„Lumi!” – o strigam de cate ori o zaream. „Lumi!”, cu accent pe „i”, uneori prelung ca o suieratura de tren, alteori timid, abia soptit, cateodata vesel, prelungind in cantec jucaus „i”-ul acela care imi devenise, si el, atat de drag.
Cum se intampla sa stea tocmai peste drum de bunicii mei, o vedeam des. Ba trebaluind prin curtea acoperita de un agud urias, din care ploua cu fructe negre si zemoase, aproape toata vara, ba venind la fantana sa ia apa, ba mergand repede, cu cozile ei groase, castanii, saltandu-i pe umeri, de parca fiecare zi era o sarbatoare.
„Lumi!” – ziceam, si ea parca abia astepta sa-si intoarca spre mine chipul imbujorat si sa-mi zambeasca intrebator – „Ce e?” – facand in obraji doua gropite, care imi rapeau glasul.
O cunosteam de cand ma stiam, caci veneam la bunici in fiecare vacanta. Cat eram mai mici, jucam v-ati ascunselea, lapte gros, fotbal si carti, cu ea si cu cei doi frati ai ei. Formam o trupa teribila. Pe atunci o tratam pe Luminita ca pe un baiat. Era „unul” de-al nostru, imbatabil in poarta, la fotbal, si foarte inventiv in gasirea pedepselor la carti. Insa pe timp ce se inmulteau in tocul usii crestaturile de cutit cu care bunicul imi masura inaltimea, ma cuprindea o stare tot mai febrila in preajma fetei. Si chiar si atunci cand doar o stiam pe undeva pe-aproape, dincolo de ferestrele incarcate cu muscate ale casei, trecand spre garla, prin porumbul care fosnea, sau intorcand cu furca fanul pus la uscat, pe dealul din capul ulitei. As jura ca ii simteam mirosul de la kilometri departare, ca si cum mi-as fi ridicat usor nasul pe curbura gatului ei, dinspre umarul gol spre urechea mica, fara sa-i ating pielea bronzata si nici pletele de culoarea lemnului vechi. Cand ne aflam fata in fata, tot pieptul mi-era sagetat scurt si adanc, ca uneori iarna, cand se rupea gheata sub mine, si ma afundam in apele Cernului.
Ma agatam de privirea ei pe jumatate tandra, pe jumatate amuzata, si-as fi stat suspendat asa ore-nsir. Dar ea stia mereu sa ma scoata din incurcatura, cu o intrebare sau cu o gluma. Iar eu ma invarteam in jurul ei fara rost, cu mainile infipte in buzunare, ca sa-mi ascund tremurul. Pe urma, ma grabeam sa plec la ale mele, pentru ca, dupa ce trageam poarta dupa mine, sa ma pravalesc pe prispa intr-o reverie nesfarsita si tanjind sa o vad iar.
Cam de pe atunci, Luminita n-a mai jucat fotbal, lapte gros si de-a v-ati ascunselea cu noi. Se intrecea in inaltime cu bradutii tineri care inconjurau fantana, se subtiase in talie si ochii i se alungisera. Tot de pe atunci, n-am mai asteptat vacantele la tara, ca sa cutreier padurile si sa rascolesc baltile cu prietenii mei, ci doar ca sa o intalnesc pe Lumi. Ma gandeam la ea fara timp, cu temele la matematica dinainte. Nu stiu de ce, mi-o inchipuiam mereu intr-o rochie alba de in, lunga pana-n pamant, alergand desculta prin iarba.
Ma scutura din vis doar teama ca as putea lua o nota proasta, iar ea va afla. Era mai mare decat mine cu vreo trei ani si o eleva de nota zece, si cand voia sa ma necajeasca, ma intreba din ce-am invatat. Ma fastaceam atunci si mai mult si nu mai stiam nimic. Iar ea radea, radea cu un ras puternic si cald, de-ar fi-nflorit copacii in toiul iernii. Radeam si eu, ca de o farsa nevinovata. De la o vreme, insa, am observat ca Lumi nu ma mai tachina si ma asculta atenta si, mi se parea, chiar cu admiratie, in dupa-amiezele de duminica in care ne strangeam in cerdac la povesti. Daca mai inainte cu un an, eu eram cel care cauta sa ni se intretaie drumurile, acum si ea parea ca imi iese in cale.
Eram din nou in vacanta mare, ca proaspat liceean. In vara aceea plouase mult si padurea era plina de bureti. Taranii adunau ciuperci cu sacul, iar pridvoarele caselor erau pline cu sfori de ghebe si hribi pusi la uscat.
Intr-o duminica dupa amiaza, bunica zice sa mergem la cules de bureti, nu atat ca n-am fi adunat destui pana atunci, cat ca sa fugim din calea arsitei si sa mai stam oleaca de vorba. Ii placea mult bunicii sa-i spun ce mai este pe la oras, cat si sa-mi povesteasca din vechile intamplari ale satului. Pe mine m-ar fi tras ata mai degraba la garla, unde se si auzeau glasurile baietilor care se scaldau.
Atunci, bunica a spus: „Oare nu vor sa mearga si Luminita si mama-sa?”. Cred ca mirosise ceva batrana, dar n-am stat pe ganduri, si dintr-un pas am fost in curtea vecinelor, care s-au invoit usor sa mearga cu noi. Am pornit spre padure, sub un soare care fierbea si apa din fantani. Totusi, femeile purtau pe brate si cate o haina mai veche, pentru cazul ca ar fi plouat.
Am strabatut ulita cu pasi lenesi, afundati in praful fin ca faina de grau. Pamantul se uscase de parca n-ar mai fi plouat de ani intregi, nu de cateva zile. La capatul ulitei, am urcat dealul pe varful caruia incepe padurea. Eram deja lac de apa cu totii. Asa ca intrarea sub bolta de frunze am simtit-o ca fiind mantuitoare. O mare racoroasa de fagi, stejari, aluni, meri padureti, salcami si mesteceni inainta in talazuri spre munti, acoperind toate dealurile de pe valea Tazlaului. Vazuta mai de departe, padurea parea crescuta pe tiglele caramizii ale caselor. La poalele copacilor, din covorul de frunze moarte, isi iteau palariile – late, inguste, bombate, tuguiate – puzderie de ciuperci. Bunica si mama Luminitei ne spuneau care sunt bune si care sunt otravitoare. In zig-zagul continuu printre copaci, Lumi gasea mereu alte poteci decat bunica si decat mama ei, iar eu o urmam bucuros. Din cand in cand, ii puneam cate o ciuperca in cos, asteptand sa-i intalnesc mana.
Curand, cosurile se umplura si ne-am oprit intr-o poiana sa mancam. Cat au asezat femeile branza, pestele si rosiile coapte pe stergare albe, poiana s-a intunecat brusc si a inceput sa ploua cu furie. Ne-am refugiat sub un stejar urias, bunica si mama Luminitei de-o parte, acoperindu-si capetele cu o haina, Lumi si cu mine, de cealalta parte a trunchiului, sub un alt surtuc. Ploaia rece ne udase deja pana la piele. Am intins mana pe dupa umarul fetei si am apropiat-o de pieptul meu, iar ea s-a cuibarit cuminte in mine. Ii simteam sanii cum se ridica si coboara in bataia inimii. Cu o mana mica si incredibil de fina imi strangea palma stanga. Foarte aproape de obrazul meu, cu buzele intredeschise, respira putin nelinistita.
Am stat nemiscati, sub ploaia napraznica, fara sa ne privim, fara sa ne spunem nimic, ci numai ascultandu-ne bataile inimilor, la fel de repezi ca ploaia. Mestecenii din fata formau o cortina alb-albastruie, care stralumina padurea, trasa de vant, cand intr-o parte, cand in cealalta. Nu mai deosebeam fulgerul de miscarea mestecenilor. Si nici nu-mi pasa. Eram fericit. As fi vrut ca ploaia sa nu mai inceteze, ca eu si Lumi sa imbatranim sub acel stejar si tot acolo sa devenim doua umbre imbratisate pentru totdeauna. Dar furtuna s-a oprit la fel de neasteptat precum s-a starnit. Indata, printre crengi au prins a luneca dare de soare, iar din pamant sa se ridice aburi subtiri, de parca toata padurea ar fi ars mocnit. Lumi si cu mine am mai stat asa inca un timp, pana cand mama-sa si bunica au strans lucrurile, sa ne intoarcem acasa. Pe drumul inapoi, am ramas cativa pasi mai in urma, tinandu-ne de mana. Si am tacut. Ne-am despartit in poarta ei, tot fara o vorba, dar cu fetele luminate de o minunata vedenie.
# Text publicat inițial în Formula As, nr. 943 din 5 – 12 Nov. 2010