„Dacă îi iriţi pe oameni, ai şanse să îi pui şi pe gânduri”
Paul „Slayer” Grigoriu este un tânăr muzician rock, scriitor de poezie şi proză ficţională, dar şi de eseuri pe teme creştin-ortodoxe.
Dezinhibat şi chiar provocator pe alocuri, de la îmbrăcăminte şi până la supranumele pe care şi l-a luat, el încearcă să spargă tabuuri şi să deschidă ochi. Cu toată „furia” lui, pentru Paul, credinţa se află, însă, pe locul întâi, şi vede convertirea lui la ortodoxie ca pe o minune dumnezeiască. Şi crede că e datoria sa de creştin să le împărtăşească lumina şi altora, aşa cum se pricepe mai bine, prin cuvânt sau acorduri de heavy metal. Paul Grigoriu nu trăieşte nici din muzică, nici din scris, ci din truda de traducător şi interpret din engleză şi din germană – ceea ce arată că rebelul poate fi şi disciplinat, şi foarte organizat. Şi încă un amănunt important: Paul Grigoriu e fiul celebrului „om de radio” Paul Grigoriu, atât de îndrăgit pentru profesionalismul şi vocea sa devenită o „marcă”.
Scriitor şi muzician
– Dragă Paul (voi folosi adresarea aceasta neformală, pentru că ne cunoaştem de mult, suntem colegi de generaţie, iar pronumele de politeţe adresat unui rocker rebel ar suna fals). Deci, dragă Paul, cu o formare intelectuală desfăşurată pe atâtea direcţii – litere, muzică şi teologie, ce te simţi mai mult: scriitor, muzician, teolog sau traducător?
– Aş spune că sunt scriitor şi muzician în egală măsură. Pe de altă parte, activitatea mea principală este aceea de traducere şi interpretare, iar asta mă determină să mă prezint, în anumite medii, ca traducător. Dar mă simt mult mai mult un om al sunetelor şi al literelor. Totuşi, preocuparea mea principală rămâne teologia ortodoxă. Nu ştiu dacă am fost clar. (Râde)
– Mulţi dintre cei care scriem ne dorim uneori să folosim cuvintele la fel de vibrant şi profund precum sună unele compoziţii muzicale. Care e raportul celor două arte, în cazul tău?
– În general, între arte există un raport de complementaritate. Muzica ţine mai mult de domeniul inefabilului, pentru că operează cu sunete, deci este cel mai greu de explicat prin cuvinte, şi, poate tot de aceea, mai emoţionantă. În ce mă priveşte, pentru că sunt mai înclinat spre cuvinte, văd o relaţie cam în genul celei popularizate în anii 1960-1970 de cantautori ca Bob Dylan sau Jim Morrison, care erau mai degrabă poeţi decât muzicieni, dar care ştiau să strângă în jurul lor muzicieni care le înţelegeau viziunea, şi astfel se năştea o artă sincretică foarte reuşită, cu mare efect.
– Când ai început să faci muzică mai serios, să ai trupă, să dai spectacole?
– Am avut prima formaţie în 1995, după tot felul de încercări eşuate în anii de dinainte. Nu ştiu dacă se poate spune că făceam muzică serios, căci eram o trupă de liceu, dar ne străduiam. Toţi membrii erau colegi sau foşti colegi din Liceul German. Apoi, când am dat la Teologie, am neglijat puţin muzica. Însă, când m-am simţit suficient de bine „înfipt” în facultate, m-am apucat, prin 1998, de studiul muzicii cu profesori, ca să intru şi la Conservator. Aveam un handicap serios, pentru că, spre deosebire de cei mai mulţi contracandidaţi, eu nu proveneam dintr-un liceu de muzică şi ştiam doar vag notele. Am avut mult de recuperat în doi ani de pregătire.
– Cum s-a numit prima ta trupă?
– Rising Shadow. A durat cel mai mult, din 1995 până în 1998-1999, şi-apoi cu o revenire, într-o componenţă schimbată, între 2005-2007. În 1996 ne-a apărut primul album: „Tears of the Sunset”. E considerat primul disc oficial de death metal din România.
– Ce voiaţi să spuneţi prin „Rising Shadow”, umbra care se ridică?
– Numele l-am dat eu, chiar înainte de a avea trupa. Iniţial, a fost o metaforă pentru ideea umbrei unui sfânt care se înalţă peste lume şi plânge când ne vede păcatele şi suferinţa. Apoi am dezvoltat conceptul şi am vorbit despre „Rising Shadow”, ca despre Umbra Crucii care veghează asupra lumii. Spun că am vorbit, pentru că eu vorbesc destul de mult la concertele noastre – chiar prea mult, mi se reproşează uneori, dar am explicat că eu de aia şi dau concerte, ca să pot să transmit un mesaj.
Rockerii de la Liceul German
– Erai deja un om credincios atunci când ai început să cânţi rock?
– Eram mai degrabă interesat de credinţă, decât propriu-zis credincios. Paradoxal, la noi în liceu, la ora de religie, care era opţională, participau mai ales rockerii. Cu plete, tricouri şi cercei în ureche. Toată gaşca noastră de rockeri era interesată de spiritualitatea creştină. Sigur că asistam la orele de religie cu ochii adolescenţilor neîmbisericiţi, dar cu o curiozitate reală. Creştinismul era, de altfel, unul dintre principalele noastre subiecte de discuţii, şi în restul timpului. Eu n-am avut parte acasă de o educaţie creştină. Nici de una atee. Era o oarecare neutralitate, din punctul ăsta de vedere. Bunica se închina şi o luam în râs, dar cam atât. Până la 12 ani, am fost un ateu militant, dacă se poate spune aşa despre cineva la vârsta aceea. După care, la 12 ani, bunicul a insistat să mă înveţe „Tatăl nostru”. L-am învăţat cu noduri. Apoi am văzut un film căruia i se pot reproşa multe, „Iisus din Nazaret”, de Franco Zeffirelli, dar care a mişcat ceva în mine. Şi atunci am început să mă interesez mai mult… Am luat-o, la început, ca pe o preocupare culturală. Mi-am dat seama că, pentru a avea o bază în cultura europeană – sigur, nu formulam aşa atunci, dar asta era ideea -, trebuie să cunoşti „Noul Testament”. Deci, l-am citit. Şi am rezonat la ceva din ce am găsit în el. De acolo a început să se dezvolte această credinţă a mea. Era una confuză şi care nu prea avea legătură cu Biserica, dar care urmărea principiile şi valorile creştine. I-am influenţat şi pe alţi colegi ai mei, iar după terminarea liceului, m-am apropiat, uşor-uşor, şi de viaţa propriu-zisă în Biserică şi am început să intru într-un program liturgic şi bisericesc, în care încerc să mă menţin şi azi.
„Rockul nu e nici satanist, nici creştin, nici de stânga, nici de dreapta”
– Nu ţi s-a părut că este o diferenţă de neîmpăcat între muzica pe care o îndrăgeai şi credinţa creştină?
– Nu. Mă feresc foarte tare de generalizări, sunt atent la nuanţe şi la cazurile particulare. Şi am intuit din primul moment că rockul e un fenomen foarte amplu, care nu poate fi băgat într-o schemă. Nu poţi spune că rockul e satanist, nici că e creştin, nici că e de stânga, nici că e de dreapta, deşi manifestări pe toate aceste direcţii au fost şi sunt. Şi-atunci, am apreciat ce era de apreciat la formaţiile mai apropiate de credinţă, iar de la celelalte am reţinut valoarea estetică, valoarea actului artistic. Iar ce nu corespundea convingerilor mele am lăsat deoparte. Mai târziu, am găsit această abordare şi la Nicu Steinhardt, care, cu toată călugăria lui, nu se sfia să citească Baudelaire.
– Totuşi, de ce ai simţit nevoia să-ţi iei un supranume ca „Slayer” (criminal)?
– Este o rămăşiţă din primii ani, când mulţi rockeri aveau obiceiul să-şi adauge la nume formaţia preferată. Cum eu am rămas constant în această preferinţă pentru trupa „Slayer”, mi s-a lipit acolo acest nume şi l-am păstrat. Mai ales că trebuie să mă deosebesc de tatăl meu, pe care îl cheamă tot Paul Grigoriu, şi cred că e o modalitate potrivită. La un moment dat, glumeam cu un prieten, rocker şi el, şi absolvent de Teologie, că, dacă mă întreabă cineva de ce îmi spun „Slayer”, voi răspunde că înseamnă „ucigaşul de eretici”. (Râde)
– Tot „Slayer” semnezi şi eseurile tale pe teme creştine. Nu ţi se fac reproşuri pe această temă?
– Trebuie să recunosc că am gust pentru provocare şi mă gândesc că, în general, dacă îi iriţi pe oameni, ai şanse să-i pui şi pe gânduri. Cineva enervat de această semnătură s-ar putea apuca să şi citească articolul pe care îl public sub ea, eventual ca să mă combată, şi poate ar cădea pe gânduri, ceea ce e destul de mult.
Altfel, una dintre principalele trăsături ale aşa-numitei educaţii rock care mi s-a întipărit în personalitate este că îmi pasă foarte puţin de ce spun cei din jur, atâta vreme cât eu nu le ofer prilejuri reale de sminteală.
– În muzică eşti adeptul unui gen dur şi uneori chiar violent. Cu toate astea, ai ales să urmezi Teologia, un studiu care propovăduieşte blândeţea, bunătatea şi liniştea… De ce?
– M-am hotărât foarte târziu la ce facultate să dau, în trimestrul doi din clasa a XII-a. Nu eram pregătit să încerc la Conservator, care era prima opţiune, dar nici nu voiam să stau acasă un an. Şi-atunci, pentru că mă interesa foarte mult creştinismul, am ales Teologia Ortodoxă. Şi nu regret. Am ieşit din acea facultate cu nişte lucruri învăţate, care depăşesc orice discuţie despre nivelul învăţământului românesc, despre scandalurile care au existat, chiar pe când eram şi eu student… Eu chiar am învăţat în acea facultate şi mi s-a oferit prilejul să sporesc duhovniceşte. Dacă m-am şi folosit de asta nu ştiu.
Trupă rock, cu binecuvântare de la preot
– Cânţi şi în corul unei biserici din Bucureşti. Părintele paroh îţi este duhovnic şi, desigur, ştie de pasiunea ta pentru rock. Cum vede sfinţia sa îmbinarea aceasta de teologie şi muzică „metal” la un ucenic al său?
– Când am dat examenul de admitere la Teologie, am avut nevoie de recomandarea preotului din parohia mea. M-am dus la biserica de lângă blocul în care locuiesc, unde mai fusesem de multe ori, dar niciodată nu stătusem la o Liturghie cap-coadă. Mă şi spovedisem o dată sau de două ori, dar asta în timp de patru ani. L-am găsit pe părinte în curte, strângând nişte frunze uscate. Eram îmbrăcat cu un tricou cu „Megadeth”, cu părul lung, mult peste umeri, şi cu patru cercei, trei într-o ureche şi unul în cealaltă. L-am salutat pe părinte şi i-am spus de ce am venit. Părintele mi-a răspuns, zâmbind: „Dar eu nu prea te-am văzut pe frăţia ta la biserică”. „Păi, am mai fost din când în când”. „Ăsta-i port de teolog?”, m-a mai întrebat blând. Eram însă pregătit cu argumente şi pentru felul în care arătam. Până la urmă, părintele mi-a promis recomandarea cu o condiţie: să vin în fiecare duminică la Sfânta Liturghie şi să cânt la strană. M-a mai rugat să-mi acopăr cerceii cu pletele, când sunt în biserică, pentru a nu-i sminti pe alţii. Am făcut cum mi-a spus şi aşa am intrat mai bine în ciclul de viaţă bisericesc. Cred că părintele a înţeles atitudinea mea faţă de credinţă. Când am avut incertitudini faţă de un cântec pe care l-am scris, l-am întrebat şi mi-a dat sfat. Iar când am alcătuit noua formaţie, „Lost society”, în care cânt acum, i-am cerut binecuvântare şi am primit-o. Sper că nu-i fac rău spunând asta.
– De ce, din tot rockul, ai ales stilul cel mai dur, metal?
– Cu asta am început. Probabil e un gen mai direct, care, la vârsta aceea, consona cu pornirile noastre rebele fireşti, şi am rămas cu această etichetă, care nu mai este reală. Ascult metal şi astăzi, dar ascult rock din toate perioadele şi toate genurile… Şi, lucru pe care vreau să-l subliniez, eu sunt meloman, ascult şi jazz, muzică clasică, îmi place foarte mult folclorul diferitelor popoare, în special cel român şi cel irlandez… Nu mă limitez nici la latura cea mai dură a rockului, şi nici la rock.
Pe Athos
– Să vorbim acum şi despre literatură. Spuneai că eşti mai atras de litere decât de muzică…
– Sunt mai bun la cuvinte decât la muzică. Mi-ar fi plăcut să fie invers, dar bunicul matern, profesor de limba franceză, mare mutilat de război şi unul dintre modelele copilăriei şi adolescenţei mele, m-a învăţat să citesc de la trei ani, iar muzică am învăţat abia pe la 20. Prima carte proprie publicată este „Jurnalul athonit”, scrisă împreună cu prietenul meu Alexandru Rădescu şi apărută la Editura Filos. Am mai publicat traduceri, prima fiind „Viaţa lui Fidel Castro”, tradusă din limba germană, care a apărut la Editura Publica. Celor de acolo le-a plăcut cum mi-am făcut treaba şi m-au tot solicitat. Încet, încet, am trecut de la biografii – între ele fiind şi cea a lui Andre Agassi – la cărţi ceva mai serioase. Cea pentru care sunt foarte recunoscător că mi s-a oferit ocazia să o traduc este cartea de memorii a unui scriitor contemporan american, J. R. Moehringer. Am ajuns la ea pentru că el este cel care l-a ajutat pe Agassi să-şi scrie autobiografia. Moehringer este câştigător al Premiului Pulitzer şi autobiografia lui, „The tender bar” („Dulcele bar” – am tradus în română), s-a bucurat de un deosebit succes şi e foarte apreciată de mediile intelectuale. Este, şi în opinia mea, o carte foarte reuşită, de literatură americană de secol XXI. Acum lucrez la traducerea unui alt roman al aceluiaşi autor. Am tradus, precum ştii, şi „Creaţia şi inima omului. O perspectivă creştin-ortodoxă asupra mediului”, de Pr. Michael Butler şi Andrew P. Morriss, apărută la Editura Rost. O carte de teologie aplicată.
În ce priveşte scrierile proprii, am la o editură, spre evaluare, o carte autobiografică despre anii mei de liceu, o carte care pe mulţi îi va face să se zburlească, dacă va apărea. Mai am la sertar vreo douăzeci de nuvele. Şi, de asemenea, mă gândesc să scriu o carte de eseuri pe baza romanului „În căutarea timpului pierdut”, al lui Proust.
– Ce te-a impresionat cel mai mult pe Athos?
– Am fost pe Sfântul Munte de vreo cinci ori. Prima dată, la 21 de ani. Eram singur şi mă temeam că toţi acei călugări îmbunătăţiţi, despre care ştiam că văd cu duhul, or să mă facă cu ou şi cu oţet pentru păcatele din viaţa mea. Dar m-am întâlnit cu un călugăr la schitul românesc Prodromu, care mi-a povestit diverse lucruri din lumea noastră şi care mi-a transmis subtil anumite învăţături duhovniceşti. Atunci am simţit dragostea care există în Sf. Munte pentru lume. Asta m-a atins sufleteşte cel mai mult. Acolo e o rugăciune permanentă pentru lume. Şi te copleşeşte. Mulţi dintre cei care au mers în Sf. Munte s-au întors cu gând de călugărie, din acest motiv. Eu m-am întors cu ideea că ar trebui să facem ceva pentru ca rugăciunea şi atmosfera din Sf. Munte să se transmită lumii noastre, fără a o transforma într-o lume de mânăstire. Mi-aş dori să se înţeleagă unitatea în duh care trebuie să fie între vieţuitorul din lume şi cel din mânăstire, pentru că, în fond, acelaşi Hristos a venit pentru toţi.
Un tată celebru
– Eşti fiul lui Paul Grigoriu, un as al radioului românesc, foarte cunoscut şi îndrăgit. În ce măsură ţi-a influenţat deciziile majore un tată aşa de puternic?
– Tata a început să capete acea celebritate de care vorbeşti după 1990, în vremea adolescenţei mele, căci înainte nu prea intra pe post. Şi atunci, relaţia noastră a început să se tensioneze. Eu aveam în cap gărgăunii tuturor adolescenţilor, iar el era sub presiunea propriei meserii. Părinţii mei erau divorţaţi, şi eu stăteam cu mama, dar tata era mai puţin permisiv decât ea. De câte ori mama pleca pe undeva şi rămâneam pe mâna lui, laţul se strângea un pic mai tare, prilej de conflicte între noi. Totuşi, nu mi-a spus niciodată ce să fac, ce şcoală să urmez, m-a lăsat să aleg. Nu mi-a spus nici ce muzică să ascult, dar faptul că primul meu concert de rock a fost unul la care m-a dus el, înainte de revoluţie, în 1989, şi că, atunci când am început să ascult şi partea mai veche a rockului, am găsit în casă discuri cu muzică rock, sigur că m-a influenţat. Prin tata l-am cunoscut, de altfel, şi pe Ilie Stepan de la Timişoara, care este un muzician rock profund creştin, şi despre care pot spune că este unul dintre modelele mele în muzică. Dar, deşi de multe ori s-a opus iniţial deciziilor mele, ulterior, tata a ştiut să mă sprijine, fie şi discret. Influenţa lui asupra mea a crescut în ultimii zece ani. Citesc cărţile pe care mi le propune, ascult muzica pe care mi-o recomandă, deşi deja am ajuns să-i recomand mai degrabă eu lui ce muzică să asculte… Şi mai învăţ şi din cărţile pe care le scrie el. [În răstimpul de la publicarea inițială a acestui interviu în Formula As și postarea lui aici, Paul Grigoriu senior a trecut la cele veșnice.]
Pustnicul vizionar
– Aş vrea să încheiem cu o experienţă de credinţă care te-a emoţionat în mod special.
– Cel mai mult m-au marcat în viaţă, şi în ce priveşte credinţa, anumite întâlniri. Îmi vin în minte acum două dintre acestea. În 1997, am fost în Austria, la Gratz, cu părintele meu duhovnic, la un fel de întâlnire ecumenică, unde însă nu se făcea rabat de la mărturisirea ortodoxă. Şi acolo am nimerit la aceeaşi gazdă cu părintele profesor Constantin Mihoc, de la Teologia bucureşteană, pe care însă nu-l aveam dascăl, căci preda numai la Secţia Pastorală. Când m-a văzut cu plete şi cu cercei şi a aflat că sunt student la Teologie, a început să mă ia la rost. Dar, după ce am apucat să vorbesc şi eu, la sfârşitul unei lungi discuţii, mi-a spus: „Să ştii că de acum ai în mine un aliat la cancelarie. Dacă vreodată cineva se va lua de tine din cauza părului lung sau din alt motiv, poţi să contezi pe mine că te voi apăra”. Părintele Mihoc a murit acum câţiva ani, într-un accident avut chiar la biserica lui din Berlin, dar sunt legat şi acum de el sufleteşte şi îmi doresc să mă apere şi în „Cancelaria” de Sus. O altă întâlnire care m-a emoţionat a fost cu un pustnic din apropierea Mânăstirii Petru Vodă – Neamţ. Eram împreună cu alţi patru prieteni, fiecare cu durerea lui, şi am reuşit să îl înduplecăm să ne primească. Înainte de a spune noi ceva, ne-a rugat ca, înainte de a-i pune întrebări, să-l ascultăm o jumătate de oră. Ne-a răspuns atunci la toate întrebările pe care nu le pusesem, dar care ne frământau. Şi erau pe probleme foarte concrete: de la necazuri în dragoste, până la chestiuni imobiliare. Părintele ştia ce voiam să aflăm, fără să-i spunem, şi ne-a răspuns punctual la toate întrebările, îmbrăcându-le în haina credinţei. Am rămas fără cuvinte în faţa acestei minuni.
Transfocator
Născut în 1978 la Bucureşti, a urmat Şcoala Germană din Capitală, din clasa I până în a XII-a. În anul 2000, a absolvit Facultatea de Teologie, Secţia Litere, iar în 2005 – Universitatea de Muzică din Bucureşti, Secţia Pedagogie Muzicală, cu specializare secundară Canto. În 2006 şi-a luat diploma de master în Muzicologie, iar în 2012, pe cea de master în Limbi Străine – interpret pentru conferinţe. Lucrează ca traducător şi interpret independent pentru limbile engleză şi germană. Este lider al trupei rock „Lost society”, a publicat o carte de autor despre mânăstirile de pe Muntele Athos şi a tradus în româneşte câteva bestseller-uri internaţionale. Este căsătorit şi cântă în corul unei biserici din Bucureşti.
„Monahul de la Rohia”
„Sunt «ucenicul» lui Nicu Steinhardt, monahul Nicolae de la Rohia, pentru că el îmbină excelent o cultură vastă cu trăirea profundă a ortodoxiei. Este atât de rar din acest punct de vedere, încât, dacă ar mai trăi, în ciuda prestigiului moral căpătat după anii de închisoare, ar fi fost mult atacat şi de către anticreştini, şi de ultraconservatorii ortodoxişti. Sunt convins că, aşa cum unii se smintesc când află că eu ascult „Metallica” şi merg la biserică, s-ar fi smintit destui şi pentru că monahul Nicolae de la Rohia citea Rimbaud şi Baudelaire”.
Mare evlavie la…
„…Maica Domnului. Apoi, la Sfântul Serafim de Sarov, la Cuviosul Siluan Athonitul, la Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, un sfânt contemporan, canonizat anul trecut, pe care îl simt ca pe un bunic, la sfântul Atanasie Athonitul, la Sfinţii Martiri Brâncoveni, prin exemplul pe care l-au dat, şi care îi arată ca pe nişte vârfuri ale dimensiunii spirituale pe care le poate atinge acest neam; iar pentru mine este foarte importantă legătura dintre credinţă şi neam. În plus, pe mine mă cheamă şi Radu, iar de ziua Sfinţilor Martiri Brâncoveni, mai am o zi de nume, pentru că pe unul dintre fiii voievodului îl chema Radu. Aceşti sfinţi, cu toţii, m-au schimbat câte puţin. Dar îi iubesc şi pe alţii, mulţi, pentru diferite alte motive.”
Icoana preferată
„Iubesc mult icoana Maicii Domnului grabnic-ascultătoare de la Mânăstirea Dochiaru din Sf. Munte, a cărei copie există la Mânăstirea Lainici din Gorj. Şi copia îmi place la fel de mult şi am evlavie la fel de mare şi la ea.”
Rugăciunea de urgenţă
„Când sunt la o mare nevoie, primele rugăciuni pe care le spun sunt: «Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!». Altfel, îmi încep ziua cu «Împărate Ceresc, Mângâietorule…».”
(Formula As nr. 1127, din 24-31 Iulie 2014)