Mănăstirea Popăuți. Cea mai veche ctitorie a lui Ștefan cel Mare în Botoșani

Vecernie

Pereții înalți și strâmți pulsează sub rugăciune. Îi simt de parcă mi-ar fi cuprins inima într-un căuș. Zidurile vechilor biserici sunt vii. Ca acestea între care mă aflu acum. Pentru că ele nu-s doar de piatră și mortar, ci și din rugăciune, suferință, dragoste, bucurie și umbre. Da, umbre. Toate sufletele de mari ctitori, de sfinți și de eroi, care au îngenuncheat dinaintea unui astfel de altar, și-au țesut umbrele în tencuiala bătrânelor ziduri. Poate de aceea, ochii sfinților pictați pe ele strălucesc de viață. Poate de aceea mă simt ca și cum m-aș naște din nou la orice slujbă ținută într-o biserică veche. Poate de aceea nici nu-i este dat oricui să săvârșească Sfânta Liturghie într-un astfel de lăcaș…

Sfârșitul slujbei a fost vestit de o nouă trecere a preotului printre creștini cu cădelnița, din care fumul subțire și îmbătător de tămâie se ridică spre boltă ca o promisiune. Apoi, câțiva călugări s-au pornit a se închina cu metanii mari la icoanele de dinaintea altarului, doi câte doi, urmați de noi, o mână de credincioși, pe care ne-a găsit ceasul vecerniei aici. Părintele ne-a miruit solemn, fără o vorbă, apoi a mers într-un colț al bisericii să facă o rugăciune de dezlegare pentru câțiva pelerini. M-am apropiat și eu cu sfială și am îngenuncheat, chiar dacă eram străin de grup. Am simțit că astfel voi fi mai pregătit de dialogul pe care urma să-l avem.

Starețul

Părintele Arhimandrit Ioan Harpa are chip de înțelept, pe fața lui semnele timpului sunt îmblânzite de pacea pe care o respiră. Deși am obținut cu greu întâlnirea cu sfinția sa, îmi arată imediat, prin bunăvoință și zâmbet, că a fost numai pentru că are prea multe obligații. Ne încuiem în biserica nouă, ca să obținem răgazul pentru un scurt interviu.

Viețuiește la Mănăstirea Popăuți de 23 de ani și este stareț aici de ”numai” 10 ani. A venit de la Pângărați, din Neamț, ca un monah începător, dar a devenit repede unul dintre duhovnicii cu mare căutare. A călcat, cum s-ar zice, pe urmele duhovnicilor sub oblăduirea cărora s-a format și pe care îi are drept icoane în inima lui: Părintele Cleopa Ilie, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Luca Diaconu…

Astăzi, biografia sa nu mai poate fi desprinsă de Mănăstirea Popăuți. Pentru că și umbra sa este pe jumătate întreprătrunsă în zidurile celei mai vechi ctitorii a lui Ștefan cel Mare din Botoșani.

Popas domnesc

Părintele stareț Ioan este unul dintre aceia care prețuiesc istoria și se impregnează de ea. Închide ușor ochii și se și duce secole în trecut, pentru a ne povesti ”ce vede”. Pe aici nu erau decât codri seculari. Orașul Botoșani, care astăzi înconjoară mănăstirea, se oprise la mare depărtare în afara acestui loc, căruia i se mai spunea și Tătărași. Nici vreo casă răzleață de gospodar îndrăzneț nu era prin preajmă. Numai pădure. Până când Domnul Moldovei a hotărât să-și ridice aici un așezământ de popas pe drumul către Curtea Domnească de la Hârlău. A construit un palat, o biserică și un turn clopotniță, bun și pentru refugiu în caz de primejdie, care rezistă și azi, și a întărit totul cu ziduri puternice.

Biserica a fost gata pe 30 Septembrie 1496 și a luat hramul ”Sfântul Nicolae”. Abia după o sută de ani, în jurul ansamblului fortificat s-a format satul Popăuți. Numele satului, destul de neobișnuit, ar veni de la un slavonesc ce se referă la oamenii care îl ajută pe preot la treburile pentru biserică.

În anul 1750, domnitorul Constantin Racoviță a transformat biserica ”Sf. Nicolae” – Popăuți în mănăstire de călugări. Era pe-atunci într-o stare destul de precară, cu multe stricăciuni și golită de  odoare. Vodă a reparat-o, i-a clădit chilii, i-a refăcut zidurile de împrejmuire și a înzestrat-o nu doar cu veșminte, cărți și obiecte liturgice de mare preț, ci și cu o moșie din care să poată trăi călugării. Mănăstirea a primit și alte ogoare, păduri și vii de la domnitorul Grigore II Ghica și de la familia Cantacuzino, așa încât ajunsese foarte bogată până înainte de secularizarea lui Cuza. După aceea, rămasă fără surse de venit, a început să decadă. Astăzi poate nu s-a ridicat la gloria de altă dată, dar este de o frumusețe care te face să înlemnești. De aceea, vin creștini din toate colțurile țării să o vadă, ca pe o minune a lumii. Și pleacă de aici cu ochii scăldați nu doar în splendorile arhitectonice și picturale, ci și în lacrimi de bucurii duhovnicești.

Părintele Ioan Harpa: ”Prin rugăciune ne molipsim de frumos, ne înnobilăm”

– Preacuvioase părinte stareț, ne aflăm la o fostă curte domnească și de aceea prima întrebare a mea va fi despre aristocrație, dar nu despre una de sânge, ci una în duh. În nesfârșitele noastre peregrinări prin țară, am observat că Moldova se distinge printr-un fel nobil de trăire a credinței. De la estetica arhitecturii bisericești și de la ținuta în biserică a preoților și  credincioșilor, până la felul în care se slujește și la relația duhovnicească dintre păstori și păstoriți, totul este plin de demnitate, eleganță și bun gust. De unde vine această atitudine… boierească? Dintr-un exercițiu neîntrerupt de veacuri, dintr-o putere duhovnicească mai mare sau de unde?

– Acum, că mi-ați spus toate acestea, constat și eu această realitate, dar până acum nu m-am gândit la ce ne face diferiți pe noi, creștinii moldoveni, de restul. E posibil ca atitudinea aceasta să se nască din faptul că punem accentul pe visteria liturgică. Spre deosebire de credincioșii din alte zone, noi prețuim cel mai mult slujbele. Suntem într-o nesmintită relație cu Dumnezeu în biserica locaș de rugăciune. În alte părți este la mai mare preț teologia dogmatică, adică știința despre credință; în altele creștinii se simt mai aproape de Dumnezeu prin fapte sociale… Și așa mai departe. La noi, în Moldova, ne este aproape de inimă slujirea. Și dacă ai trăirea liturgică, le ai pe toate celelalte. Participarea la slujbe, care sunt spre slava lui Dumnezeu, te înnobilează.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea, cu dreptate: ”Biserica este laboratorul Învierii”. Altfel spus, fără practică, doar cunoașterea teoretică a credinței nu înseamnă și cunoașterea lui Dumnezeu. Poți să știi despre Dumnezeu, fără să te aproprii de El și fără să-L simți. Or, a trăi în preajma lui Dumnezeu îți cultivă gustul pentru frumos, îți îndreaptă fruntea spre cer, deci te face demn, fără a te semeți, te învață cu o anumită boierie a credinței – care se traduce prin generozitate, prin iubire, prin relația plină de bunăvoie cu toți ceilalți.

Prin rugăciune, care este un mod de a sta de vorbă cu Dumnezeu, ne molipsim de frumos, ca să spun așa, și apoi avem ce împărtăși. Când ne rugăm lui Dumnezeu, El ne răspunde în felul Său tainic. Așa apare inspirația pentru o pictură care să exprime cât mai frumos și mai covingător dogma, pentru o arhitectură bisericească de natură să ne bucure ochiul și să fie deopotrivă utilă etc.

”O mănăstire în oraș întărește viața credincioșilor, nu știu dacă și pe a călugărilor”

– Mănăstirea Popăuți era, cu secole în urmă, locul perfect de călugărie, ”în pustie”. Astăzi, sunteți în plin oraș. Vă influențează acest fapt trăirea monahicească?

– Nu știu dacă întărește cumva viața monahilor, dar viața credincioșilor, da. Au nevoie de noi în apropiere. Toți cei pe care i-am găsit aici când am venit acum 23 de ani, mergeau pe la mănăstiri, în special în județul Neamț. Venind la ei, n-au mai simțit nevoia să bată drumurile Moldovei după o mănăstire unde să-și odihnească sufletul. Ne-au mărturisit: vedem în sfințiile voastre pe părintele Cleopa, părintele Ioanichie, părintele Paisie… Au simțit că noi am venit să le aducem ce căutau acolo, departe.

– E o recunoaștere foarte frumoasă a slujirii sfințiilor voastre. Înseamnă că ați adus ceva din duhul acelor mari părinți.

– Ne-am format în jurul acelor părinți și am venit aici cu binecuvântarea lor și cu indicații precise pentru ce avem de făcut aici, în mijlocul orașului. Ne-au spus așa: ”Slujbă la miezul nopții, Liturghie în fiecare zi și să fiți cu oamenii într-o permanentă relație duhovnicească. Dacă nu le puteți face altceva, măcar să-i stropiți cu agheasmă cât mai des.”

I-am ascultat.

– Când ați sosțit la Popăuți, aveați anumite frământări sufletești, pentru că nu știați ce veți găsi și cum vă veți acomoda. Ați și mărturisit undeva aceste temeri. Cum ați reușit să vă adaptați?

– M-a ajutat mult că am ascultat de duhovnic și de stareț. În mănăstire n-ai ce căuta dacă nu asculți. Însă, dacă faci totul cu binecuvântare, n-ai nici o grijă, nici o frică de nimic. Sfântul Paisie Aghioritul spune că: ”Și-n lună dacă te duci cu binecuvîntare, vei reuși. Și-n Rai dacă ai putea să mergi fără binecuvîntare, n-ai putea sta”.

Am venit să-mi sprijin duhovnicul, părintele Luca Diaconu, care la vremea respectivă primise această ascultare, să redea viață unei mănăstiri care era neglijată de peste 150 de ani.

Apoi, m-a încurajat un părinte pe care îl aveam la Pângărați și care se născuse în Botoșani. Mi-a spus că oamenii de pe-aici sunt foarte evlavioși. ”Mai evlavioși ca la Neamț?”. ”Da, părinte, mult mai evlavioși”. Și nu-mi veanea să cred. Dar când am venit aici, m-am convins. Oamenii se hrănesc cu slujbele bisericii. Sunt liniștiți, atenți, smeriți, îți sărută poalele straielor, se închină cu metanii mari… Au un duh bun.

Și credincioșii ne-au ajutat să stăm aici. Când ai în spate o așa putere de oameni rugători, dedicați lui Dumnezeu, nu mai poți să pleci de lângă ei.

– Deci, până la urmă nu contează atât de mult dacă ești călugăr în oraș sau în pustiu, ci mai mult cu cine slujești și pentru cine slujești…

– Da, atmosfera din biserică este cea mai importantă. Vă mărturisesc că nu rezistam fără acești oameni de aur. Și să știți că sunt rari în lume, așa că Dumnezeu ne-a făcut o mare favoare că ne-a trimis în mijlocul lor.

”Biserica este Cerul coborât pe pământ”

– Biserica mănăstirii sfințiilor voastre este cea mai veche din județ. Se simte, părinte, că în aceste ziduri s-au impregnat rugăciunile rostite vreme sute de ani de nenumărați călugări?

– Ați văzut că noi slujim în biserica veche. Biserica ne cheamă, căci e una într-adevăr duhovnicească. Zeci de generații de călugări s-au rugat acolo.

Pe de altă parte, această biserică a fost zidită de Binecredinciosul Voievod Ștefan pe mormântul unuia dintre slujitorii săi cei mai devotați, vornicul Dragoș Boul, care și-a dat viața în luptă pentru domnitor. Deci avem înmormântat aici un om cu mare dragoste pentru Hristos. Căci spune Mântuitorul în Evanghelie: ”Mai mare dragoste decât aceasta, să-și dea viața cineva pentru prietenii săi, nu este”.

Eu unul am fost cuprins de o mare bucurie imediat ce am văzut biserica. M-a învăluit cu puterea ei duhovnicească. Pentru că orice biserică adevărată este Cerul pe pământ, iar eu asta am simțit aici.

– Aveți mărturii sau dovezi că în această mănăstire au viețuit călugări sfințiți?

– Într-o criptă am descoperit patru mitropoliți greci înmormântați, așa cum se făcea odată, stând pe scaun. Doi de-o parte și doi de cealaltă, stăteau ca la sfat. Mumificați, n-au putrezit.

Se pare că, deși ei aveau ca misiune principală administrarea averilor mânăstirești – căci mânăstirea era închinată Patriarhiei Antiohiei, care era grecească, n-au neglijat nici viața liturgică. Și s-au sfințit. De altfel, au fost foarte cinstiți de credincioși și obști, de vreme ce i-au îngropat în biserică.

”România trebuie să se întoarcă la Hristos”

De când sunteți la Popăuți, ați simțit protecția Sfântului Nicolae, căruia îi este închinată mănăstirea?

– Da, da, și cu atât mai mult cu cât eu am evlavie la Sfântul Nicolae încă de pe când eram copil. Aveam acasă la părinți o icoană cu Sfântul Nicolae, pictată la Mănăstirea Neamț, în școala paisiană, pe care am iubit-o foarte mult. Sfântul Nicolae e înfățișat acolo arătând cum se face crucea. Și scrie într-o parte: Sfântul Nicolae – îndreptător credinței. Am avut mereu icoana asta mereu în față.

Așa încât, venirea mea la Popăuți nu e întâmplătoare. Cu atât mai puțin cu cât decizia mea de mutare aici mi s-a semnat pe 9 Mai – când prăznuim aducerea moaștelor Sfântului Nicolae din Cetatea Lichiei la Bari.

Poate nu e întâmplător nici că am venit chiar în anul în care mănăstirea împlinea 500 de ani de la zidire. Am făcut o mare festivitate cu acest prilej, la 6 Decembrie 1996, de praznicul Sfântului Nicolae.

Iar de atunci încoace simțim permanent prezența Sfântului Nicolae. De câte ori avem mai multă nevoie de ceva, se rezolvă. De exemplu, noi am zidit biserica nouă în doar șase luni, fără sponsori propriu-ziși, ci numai cu ce-am putut aduna, de la unul, de la altul. Slujeam și apăreau cele necesare: o mașină de cărămidă, una cu ciment, un camion de lemn…, după nevoie. E o minune a Sfântului Nicolae, care a văzut că nu mai puteam sluji iarna în biserica veche, devenită neîncăpătoare și a cărei pictură se deteriora de la căldură. S-a milostivit și pentru credința botoșănenilor, care aveau nevoie să participe la slujbe în condiții omenești. În biserică trebuie să ai un pic de confort, ca să-ți poți goli inima de probleme și să o umpli de Dumnezeu…

– S-a dus vestea că sunteți un părinte bun, la care multă lume are evlavie. Știu că monahii nu vorbesc despre sine, dar vă întreb: ce credeți că îi face pe credincioși să fie atrași mai mult de un părinte decât de un altul? Ce anume are un ecou mai puternic în sufletul lor: felul în care slujește un preot, modul în care spovedește, înțelepciunea pe care o are în a da sfaturi duhovnicești, felul în care se poartă cu creștinii?

– Cred că, dincolo de toate motivele omenești pe care ni le putem închipui, așa le spune lor Duhul Sfânt în inimă. Iar Duhul suflă unde vrea. E o taină, pe care n-o putem noi dezlega. Datoria noastră, a preoților, este să nu-i smintim.

– În final, părinte, tocmai pentru că sunteți un călugăr înconjurat de lume, vă rugăm să ne spuneți ce-ar trebui să facem noi, creștinii din România, de a ne menție vie speranța, de a face puțină lumină în jurul nostru, pentru ca țara noastră să se îndrepte într-o direcție bună?

– Îmi vine în minte o cântare din Săptămâna Mare, în care se spune că poporul lui Israel a părăsit Izvorul cel Adevărat și a săpat o fântână într-un loc fără apă. Cred că asta este cauza și pentru situația în care ne aflăm noi. Ne-am rătăcit pe cale. Umblăm după iluzii și proroci mincinoși, căutăm ”tradiții” care nu se sunt proprii și în care nu-l aflăm pe Dumnezeu. S-a smintit mult tineret de atâtea experiențe exotice. Trebuie să ne întoarcem la Izvor! Să nu ne lăsăm amăgiți, să nu umblăm după izvoare false, ci să ne întoarcem la cel dătător de viață. ”Veniți să bem băutură nouă,/ Nu din piatra stearpă, făcută cu minuni,/ Ci din Izvorul nestricăciunii,/ Care a izvorât din mormântul lui Hristos”.

Când românii au fost credincioși, și societatea a fost morală, românească, bine tocmită. Acum, dacă nu mai sunt românii atât de credincioși, nici societatea nu mai e morală, nici românească, nici bine așezată.

Deci, înapoi la Hristos!

  • Text apărut inițial în Formula As nr. 1372, din 20 – 27 Iunie 2019.