Nu exista incercare mai mare decat sa-l convingi pe parintele Papacioc sa-ti acorde un interviu. Iar daca, totusi, minunea aceasta se intampla, te poti considera cu adevarat norocos. Eu am fost… Intr-una dintre diminetile acestui decembrie friguros si ploios, l-am reintalnit pe bunul si luminatul parinte in chilia sa cat o coaja de ou. Supus, recent, unei operatii grele si complicate si impovarat de cei aproape 93 de ani de viata, dovedeste, totusi, aceeasi stralucire dintotdeauna. Chipul sau, luminat de dincolo de asta lume, vorba soptita, gesturile simple prin care subliniaza cuvantul adanc – te fac sa simti taina pe care o traiesti. Taina intalnirii cu un mare duhovnic si cu un neintrecut intelept.
„Nu trupul e omul, ci sufletul, si el trebuie curatit cand Il primim pe Cristos”
– Parinte, se apropie marea sarbatoare a Nasterii Domnului, vestea cea buna a coborarii Mantuitorului in trup omenesc. O bucurie luminoasa si mare pentru toti crestinii de pe pamant. Totusi, astazi multa lume nu intelege de ce intampinarea Craciunului trebuie inceputa prin rugaciune si post.
– Nasterea Domnului confirma dumnezeirea. De aceea e mare sarbatoare. Iar la un asa eveniment, cand ma cheama Imparatul, n-o sa ma duc cu haina cu care am fost la plug, ci cu ce am mai bun. Nu trupul e omul, ci sufletul e omul, si trebuie sa ne curatim sufletul cand Il primim pe Cristos. Lasa, ca prin post ne curatim si trupul. Dincolo de faptul ca e folositor din punct de vedere medical, postul e foarte necesar pentru a-ti capata o libertate interioara autentica. Fara a avea o cruce de dus, fara a fi trecut prin nevointa, nu poti fi liber. Marii duhovnici spuneau mai inainte ca nu poti fi cu adevarat liber pana ce n-ai fost in puscarie, dar acum nu mai spunem asa, ca ne e frica ca ne ia lumea: „N-ati terminat cu puscariile?!”. Dar sa revin: postirea te curata, iti subliniaza identitatea, te face sa dai mai multa importanta trupului tau, te face sa te cunosti. Ca tu, om, nu te cunosti, nici trupeste, nici sufleteste, mergi inainte numai din inertie. Asta e marea durere, marea tragedie a omului contemporan. Si sa stiti ca nimic nu e mai folositor in viata ca suferinta, pentru a te cunoaste. In puscarie, m-au chinuit mult, ma bagau la racitor, intr-o celula unde erau minus cateva grade, cu beton peste tot, fara pat, fara scaun, dezbracat. Era pentru exterminare. Puteau sa te impuste, dar preferau sa te lase sa mori incet, fara urme. Nu puteai rezista mai mult de trei zile. Era groaznic, dar am supravietuit, desi am fost tinut acolo cate sapte zile, de mai multe ori. Nimic nu m-a ajutat mai mult in viata decat suferinta. Singura, suferinta este suprema catedra si suprema carte. Asa s-a nascut si monahismul, nu pentru nevointa, ci pentru prezenta. Nu se poate prezenta fara suferinta.
– Ce sa intelegem prin prezenta?
– Pai, dumneavoastra n-ati venit la o carciuma acum, ci la un duhovnic. Asta e un act de prezenta. Omul nu se intreaba ce se intampla cu el, de unde vine si incotro se duce si in ce scop. Oare traim doar ca sa mancam, sa bem si sa dormim? Nu. Trebuie sa ne aflam rostul. Dar mai intai, trebuie sa ne punem intrebari, sa ne intereseze. Si astfel, incepem sa fim prezenti. Caci Dumnezeu nu este suparat pe noi atat pentru greselile noastre, cat mai ales pentru nepasarea noastra, care ne face absenti.
– Deci, prezenta este si a nu fi nepasator…
– Da. Dumnezeu ne-a creat sa fim numai ai Lui, nu si ai necuratului, sa fim deci impreuna cu El, asta e mantuirea. Suntem creati sa credem. Atunci, sa facem act de prezenta: sa credem, sa iubim, sa nadajduim, sa urmam invatatura Bisericii, sa cunoastem Sfanta Scriptura, sa ne impartasim cu Sfintele Taine. Intr-un cuvant, sa fim in Biserica, adica sa fim in armonie. Ca daca m-ar pune cineva sa spun intr-un cuvant ce e cultura, as raspunde ca e armonie, iar daca m-ar intreba ce e Scriptura, as spune ca e armonie. Ca sa fii in armonie, trebuie sa dovedesti, sa stii ca incepi sa traiesti, sa faci act de prezenta: sa recunosti ca esti fiul lui Dumnezeu si sa traiesti in El. Actul de prezenta este o jertfa permanenta si placuta. Si cand il faci, incepi sa traiesti. Fara a fi prezenti in Cristos, suntem morti. Numai impreuna cu El suntem vii. Pentru mantuire nu ai nevoie de timp, ci numai de o clipa si de o inima pe care sa o daruiesti total lui Cristos. Si te mantuiesti. Dar trebuie sa fii prezent atunci.
– Dar de ce ne este atat de greu, parinte, sa constientizam prezenta Mantuitorului nostru Iisus Cristos, in toata vremea, ceas de ceas si clipa de clipa, pana la sfarsitul veacurilor, cum zice Scriptura?
– Pentru ca exista diavol. El ne tulbura aceasta prezenta. Desi este foarte necesar sa existe drac. Daca nu te trezesti singur, te trezeste el. Altfel, de ce l-ar mai tine Dumnezeu pe diavol, de vreme ce-i atat de dusmanos? Sa vedeti: intr-o noapte, dormeam cu mana in afara patului si el m-a apucat de deget. O mana moale si rece ma tragea de un deget. Mi-am smuls repede mana si i-am zis: „Mi-ai facut un mare serviciu, ca eu trebuia sa priveghez, nu sa dorm. Ai stat pana acum ascuns si n-am stiut ca esti aici, dar acum te-ai aratat si stiu. Nu credeam ca esti atat de prost”. (rade)
– De unde stiati ca-i diavolul?
– N-avea cine sa fie altcineva, ca eram singur in casa si nu se vedea nici o umbra, doar am simtit ca o mana ma apuca. Dusmanul era acolo si si-a facut datoria, ca el trebuie sa ne tina treji, sa ne dam seama ce facem.
„Sa traim fiecare clipa, ca si cum ar fi ultima…”
– Sa ne intoarcem la Craciun, parinte…
– Da, asa sa stiti: ca duhovnic, nu recomand actul de nevointa, ci o stare de prezenta continua. Starea de nevointa nu este un scop, dar starea de prezenta da. Prezenta nu cere nimic si da totul. Eu propovaduiesc importanta trairii momentului. Sa traim fiecare clipa, ca si cum ar fi ultima… Sa traim momentele mari ale vietii noastre si praznicele imparatesti, ca si cum nu am mai apuca altele. Daca ai continuitate in suflare si rasuflare, nu poti sta fara sa respiri. Asa este si cu trairea fiecarui moment in Cristos. O za mica este foarte importanta la un lant urias, caci fara ea nu mai este continuitate in lant. Omul are datoria de a fi prezent, ca i s-a incredintat marea raspundere de a stapani universul. Omul e mai mult decat ingerul. Iar salvarea lui putea fi savarsita numai de Dumnezeu. Si Dumnezeu trebuia sa se intrupeze pentru asta, ca sa-l salveze doar sub chip omenesc. Si a platit greselile pentru tot neamul omenesc.
– Parinte, in toata lumea de azi, numele Domnului a inceput sa treaca in plan secund, chiar in momentele marilor praznice ale crestinatatii. Pastele este mai degraba asociat cu iepurasul care aduce ciocolata si oua rosii. Craciunul inseamna, pentru foarte multi dintre noi, nu intruparea Mantuitorului, ci venirea Mosului de la Coca-Cola, pentru a ne pune daruri sub brad. Ce putem face ca sa-l repunem pe Iisus la locul sau, in mintile si in inimile noastre?
– Eu nu vad neaparat ceva rau in simbolul acesta al mosului generos, care le da cadouri micutilor. Mosul e, pana la urma, o conventie, o fictiune, menita sa contribuie la educatia copilului. Este o bucurie asteptata si un act de pedagogie, ca-l invata sa fie cuminte si sa daruiasca, la randul sau. E mai usor sa-l educi pe copil, sa-l disciplinezi, sa-l determini sa invete bine, promitandu-i o recompensa. Sigur, si pedeapsa e utila, dar dragostea e indispensabila. Si tot din dragoste, parintii o pot face si pe Mos Craciun. Fara indoiala, in aceasta industrie si in aceasta propaganda a lui Mos Craciun exista un rost mai adanc, care poate urmari sa rupa imaginea lui Mos Craciun de Nasterea Domnului. Probabil ca pe undeva exista un comandament anticrestin, ca nici dracul nu sta cu mainile in san. Dar nu este nici o primejdie, atata vreme cat parintii crestini stiu sa-si educe copiii, sa-i invete sa se inchine si sa le explice totul in amanunt.
– In traditia romaneasca exista anumite contradictii intre trairea crestina si unele obiceiuri. De pilda, taierea porcului, urmata de pomana facuta cu carnati, fripturi si bautura din belsug, in postul Craciunului, sau impodobirea bradului. Biserica insa a ingaduit aceste obiceiuri. De ce?
– Pomana porcului nu e ingaduita de Biserica, decat in afara postului. Inainte, porcul era taiat pentru ca familia sa aiba carne pentru toata iarna, dar nu se manca de dulce in post. De pom impodobit, nici nu stiam cand eram copil. Am vazut mai tarziu brad impodobit si mi-a placut. Cred ca si alte obiceiuri, chiar daca nu sunt de esenta crestina, dar contribuie la bucuria pe care ne-o da un eveniment ca Nasterea Domnului, sunt bine primite si bine venite. Ele slujesc ideea de sarbatoare, daca sunt facute cu decenta.
„Crestinii sa fie mandri ca sunt romani si sa onoreze numele acestui neam”
– E ultimul Craciun pe care Romania il petrece in afara granitelor Uniunii Europene. Cum il intampinam: cu nadejdi, cu teama, cu prudenta?
– Cum am mai spus si altadata, ma bucur ca scapam de rusi, ca vom avea o paza in spate. Nu prea sunt pentru unirea asta cu Ue, dar nu o contest, ca politic poate fi buna. Poate ca va fi si mai multa bunastare. Vom fi atacati insa in sufletul nostru, in traditiile si in credinta noastra. Dar nu ne temem, pentru ca Il avem pe Cristos. Si El ne apara si ne va invata cum sa rezistam. Eu o sa propovaduiesc cuvantul Domnului mai departe, ca si cum nimic nu s-a intamplat, iar toti crestinii trebuie sa incerce sa traiasca in Biserica si sa-si pastreze identitatea, sa fie mandri ca sunt romani si sa onoreze numele acestui neam, prin tot ceea ce fac. Am trecut noi prin comunism, o sa trecem si prin asta.
– Fiindca vorbiti despre comunism: va amintiti un Craciun din inchisoare, care v-a marcat?
– Mai bine ma intrebati de altceva. Acolo era numai tristete, suferinta si uraciune. Acolo era mai rau decat in pustie, caci in pustie te necajeste doar dracul, care insa crede in Dumnezeu, dar in temnita erau oameni care nu credeau in Dumnezeu. Am trecut de multe ori pe langa moarte. N-am ce sa va povestesc, ca daca nu tineai bine socoteala, uitai ca e Craciunul. Totusi, cei mai multi detinuti se rugau si tineau sa se spovedeasca. La marile sarbatori, multi imi cereau sa-i spovedesc. Cu cei din celula mea era usor, dar pe altii ii spovedeam prin alfabetul Morse. Imi transmiteau pacatele lor prin batai in zid, iar eu le transmiteam dezlegarea. Nu puteam crede ca nu ne iarta Dumnezeu in situatia asta. Totul era curatat prin suferinta. Puteam muri in orice clipa si atunci ii dezlegam.
– Mai multi fosti detinuti politici ne-au povestit ca erau chinuiti mai rau de sarbatori, ca sa nu se poata ruga…
– Eu sufeream aproape in permanenta, pentru ca eram la zarca, adica intr-o inchisoare in inchisoare. Intr-un Craciun, m-au bagat la izolare, intr-o celula fara nimic pe jos, fara pat, intr-un frig groaznic. Am gasit acolo un bot de mamaliga mucegaita si l-am mancat. Iata ce cozonac mi-a fost dat mie – mi-am zis. Poate e greu sa ma credeti, dar eram fericit. Ca stiam pentru ce sufar. Nu eram acolo aiurea, ci pentru numele Domnului sufeream. Odata, un colonel mi-a cerut sa-i demonstrez ca exista Dumnezeu. Si i-am zis: „Pai vedem, auzim, iubim, cream. Cine ni le-a dat pe toate acestea? Dar dumneavoastra ce argument aveti ca nu exista Dumnezeu?”. Si el spune tantos: „Razboiul impotriva Urss, care s-a dat in numele crucii si pe care l-ati pierdut”. La care i-am replicat: „Ce, domnule colonel, nebunul ala de Hitler, care voia sa cucereasca lumea, lupta pentru cruce? Dati-mi un argument valid: de ce nu credeti in Dumnezeu?”. Si el, nervos, m-a intrebat daca asta mi-e ultimul cuvant. „Sunt gata sa mor pentru ce-am zis”, i-am raspuns. A dat ordin sa fiu dus in celula si m-a lasat in pace. Asa trebuie rezistat in credinta, plin de certitudinea prezentei lui Cristos si cu stradania de a fi si tu prezent in El.
(Formula As nr. 749, 25 Dec. 2006 – 8 Ian. 2007)