Am revenit in Harghita dupa trei, patru ani, si totul mi-a aparut mai sumbru decat la precedenta calatorie. Nici iarna senina, nici cumintenia orasului Miercurea Ciuc, nici drumurile mult mai bune, nici amabilitatea rarilor secui vorbitori de romana nu mi-au atenuat senzatia dureroasa ca sunt intr-o tara ocupata. Am mai trait-o o singura data cu aceeasi intensitate, in urma cu un deceniu, la Cernauti, in rapita Bucovina de Nord.
Aceeasi frica, aceeasi neputinta in fata comportamentului discretionar al autoritatilor, aceeasi opinie ca orice zbatere e inutila, acelasi sentiment ca au fost abandonati pe vecie de Bucuresti existau si acolo, la romanii din Bucovina furata. Dar si acelasi patriotism curat, acelasi atasament fata de Biserica – vazuta ca mama izbavitoare – si acelasi elan pentru evenimentele culturale – prin care isi mai pot afirma identitatea. Singurul lucru pe care poti sa il faci in asemenea imprejurari dureroase este sa transmiti un mesaj de solidaritate si de speranta. Este vital pentru romanii din Harghita si Covasna sa constientizeze ca nu sunt singuri – nici in suferinta, nici in dorinta de a ramane romani pe pamant romanesc – si sa-si pastreze nadejdea. Daca unim prin linii imaginare ranile romanitatii, deasupra Romaniei si in imediata vecinatate a granitelor ei actuale, ni se arata o cruce dubla. O cruce a Sfantului Andrei, din Maramuresul istoric pana in Cadrilater si de la Chisinau pana la Malainita, in Valea Timocului, si o alta cruce, de la Cernauti pana la Veliko Tarnovo, si de la Gyula pana la Odessa. Amandoua crucile trec peste inima tarii, Harghita – Covasna, in care se implanta tot mai adanc pumnalul maghiar. Romanii sunt prigoniti pentru ca sunt romani, inauntrul Romaniei, aproape la fel de mult ca in afara ei. In timp ce politicienii romani de la Bucuresti privesc in alta parte, ca sa nu-si irite partenerii sau viitorii parteneri de guvernare: UDMR. Romanii transilvaneni insa au o lunga istorie de prigoana si au rezistat mereu cu rabdare si rugaciune. N-o mai fi mult pana ce aceste virtuti isi vor arata iarasi roadele.
(Formula As nr. 1006, 9-16 Febr. 2012)
Un articol despre viata chinuita a romanilor de catre romani si alte neamuri.
In 30 de ani in Statele Unite singurele grosolanii le-am primit de la un ungur pe care parintii il nascusera in Argentina. In el mocnea ura fata de romani, ca un Catavencu ungur, fara a avea un dram de constiinta nationala, ci doar fiindca fusese dresat asa ca un caine boxer ca trebuie sa latre la un setter. Este adevarat ca am intilnit si unguri decenti care intelegeau ca sintem in alta lume si sint alte prioritati.
Pe de alta parte ungurii uita ca armata romana i-a salvat de ticalosiile lui Bela Kun…
In cartea Parintelui Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii, povesteste de Baronul de Goncourt care fiind matematician a demostrat ca masele sint descreierate si, a verificat-o pe pielea lui fiindca in timpul revolutiei a fost decapitat.
Deci dresura maselor din orice natiune e irezistibila si chiar poate fi data ca o stafeta din generatie in generatie… EU nu va rezolva niciodata conflictele internationale. E ca tortul de mamaliga cu finisaj de ciocolata (am vazut asa ceva). Nu e de mirare ca in ziua de azi ne asteapta un viitor josnic si cu nimic mai aproape de marile povestiri stiintifico-fantastice ale copilariei. E ca in gluma intrebare: Ce e mic si negru si bate la usa? Raspuns; Viitorul…