Susținătorii Legii Vexler pretind că aceasta nu interzice cercetarea istorică și nici dezbaterea pe subiecte istorice și culturale.
Cu o vehemență rară, acești propagandiști ai noului totalitarism afirmă că nimeni nu va fi tras la răspundere pentru cercetare științifică. Și că legea nu interzice decît organizații extremiste și cultul unor personalități xenofobe, rasiste, fasciste sau legionare, nu discuția despre ele.
Ei bine, cazul Elenei Chiaburu arată cît de departe este realitatea de aceste asigurări.
Cine este Elena Chiaburu
Nu vorbim despre o necunoscută cu impulsuri polemice. Elena Chiaburu este istoric, expert acreditat de Ministerul Culturii pe întregul spectru al surselor culturale scrise – carte veche, carte modernă, bibliofilie, documente de arhivă. Are peste două decenii de cercetare în biblioteci și arhive și peste 1.500 de expertize cultural-științifice avizate oficial.
Nu e nici la prima ieșire publică pe teme sensibile. A scris și a vorbit în conferințe despre interzicerea publicațiilor după instaurarea comunismului, despre epurarea din biografii a oricărei mențiuni despre Basarabia (cazurile Ion Ionescu de la Brad, Onisifor Ghibu, Octavian Tăslăuanu), despre epurările politice din universitățile românești.
Acesta este portretul unui cercetător verificat, ale cărui intervenții publice s-au dovedit de fiecare dată de bună-credință și de interes public.
Întrebările care au declanșat represiunea
Elena Chiaburu nu a deranjat pînă cînd nu a început să pună întrebări și să ofere informații mai puțin cunoscute pe pagina ei de Facebook despre Octavian Goga (una dintre țintele celor care se ocupă de punerea în aplicare a Legii Vexler) și despre crimele în masă de la Iași, din 1914.
Domnia sa a semnalat că președintele Comunității Evreiești din Iași din vara anului 1941, Iosef Iacov (sau Iacob), lipsește aproape cu totul din istoriografia canonică a pogromului – inclusiv din raportul Comisiei „Elie Wiesel”, din „Cartea Neagră” a lui Matatias Carp și din lucrarea de referință a lui Radu Ioanid. A întrebat, simplu, ce se știe despre biografia lui de după 1948.
A semnalat, la fel, absența aproape totală din istoriografie a locotenent-colonelului medic Ionel Fătu, șeful garnizoanei și al Spitalului Militar din Roman, care în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941 a ordonat deschiderea vagoanelor „Trenului Morții”, a coordonat îngrijirea supraviețuitorilor și înhumarea celor decedați – și care a depus mărturie ca martor-cheie la procesul din 1948. Elena Chiaburu a remarcat contrastul cu vizibilitatea istoriografică a altor figuri civile din același episod și a întrebat dacă cineva cunoaște mai multe despre soarta lui.
A explicat, de asemenea, de ce a folosit sintagma „așa-numitul pogrom de la Iași” – nu pentru a minimaliza evenimentele din 29-30 iunie 1941, ci pentru că sursele epocii și istoriografia ulterioară le-au numit diferit de-a lungul timpului: „rebeliune militară”, „masacrul din curtea Chesturii”, „pogromul de la Iași”. A cerut, cu titlu retoric, să i se arate actul normativ care ar impune o singură denumire obligatorie.
Nimic din toate acestea nu neagă suferința victimelor, nu incită la ură, nu face propagandă. Sînt întrebările obișnuite ale unui istoric care lucrează cu surse și le compară.
Amenințări, nu argumente
Răspunsul nu a venit sub formă de contraargumente istoriografice. Chiaburu însăși scrie că, de cînd a intrat în atenția presei, a primit amenințări (una, nocturnă, din partea unui ”înalt funcționar al unui stat vecin”, alta, transmisă chiar prin centrala telefonică a universității unde lucrează).
Domnia sa vorbește, cu umor amar, despre perspectiva de a fi „săltată de mascați” – aluzie directă la modul în care Legea Vexler și predecesoarea ei, OUG 31/2002 modificată prin OUG 157/2018, au funcționat deja împotriva altor cetățeni: percheziții la 5 dimineața, dube de jandarmi, rețineri de 24 de ore, pentru fapte de opinie.
Pentru că iată esența: cadrul legal invocat împotriva unor personalități istorice românești – ca Octavian Goga, Nicolae Paulescu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu etc – și, prin extensie, împotriva celor care discută despre ele, nu e o noutate a Legii Vexler din 2025. Este OUG 31/2002, întărită și înăsprită ulterior, al cărei spirit represiv Legea Vexler nu a făcut decît să-l ducă mai departe, cu pedepse mai grele și cu o formulare și mai vagă a ceea ce constituie infracțiune.
Concluzia care nu poate fi evitată
Elena Chiaburu nu a ieșit din cadrul legal. Nu a negat crimele. A pus întrebări de cercetător despre lacune reale din istoriografie. Pentru asta, riscă să fie tratată ca suspect.
La prima vedere, întrebările domniei sale par minore, dar reacția furibundă pe care au avut-o unii, pe filiera Institutului Elie Wiesel, ne atrage atenția că ele au atins puncte nevralgice. De ce doi responsabili importanți și martori valoroși sînt cu desăvîrșire ignorați de cei care s-au ocupat de tragicele evenimente de la Iași, din 1941?
Acum chiar trebuie să aflăm răspunsul.
Una peste alta, acest caz ne demonstrează că Legea Vexler și predecesoarele ei nu protejează memoria victimelor, ci o transformă în armă împotriva libertății de gîndire, contra cercetării științifice, în răspăr cu dorința legitimă a oricui de a afla adevărul.