși din captivitatea unei realități superficiale și pentru a se întoarce în sine.
Când așteptarea începea să doară, orice bucurie îi era învăluită în voaluri groase, orice bine care îl vizita era ținut la ușă, orice dragoste îl amenința. Toate acestea îi stricau singurătatea și liniștea, fără de care melancolia ar fi amânat să se reinstaleze în arterele lui, în sclipirile lui de gând, în gesturile, privirea și respirația lui.
În așteptarea încordată, fiecare răsărit, fiecare apus, fiecare alunecare de frunză uscată de pe creangă, fiecare pas grăbit în noapte, fiecare gură de vin roșu, fiecare clapă de pian apăsată trist, fiecare pagină de carte întoarsă fără grabă, fiecare strângere de mână mai caldă, fiecare avea un rost. Toate rosteau numele melancoliei, într-o incantație mută, interioară, dar nu mai puțin pătimașă decât un urlet. Altminteri, el nu i-ar fi spus niciodată pe nume melancoliei cu glas tare. Ar fi riscat să o sperie sau chiar să o piardă definitiv. Știa sigur asta, pentru că ei doi semănau atât de mult.
Într-un târziu, melancolia se lăsa ademenită și îl lua în stăpânire. Pentru un moment, el era fericit. Începea să trăiască din nou. Însă, curând, inima lui își preschimba dangătele de bucurie în bătăi în dungă, pentru ca, într-un final, să sune a jale. Semnul despărțirii.
Toate acestea nu le-a povestit nimănui. Oamenii nu l-ar fi înțeles, s-ar fi speriat de el și poate l-ar fi lăsat pentru totdeauna în capcana melancoliei.
Ar fi vrut să transmită ”boala” lui într-un poem. S-a temut că și acesta l-ar fi trădat. Totuși, melancolia se cerea mărturisită, pentru a-l elibera de tirania ei. Și-atunci a scris un scurt eseu poematic la ziar, ca pe o istorioară despre altcineva.
***
Era toamnă, sau alt anotimp. Unul al melancoliei, pe care îl trăiam singur.
(Formula As nr. 1143, 23-27 noiembrie 2014)