Părintele Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, reușește să îmbine în personalitatea sa calități aparent contrare: notorietatea cu discreția, autoritatea cu blândețea, pragmatismul administrativ cu delicatețea duhovnicească. Așa încât e greu să-l cunosti dintr-o privire. Dar odată ce l-ai cunoscut, e o bucurie. Cred că cel mai bine s-a definit singur, explicând înțelesul cuvântului „stareț”, drept „povățuitor pe calea mântuirii”. Și cine, dacă nu un astfel de părinte, ar fi fost mai potrivit să ne răspundă acum, în Postul Paștelui, la întrebările născute din frământarile grele ale vremurilor în care trăim.
Așadar, am luat calea Putnei, străbătând țara de la un capăt la altul, în miezul unui februarie cu ninsori nesfârșite, care îngropaseră Bucovina sub zapezi. Dar Putna se scălda în soare! Pesemne, rugăciunile pelerinilor au aprins văzduhul. Fiind în prima săptămână a Postului Mare, mulți credincioși veniseră la mănăstire să se spovedească. Biserica și stăreția erau înțesate de oameni cu chipuri reculese, așteptând duhovnicul. Părintele Melchisedec ne-a întâmpinat cu zâmbet sincer și ocrotitor, dăruindu-ne un ceas de odihnă duhovnicească.
„În Biserică, sufletul românului poate fi simțit cel mai bine”
– Preacuvioase părinte stareţ, cum se simte zbuciumul lumii româneşti, pe vremuri de criză economică, la Putna? Ajunge neliniștea lumii până aici?
– Ca întotdeauna, în Biserică, unde Îl avem pe Hristos, sufletul românului poate fi simțit cel mai bine, cu bucuriile și cu necazurile lui. Sunt mulţi români care s-au apropiat mai mult de Dumnezeu în aceste vremuri grele, după cum sunt şi alţii care s-au înstrăinat de Dumnezeu, unii până într-acolo încât şi-au pus capăt vieţii. Lipsa de credinţă i-a ucis. N-au crezut în viaţa de dincolo, pentru care ne pregătim aici, nu au avut încredere că Dumnezeu îi va ajuta, dacă se pocăiesc şi se roagă. S-au gândit că lumea aceasta e totul şi, nevăzând altă scăpare, şi-au luat zilele. Unui om credincios, necazul îi dă putere să se smerească şi să se plece sub scutul puternic al lui Dumnezeu, iar atunci e salvat. Cine se încrede numai în forţele sale proprii se pierde. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic”, „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.
– Ce pot face preoţii, pentru a-i ajuta şi pe cei mai slabi în credinţă, atunci când sunt în momente de cumpănă?
– Mai întâi de toate, clerul trebuie să-i redea românului nădejdea că nu este singur, că există Cineva care îi poartă de grijă. Că, dacă omul are credinţă şi-L are pe Dumnezeu înlăuntrul lui, are absolut de toate. Sărăcia materială nu trebuie să determine şi o sărăcie sufletească. Credinţa face minuni. Avem nenumărate exemple în istorie când, pentru credinţa lor, românii au fost ocrotiţi de Dumnezeu, iar planurile vrăjmaşilor n-au reuşit. Spunea un profesor: „În istorie se aud bubuind paşii lui Dumnezeu”. Iar un cronicar, vorbind despre domnul Moldovei, slăvitul Ştefan cel Mare şi Sfânt, scria: „Gândul lui Dumnezeu cu el”. Pentru că şi gândul lui a fost la Dumnezeu.
Cred că dacă tot poporul ar spune într-un cuget: „Doamne, ai milă de noi!”, Dumnezeu ne-ar rândui conducători vrednici, care ar schimba faţa ţării.
Însă nouă ne este greu să ne smerim şi să ne pocăim. În mândria oarbă în care au fost prinşi, în închipuirea şi îndreptăţirea de sine în care trăiesc majoritatea românilor, este foarte greu să se smerească şi să ceară ajutor de Sus. De aceea, este mare nevoie de lucrători în via Lui, adică de un cler care să arate poporului că slujeşte unui Dumnezeu Viu, care poartă de grijă turmei sale. Căci Dumnezeu nu-şi părăseşte niciodată turma Sa, dar nici nu o ajută împotriva voinţei ei. Iar noi refuzăm ajutorul, binecuvântarea, bunătatea şi milostivirea Lui, prin felul în care trăim.
„Să înlăturăm păcatul nesimţirii”
– Răcirea credinţei nu este pricinuită şi de felul în care răspunde Biserica la provocările veacului: globalizare, politizarea Bisericii, superstiţii, scandaluri în care sunt implicaţi preoţi… ?
– Biserica este alcătuită din mireni şi din clerici. Nu se poate Biserică fără preoţi şi ierarhie, cum nu se poate nici fără credincioşi laici. Suntem împreună lucrători. Aşa încât, atunci când Biserica este atacată, ori atunci când în sânul ei se petrec tulburări şi necazuri, care pot sminti lumea, noi cu toţii suntem chemaţi să luăm atitudine, potrivit învăţăturii noastre de credinţă. Nu trebuie să aşteptăm ca doar Patriarhia, Mitropolia sau Episcopia să reacţioneze, ci fiecare creştin are datoria să mărturisească adevărul şi să facă lumină. Din păcate, nu se prea întâmplă aşa. Şi asta se datorează lipsei de educaţie creştină a poporului. Trebuie ca noi, preoţii, să conştientizăm poporul drept-credincios asupra îndatoririlor sale.
Când apare un adversar al Bisericii sau un mădular putred, trebuie ori corectat, dacă primeşte, ori îndepărtat – după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel. Pentru aceasta, avem nevoie de discernământ – o mare şi, din nefericire, cam rară virtute – şi să acţionăm mai hotărât.
De asemenea, toţi, monahi, clerici, mireni, avem datoria să înlăturăm păcatul nesimţirii, adică al lipsei de simţire pentru aproapele. Astăzi, egoismul şi individualismul se instalează în cei mai mulţi şi nu mai simţim nici bucuria, nici necazul aproapelui. Şi aşa cum noi nu vom căuta spre aproapele, nici Dumnezeu nu va căuta spre noi.
– Dintre toate provinciile istorice româneşti, Moldova pare cea mai aprinsă de credinţă. Aici sunt cele mai multe mănăstiri, bisericile se umplu în fiecare duminică şi de aici pleacă cei mai mulţi credincioşi în pelerinaje în toată ţara. De unde vine această dragoste de Dumnezeu a moldovenilor?
– E adevărat că în Moldova sunt mai mulţi credincioşi. Cred că e în firea moldoveanului să fie mai apropiat de Dumnezeu, pentru că e mai smerit.
Pentru că întâia faptă a credinţei este smerenia. Dacă e să vorbim despre dumnezeire, cum spune Sfântul Isac Sirul, trebuie să vorbim despre smerenie. Iar model să ne fie smerenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Virtutea smereniei parcă e mai bine aşezată în sufletul moldoveanului. Cu siguranţă şi mănăstirile au avut o influenţă…
Dar nu numai moldovenii au în sânge credinţa, ci toţi românii. La noi credinţa e primită din moşi-strămoşi, este o lucrare lăuntrică de sute de ani. Dacă în Munteania şi Ardeal se vede mai puţin, este şi pentru că acele provincii au fost mai mult încercate în istorie.
Ardealul a avut Golgota lui de urcat şi nu s-a făcut de râs. Câţi n-au vrut să îl abată de la credinţa cea dreaptă, să i-l scoată pe Dumnezeu din suflet şi n-au reuşit. Dacă are cicatrici, nu e de mirare.
Nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, că sămânţa cea bună se va răspândi, credinţa se va înmulţi și vom fi mai uniți în Duh și în iubirea de Adevăr.
„Suntem vinovaţi că nu-L trăim mai intens pe Hristos”
– În ultima vreme, credincioșii bat drumul mănăstirilor ortodoxe cu mare râvnă. De ce oamenii au o mai mare evlavie pentru mănăstiri şi le caută în număr mare?
– Aşa cum noi monahii tindem spre ceva mai mult decât ne oferă mănăstirea, adică spre o viaţă de mai mare linişte şi de bucurie duhovnicească, aşa şi creştinii caută ceva mai mult decât le oferă viaţa de parohie. Nu trebuie blamaţi pentru asta, nici bănuiţi că nu tratează cum se cuvine bisericile de parohie, nici consideraţi fanatici. Trebuie să-i încurajăm pe drumul spre Dumnezeu. Căutarea lor înseamnă că în interiorul lor se dă o luptă, în care merită să fie sprijiniţi.
– Pe de altă parte, observăm că prea mulţi tineri, care se află în căutare de metafizic, de divinitate, de ceva care să le umple golul din suflet, preferă să nu vină în Biserică şi să experimenteze tot felul de practici orientale şi exotice, de la yoga la şamanism. Ce îi ţine departe de Biserică?
– Preoţii şi profesorii de religie poartă responsabilitatea pentru că n-au ştiut li-L arate pe Dumnezeu aşa cum este El, bun, milostiv şi care e lângă tine oricând. Clerului i se poate reproşa (şi prima dată mie) că nu a reuşit pe deplin să trăiască Sfânta Liturghie şi să dea creştinilor puterea care vine din din comuniunea cu Hristos euharistic şi cu tainele bisericii. Nu am reuşit să-i învăţăm ce înseamnă cu adevărat smerenia şi pocăinţa şi, în urma acestor virtuţi dobândite, să-i putem pune în comuniune cu Hristos euharistic. N-am ştiut să-l trăim pe Hristos mai intens, căci dacă am fi făcut-o, atunci toţi oamenii ar fi văzut asta. Dacă l-aş avea pe Hristos, mulţi s-ar odihni pe lângă mine. Cum spune Sfântul Serafim de Sarov: „Adună-ţi pacea şi liniştea în sufletul tău şi mulţi se vor sălăşlui pe lângă tine”. Ca să transmiţi bunătate, blândeţe, smerenie, putere de jertfă, pocăinţă, bucurie, trebuie să le ai. Dacă nu le trăieşti, nu le poţi da altuia.
„Cât mai sunt oameni care vor să se mântuiască, nu vine sfârşitul lumii”
– Căutările mistice febrile duc uneori pe drumuri de rătăcire, unele pline de frici şi viziuni negre. În ultima vreme, au apărut tot mai multe „profeţii” despre iminentul sfârşit al lumii în anul 2012 [interviul datează din anul 2010 – n. mea, C.T.]. Cum răspundeţi unor astfel de alarme?
– Sfârşitul lumii este o taină, care îi aparţine lui Dumnezeu. Sfârşitul lumii va fi când se va plini lumea de sus. După cum spune Sfântul Simion Metafratul, dacă nu mă înşel. Lumea aceasta pe care o cunoaştem se va sfârşi când se va abate cu totul de la scopul pentru care a fost creată de Dumnezeu. Dar atât timp cât – cum frumos spune părintele Dumitru Stăniloae în „Teologia Dogmatică” – sunt mulţi oameni care vor să se mântuiască, e semn că Dumnezeu nu va pune sfârşit lumii acesteia. Pentru că Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui, nu răpeşte nimănui dreptul la mântuire. Atâta vreme cât vreau să mă mântuiesc, Dumnezeu îmi dă răgazul să o fac prin rugăciunile şi ostenelile mele. Mă aşteaptă. Sunt „profeţii” despre sfârşitul lumii? Or fi, dar noi trebuie să ne încredem numai în cuvântul lui Hristos, Mântuitorul, care ne-a spus: „Despre ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, ci numai Tatăl”.
Sfânta Scriptură vorbeşte despre semnele sfârşitului: propovăduirea Evangheliei la toată lumea, răcirea credinţei, abia se va mai găsi credinţă pe pământ… Dacă citim superficial ceea ce credem că sunt semnele Apocalipsei, ne putem înşela. Pentru că nu ştim nici câtă credinţă mai este pe pământ, nici dacă toţi oamenii au auzit despre Hristos… Şi nu putem să fixăm data celei de-a doua veniri a lui Hristos.
E o prea mare îndrăzneală a creaturii să fixeze programul Creatorului.
Cei care propovăduiesc apropiata venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dau dovadă de semeţie.
Sfatul meu este să ne plecăm smeriţi înaintea prea bunului Dumnezeu şi, dacă El va vedea la noi smerenie, bunătate, dragoste şi comuniune, sunt convins că nu va pune capăt curând acestei lumi. Dacă însă între noi nu va mai fi dragoste, unitate iar aproapele ne va fi departele, atunci va fi sfârşitul.
– Aceasta, din perspectivă creştină, părinte, dar sunt şi mulţi oameni de alte credinţe sau necredincioşi, care anunţă sfârşitul lumii, interpretând cuvintele lui Nostradamus sau calendarul maiaş…
– Sunt înşelări. Nu există un sfârşit al lumii fără Dumnezeu.
„Să ne păstrăm în starea de fii ai lui Dumnezeu”
– Suntem în postul Paştelui şi Biserica ne cheamă la înfrânare şi rugăciune. Sunt însă atâţia oameni care cred în existenţa lui Dumnezeu, dar nu merg la biserică decât întâmplător, nu se spovedesc, nu se împărtăşesc, nu ţin post, dar fac fapte bune şi gândesc frumos. Aceştia spun că au o relaţie directă cu Dumnezeu, că n-au nevoie de un intermediar, de preot, şi că postul nu e esenţial pentru mântuire. Pot nădăjdui ei la mântuire?
– Sfântul Ciprian al Cartaginei spune: „Cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată” și „în afara Bisericii nu există mântuire”. Poarta mântuirii, a îndumnezeirii, a înduhovnicirii, a apropierii de Dumnezeu este deschisă pentru fiecare. Nimănui nu-i este refuzată mântuirea. Hristos ne aşteaptă: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Dar ca să ajungi la Hristos, trebuie să te simţi ostenit şi împovărat, adică să te cunoşti pe tine însuţi: să-ţi cunoşti păcatele sși povara pe care ele o pun asupra sufletului. Iar asta nu se poate face decât prin spovedanie. Sfinţii Părinţi spun că cel ce-şi cunoaşte păcatele sale este mai mare decât cel ce învie morţii. Deci, dacă te aşezi în stare de smerenie, te vei cunoaşte. Postul este dat ca să te smereşti, căci fără smerenie şi pocăinţă, n-ai face decât o dietă alimentară. Dacă ai unit postul de bucate, cu înfrânarea limbii şi a ochilor, dacă ţi-ai tăiat pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii – slava deşartă, lipsa smereniei –, eşti pe calea cea bună. Mântuitorul spune că dacă vom da un pahar cu apă, vom primi plată. Trebuie să ai încredere că Hristos nu-ţi rămâne dator. Dar pentru a avea încredere, trebuie să crezi că e viu, că e lângă tine, că te ascultă, că nu e o noţiune abstrată sau o putere îndepărtată. Atunci, ai o nădejde de nezdruncinat. Şi te poţi nevoi, pentru că, spune Sfântul Apostol Pavel, „nădejdea nu ruşinează”.
Cei ce se silesc pun mâna pe împărăţia veşnică. Trebui să faci ceva cât de cât pentru mântuirea ta, că nu-ţi pică aşa, fără să mişti un deget. Dar să faci cu dragoste de Dumnezeu şi din dragoste pentru poruncile lui.
A ţine un post sau a sluji pe cineva să nu-ţi fie ţie ca o povară, ci să-ţi izvorască din dragoste. Şi aici vreau să precizez ceva.
Creştinii se împart în trei categorii: fii, argaţi şi robi. Cei din starea de fiu le fac pe toate din dragoste faţă de părinte, şi dragostea înlătură frica. Cei din starea de argaţi împlinesc pentru plată: „Ţin postul, că am să primesc şi eu”. Nu, nu facem negoţ cu Dumnezeu!
Iar robii ţin poruncile din teamă de Dumnezeu, de pedeapsa veşnică: „Dacă nu postesc, mă duc în iad”.
Trebuie să tindem şi să ne păstrăm în starea de fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă cineva crede că nu mai este în starea de fiu, să nu deznădăjduiască. Oricât de mari păcate a săvârşit, să nu-şi piardă speranţa. Pentru că diavolul nu este atât de mulţumit când greşim faţă de Dumnezeu, pe cât este când ne pierdem nădejdea, căci atunci nu mai facem nimic să ne câştigăm un loc în Împărăţia Cerurilor şi suntem ai lui.
Oricând, Hristos ne primeşte la El, numai să vrem.
Cel mai frumos capitol din Evanghelia Sf. Luca este cel despre întoarcerea fiului risipitor, pe care l-am ascultat recent în biserică. Nu l-a întrebat tatăl pe ce şi-a irosit tinereţea, bogăţia şi toate cele ale lui, ci s-a bucurat că s-a întors. Bucuria fiului era că „pierdut era și s-a aflat”, bucurie omenească. Bucuria tatălui era dumnezeiască: „mort a fost și a înviat”. Fără nici o întrebare şi nici un reproş, i-a dat haina şi inelul şi starea cea dintâi, bucuros că fiul s-a întors. Cum frumos spunea cineva: ”Hristos stă cu mâna streaşină la ochi, privind în zare şi aşteptând să ne întoarcem cu toţii la El”.
Să nu dăm înapoi, ci să venim în brațele Lui și va purta grijă de toate! Ne cheamă: „Fiule, dă-Mi inima ta”! Să nu șovăim, să pășim cu încredere. Este viu! Este prezent! Este cu noi!
(Formula As nr. 909, din 12 – 19 Martie 2010)