Canaraua Fetii, cea mai veche mânăstire din România

Biserica din stâncă

În inima Dobrogei, la Canaraua Fetii, nu departe de Negru Vodă, se află cea mai veche mânăstire din România. O mânăstire rupestră, cu două biserici săpate în stâncile calcaroase de pe Valea Ceairului. O mânăstire din anii creştinismului timpuriu, care încă îşi ţine comorile ascunse, căci nu există bani pentru cercetarea lor. Pentru a continua o tradiţie monahală întreruptă acum o mie de ani, doi tineri şi vrednici călugări bucovineni au construit în apropiere o nouă mânăstire. Ei ţin vie amintirea vechii vetre monahale şi refac, prin rugăciune, comuniunea cu sfinţii ştiuţi şi neştiuţi ai Dobrogei.

Ca un cântec la frunză

Dobrogea din zona Mangaliei este verde. Un verde stins şi tomnatic, atins de iarnă şi de ninsorile de până mai ieri. Mugurii încă tac sub coaja copacilor, grâul încă nu strigă în verde crud pe câmpurile desfăşurate de-a lungul mării. Dobrogea este închisă sub un cer plum­buriu, ca sub o pânză de cort. Satele ei se ascund sub bolta joasă. Casele sunt mici, pitite după garduri de piatră, de parcă ar vrea să se confunde cu valurile de pământ care cresc uneori din câmpie pe neaşteptate. Dobrogea este casa vânturilor. Din ea pornesc vânturile care mătură lumea şi de aceea păsările sunt aici mereu în zbor. Vara, vântul trans­formă aerul într-o pulbere fină, care te usucă pe pi­cioare. Iarna, vântul face din zăpadă o fiară care în­ghite totul. În toate ano­tim­purile, Do­brogea răsu­nă de vânt, ca de un cân­tec la frunză. Un cântec bizar, care în­soţeşte le­gen­de fabu­loa­se, turnate de vii în sare, şi care ţi se des­coperă câ­teodată, spă­late de vreun val al lumii. Prin acest tărâm căutăm Canaraua Fetii sau, mai precis, „grota fecioare­lor”.

Între sfinţi şi tâlhari

Legenda spune că pe Valea Ceairului, aproape de graniţa cu Bulgaria, îşi făcuseră sălaş, într-o stân­că, nişte tâlhari, care, la răstimpuri, răpeau fetele cele mai frumoase din sa­tele din împrejurimi şi le necinsteau. Ţăranii au răb­dat o vreme, înfricoşaţi de cruzimea bandiţilor, dar în cele din urmă au dat foc sălaşului, ucigându-i pe toţi cei din grotă. De atunci, locului i se spune Canaraua Fetii, căci kanara înseamnă stâncă în limba bulgară, amestecată aici cu româna. Numele a fost preluat apoi de întreaga vale. Ce nu ştiau sătenii revoltaţi care i-au ars pe tâlhari era că la Canaraua Fetii fusese în străvechime o mânăstire, din secolul IV până în al VI-lea şi din al IX-lea până în al X-lea. Nu ştiau că aceasta este cea mai veche mânăs­tire din România. Că în netrebnicia lor, bandiţii pro­fanaseră mormintele unor sfinţi, îngropaţi în biserica săpată în stâncă. Că focul pus de ei a mistuit şi ultimele rămăşiţe ale unei vechi vetre monahale, printre primele ridicate în locurile unde sfântul Andrei i-a creştinat pe români. O relicvă nepreţuită a creştinismului timpuriu, transformată în scrum. Toate acestea aveau să fie des­coperite mult mai târziu, în anul Domnului 1981, când un ţăran din comuna Cerchezu i-a chemat pe istoricii de la Constanţa să cerceteze câteva încăperi scobite în peretele de calcar cochilifer al Văii Ceairului. Ţăranul le văzuse întâmplător, pentru că o bucată de stâncă se prăbuşise şi dezvăluise locaşurile. Arheologul Costel Chiriac, ajutat de câţiva colegi de-ai săi, a găsit atunci, la Canaraua Fetii, un întreg complex rupestru, asemă­nător celui de cretă de la Basarabi, dar ceva mai mic. O biserică de numai câţiva metri, sus, aproape de cul­mea stâncii, un culoar paralel cu altarul şi, la baza stân­cii, urmele altei biserici, semirupestre. Istoricii au sta­bilit că biserica de la etaj a funcţionat între secolele IV – VI, pentru ca apoi, dimpreună cu chiliile, să fie aban­donată, timp de trei sute de ani. În mod sigur, călugării au fost nevoiţi să plece din pricina năvăli­torilor.
În secolul al IX-lea, s-a reluat aici viaţa monahală, care a durat şi în veacul următor, dar, din motive încă necunoscute, nu a mai fost folosită biserica de sus, ci a fost construită aceea de jos, jumătate în terasa de piatră şi jumătate în exte­rior. În secolul al X-lea, monahii au fost siliţi să părăsească Valea Ceairu­lui, pentru a scăpa din mâi­nile osmanlâilor, şi au fon­dat, mai spre vale, mâ­năs­tirea Dervent. În biserica de jos, ar­heologii au mai găsit două morminte, cu oseminte în ele, cruci şi monede roma­ne, din tim­pul împăratului Con­stantin cel Mare (306-337 d. Hr.).

Râul nevăzut

Ca să ajungi la Cana­raua Fetii, trebuie să treci prin Dumbrăveni – cel mai vechi sat cu populaţie co­lo­nizată din vechiul regat, aflat la doar câţiva kilometri de graniţa actuală cu Bulgaria. Aceleaşi case scunde şi rare, căutând adăpost de vânturi între câţiva pomi şi două rânduri de pietre albe, puse unele peste altele, în chip de garduri. Oamenii nu stau la porţi de vorbă, nici nu sunt la câmp încă, pentru că e prea frig, în acest martie cu toane, şi n-au început să lucreze pământul. Dacă n-am vedea fumurile urcând, subţiri, spre cer, am crede că aşezarea e pustie.

Lăsăm satul în urmă şi pădurea Furnica-Dumbră­veni sau Pădurea Mireselor, cum i se mai spune, în dreap­ta. Înaintăm pe o albie de râu, lăţită între un pe­rete de piatră seacă, în care sunt scobituri mari, care arată a locuinţe de sihaştri, şi un şir de dealuri molco­me, căptuşite cu ierburi uscate, care foşnesc ca mătasea la orice pală de vânt şi răspândesc un parfum amărui. Suntem în Valea Ceairului, a unui râu nevă­zut. În locul apei, curge prin ea zvonul pădu­rii: gemete de copaci bătrâni, paşi grei de mistreţ sau repezi, de vulpe, urlete de şacal şi bătăi de aripi mari, de vultur. Şi, odată cu acestea, ecoul unei poveşti înfricoşătoare: pădurea Furnica este sub puterea duhului neodihnit al unei femei care îi înnebuneşte sau îi ucide pe oamenii pe care îi întâlneşte singuri.
Din Ceair a rămas numai numele. Râul pare că aşteaptă într-un loc tainic, până când vin ploile, şi numai atunci umple matca. Dum­­brăvenii nu cred că Ceairul a existat. Ei spun că pe aici a curs odinioară Dunărea, că au văzut cu ochii lor urme de pontoane şi res­turi de corăbii, dar pentru că Dumnezeu a vrut să-i schimbe cursul, au rămas goale Cheile astea pitice, ca să aibă unde se revărsa puhoaiele cerului, când şi când. La un cot al văii, peretele de calcar se înalţă mai mult, cu ambiţii de munte, iar dealul de pe partea cea­laltă împietreşte şi el în salt spre cer. Valea se îngustează, se acoperă de umbră şi se sălbă­ti­ceşte mai mult, din pri­ci­na lăstarilor crescuţi pe prundul ei, în pâlcuri groa­se. Aici e Canaraua Fetii.

Inima stâncii

În buza grotei, un om. Un contur negru pe un perete negru, care ni se limpezeşte încet, pe mă­su­ră ce ochii se obişnu­iesc cu lumina puţină. Omul e îmbrăcat în reve­rendă, iar peretele de cal­car din spatele său este acoperit de funingine. Băr­batul are părul prins în coadă şi barba tunsă. Zâm­beşte reţinut. Chipul său străluceşte ca de pe urma unei vedenii. Toc­mai îşi încheiase rugăciu­nea pe care o face, la răstimpuri, pentru sufle­te­le celor morţi în fosta mâ­năstire rupestră. De fie­care dată, simte că la ru­gă­ciune nu e singur. Că bolta de piatră răsună de cântările vechilor călu­gări. Că zăreşte aievea fumul de tămâie plutind spre tavanul de piatră. Că zidurile strălucesc de icoanele unor sfinţi necunoscuţi. Şi-atunci, rugăciunea devine inima stâncii. O rugă­ciune care parcă l-a născut din nou pe acest călugăr, cum stă aşa, în marginea grotei. Este părintele Teodor Gorschi, de la Mânăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Dumbrăveni. L-am rugat să ne întâlnim aici, ca să ne impregnăm de atmosfera locului, în timp ce ne spune poveştile mânăstirii de la Canaraua Fetii.

De la rădăcina stâncii până la grotă este improvizată o scară, dintr-un trunchi de copac încă verde, cu cioturi. Cu ajutorul părintelui, urcăm şi noi. De sus, valea are altă perspec­tivă, seamănă cu un cuib de vulturi.
În naos, a rezistat timpului o bancă săpată în piatră. În pronaos, din care n-au mai rămas decât vreo doi metri, intri printr-o tăietură boltită. Într-un colţ al bise­ricuţei, se cunosc urmele unui culoar prin care se putea veni în lăcaş de la un nivel inferior. Alături, se mai află o încăpere mică, semicirculară, cu o firidă pentru opaiţe. Lângă ea sunt locurile a trei morminte, din care probabil tâlharii au scos osemintele şi lucrurile celor îngropaţi. „Erau, cu siguranţă, călugări îmbunătăţiţi, poate consideraţi sfinţi, căci altfel nu ar fi fost înhu­maţi în biserică”, ne asigură părintele Teodor.
La primele cercetări, în 1981, istoricii au consemnat existenţa unor inscripţii stranii, indescifrabile, pe pere­ţii bisericii rupestre. Erau mai puţine decât la Basarabi, fiind şi mai greu de aşternut pe calcarul cochilifer, iar astăzi nu se mai văd. Din dreptul camerei cu opaiţe por­neşte o galerie de peste treizeci de metri, care, potri­vit legendei, ducea, pe sub pământ, la Adamclisi, dar care acum este înfundată. În podeaua tunelului sunt săpate două găuri, la o distanţă destul de mare una de alta, care fie au slujit la evacuarea pietrei, când a fost săpat complexul, fie erau căi de fugă, în caz de pri­mejdie.
Părintele Teodor are convingerea că acest complex rupestru este întins pe mai multe niveluri, căci seamănă ca arhitectură cu cel de la Basarabi, care e întins pe cinci etaje. „Din păcate, arheologii n-au mai avut fon­duri ca să cerceteze densitatea stâncii, pentru a des­coperi alte camere, şi să continue săpăturile întrerupte în 1992. Dacă se va face asta, e posibil să avem sur­prize plăcute. Trebuie să fie găsite chiliile, căci biseri­cile acestea n-au fost degeaba construite aici. După obiceiul vremii, în jurul unei biserici rupestre se aflau zece, cinsprezece călugări, fiecare cu chilia lui, cio­plită pe unde putea, şi cu viaţă de sine. Se adunau nu­mai la biserică. Deci, se poate ca aceste chilii să fie la o anumită depărtare de biserică”, crede sfinţia sa. Jos, părintele ne arată stânca prăvălită peste o fântână adân­că, de unde îşi scoteau călugării apa, şi un jgheab de pia­tră pentru adăparea animalelor. Pădurea a luat în stă­pânire restul vestigiilor bisericii semirupestre, lângă care se afla puţul, aşa încât nu se mai văd de sub tufă­rişuri, liane, pietre şi pământ adus de şuvoaiele ce aco­peră sporadic valea.

Noua mânăstire

Fraţii Teodor şi Antim Gorschi, doi călugări falnici, coborâţi din Bucovina, ar fi vrut să ridice o mânăstire în apropierea bătrânei vetre monahale de la Canaraua Fetii, ca o continuare a aşezământului paleocreştin. Era o datorie de suflet să redea locului pacea, prin rugăciu­ne neîncetată, şi să îngrijească de rămăşiţele monu­men­tului, spre a se bucura şi alţii de ele. Însă, legea inter­zice orice construcţie în preajma vestigiilor istorice. Aşa încât s-au mulţumit să pună temelia noii mânăstiri, cu hramul „Acoperământul Maicii Dom­nului”, în capătul satului Dumbrăveni dinspre Valea Ceairului. Nu-i despart decât vreun sfert de oră de mers pe jos, până la biserica rupestră.

Mânăstirea Dumbrăveni

Deşi foarte tineri, de numai 23 şi 21 de ani, la vre­mea când au pus piatra de temelie, în anul 2004, cei doi fraţi s-au dovedit pricepuţi şi vrednici. Drept este că aveau în urmă şase, şapte ani de călugărie, timp în care pustniciseră pe lângă Sihăstria Rarăului şi mai duraseră o mânăstire la Caraclău, judeţul Bacău. La Dumbră­veni au stat, pentru început, într-un cort militar, şi au făcut slujbele în alt cort. În decembrie acelaşi an, deja se mutaseră într-o cameră zidită pe terenul mânăstirii, prima din corpul de chilii. Doi ani mai târziu, au înce­put construirea unui paraclis adevărat, cu hramul unui sfânt dobrogean, Emilian de la Durostor (Silistra de azi), mucenic contemporan cu monahii de la Canaraua Fetii. Paraclis e un cuvânt care nu exprimă realitatea. Pentru că fraţii Gorschi au reuşit să clădească, până în 2009, o adevărată bise­rică, în stil moldo­venesc. O biserică frumoa­să şi destul de mare, dar cu un aer smerit, dat de pereţii exteriori albi şi de acoperişul în ape blân­de. O biserică în care te poţi ruga dina­in­tea moaştelor Sfinţilor împăraţi Con­stantin şi Elena, ale Cuviosului Antonie cel Nou de la Veria şi ale Sfintei Muce­niţe Paraschevi, primite în dar de la mâ­năstirea Kikkos din Cipru. Părinţii se roagă să le fie dăruite şi părticele din moaştele Sf. Emilian, aflat la o mânăstire în Silistra. Sunt convinşi că sfântul ar face şi mai mari minuni cu ei. Nici înăun­tru biserica nu e pictată încă, deşi părinţii îşi doresc de mult să o împodobească aşa cum se cuvine. Însă, lipsesc banii nece­sari. „Este mi­nunea Sfântului Mucenic Emilian că am iz­bu­tit să facem acest pa­raclis. În zona aceas­ta oamenii vin rar la biserică şi la mânăstire. Este cu totul altă mentalitate şi alt nivel de credinţă faţă de Mol­dova. În plus, noi suntem izo­laţi, la capăt de linie, cum s-ar spune, şi cine vine la mânăstire o face pentru că ştie mânăs­tirea, nu din întâmplare. Aşa încât, dacă avem nevoie de o sută de lei cu împrumut, tre­buie să ne gân­dim bine când o putem da îna­poi. Dar Dum­ne­zeu nu ne lasă. Începusem con­strucţia şi nu mai aveam cu ce s-o conti­nuăm, când, prin ru­gă­ciunile aduse Sfântului Emi­lian, Dum­nezeu ne-a trimis o familie din Bucureşti, familia Bălănescu, care a suportat 90 la sută din cheltuieli pentru paraclis. Aşa am dus la capăt bisericuţa. Deci, nu e meritul nostru, ci Dumnezeu s-a milos­tivit pentru că Sf. Mc. Emilian merita un lăcaş unde să fie cinstit”, spu­ne părintele Teodor.
Dar lucrările sunt departe de sfârşit. Corpul de chilii e gata numai pe jumătate, etajul, unde ar urma să fie camerele pentru oaspeţi, este pus în conservare pentru vremuri mai bune. Însă părinţii sunt plini de nădejde. „Au fost zile în care nu aveam bani de pâine şi, totuşi, aici se construia. Deci nu ne temem, le vom face pe toate când le va sosi timpul, cu ajutorul lui Dum­nezeu”, ne spune, senin, părintele Teodor.

Leac pentru suflet

La Mânăstirea Dumbrăveni sunt acum trei vieţui­tori. Toţi moldoveni. Doi sunt fraţi de sânge. Cel mai tânăr, Antim, e stareţul. „De ce?” – nu e o întrebare care să-l preocupe pe părintele Teodor Gorschi, ghidul nostru. În mânăstire nu întrebi, ci te supui. Şi nici nu e rău să asculţi de fratele tău mai mic cu doi ani, pentru că astfel deprinzi smerenia. Fără smerenie, n-ai ce căuta în mânăstire. De fapt, n-ai ce aştepta nici de la călugărie.
„În mânăstire vii ca să te uneşti cu Dum­nezeu. Pe Dumnezeu îl simţi în suflet prin ru­gă­ciune, smerenie, ca­non, legătură perma­nentă cu duhovnicul, ascultare de duhovnic şi de stareţ”, ne lămu­reşte, cu vorbă blajină şi un zâmbet timid, pă­rintele Teodor.
Dar toate acestea le poţi face şi ca mirean. De ce să intri în mânăs­tire?
„Pentru că aici tră­ieşti cea mai mare bu­curie: eşti cu Dumnezeu şi în Dumnezeu per­ma­nent, fără grijile vieţii. Eventualele lipsuri din mânăstire nu-ţi pricinuiesc temeri, pentru că ştii că are Dum­nezeu grijă”.
Fraţii Teodor şi Antim Gorschi sunt din Vama, o comună mare şi frumoasă de lângă Câmpulung Mol­dovenesc. Mai au doi fraţi şi o soră „în lume”, aşezaţi la casele lor. Nimeni din familia lor, „modest credin­cioasă”, n-a mai fost preot sau călu­găr. Nici ei nu se gândeau că vor fi, când erau copii. Dar deodată li s-a făcut un dor înalt şi au luat drumul mânăstirilor. Întâi Teodor, la Sihăstria Rarăului, apoi Antim, la Sihla. Iarăşi, „de ce?”. „E ca şi cum ai între­ba de ce te-ai în­drăgostit de cineva. Aşa am simţit, aşa am făcut. Ni­meni nu ne-a îndemnat, nimeni nu ne-a momit, dar părinţii au vrut să ne oprească”. Pe urmă, calea li s-a limpezit: s-au călugărit, au urmat Facul­tatea de Teolo­gie, au lăsat Bucovina, cu munţii ei care „foşnesc de sihaştri”, au părăsit oamenii calzi şi cre­dincioşi ai locu­lui, pentru podişul Dobrogei, cel bântuit întruna de vânturi, arid şi cu lume amestecată şi au fost preoţiţi… Slujesc cu rândul şi uneori împre­ună. Le place şi se înţeleg din priviri, pen­tru că sunt în ace­laşi duh. De ce n-au mai stat la Caraclău – în Bacău – unde aveau deja o casă, mânăs­tirea „Naşterea Maicii Domnului”, construită de ei? Pentru că acolo s-a făcut mânăstire de maici şi pentru că aşa a fost voia lui Dum­nezeu. Pesemne era nevoie de ei aici.
Şi un ultim „De ce?”: De ce ar veni cineva la mâ­năstirea Dumbrăveni?
„Pentru că, între slujbe, poate să vadă Canaraua Fetii şi Pădurea Mireselor -o rezervaţie naturală cu zeci de specii de copaci şi de plante, cu animale şi păsări pe care nu le întâlneşti oriunde, cu fluturi rari. Sau, poate, numai pentru că toţi cei care au venit la noi au găsit alinare.”

Sf. Mc. Emilian de la Durostor

Sf. Mucenic Emilian a trăit în vremea împăratului Iu­lian Apostatul (361-363), care se lepădase de credinţa creş­tină şi care a încercat să reînvie păgânismul. Tânărul Emilian era militar şi fiul prefectului din Durostorum (Silistra), Sabastianus.
Cu prilejul unei vizite făcute la Durostorum, de către Capitolin, „vicarul Traciei”, care voia să se asigure că în­­­flo­reşte din nou cultul păgân în această parte a im­pe­riu­lui, Emilian a sfârâmat cu ciocanul toţi idolii dintr-un tem­plu şi a mărturisit că este creştin. El a fost schin­giuit îndelung, dar nu a renunţat la credinţa sa. Apoi, Capitolin a ordonat să fie ars de viu. Din voia lui Dum­nezeu, pen­tru a arăta că a lui este credinţa cea ade­­vărată, trupul lui Emilian nu a fost vătămat, dar au ars toţi slujitorii lui Capi­tolin care se aflau în preaj­mă. Şi, vă­zând această mi­nu­ne, sfântul încă mai mult şi-a dorit să treacă la Domnul. „A mărit pe Dumnezeu şi, întor­cându-se spre răsărit, s-a însemnat cu sem­nul crucii, a ridicat pri­virile către cer şi a zis: «Doamne Iisuse Hristoase, pri­meşte su­fletul meu!» Şi a adormit în pace. Era în 18 iulie 362.”. Fe­meia lui Capitolin, fiind în taină creştină, a cerut de la bărbatul ei trupul noului mu­cenic şi l-a îngropat după cuviin­ţă, în apro­­pierea oraşului Du­rosto­rum, în locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emi­lian este prăznuit ca sfânt şi trecut în sina­xar pe 18 iulie, ziua pătimirii şi mutării sale la Dom­nul.

(Formula As nr. 1066, 18-25 Apr. 2013)