Securitatea României nu ar trebui să devină niciodată instrumentul unor răfuieli politice mărunte. Ieri însă, exact asta s-a întâmplat. O decizie militară tehnică s-a transformat peste noapte într-o criză politică. Nu pentru că România ar intra în război, ci pentru că informația a fost prezentată astfel încât părea că trebuie să decidem dacă ne alăturăm sau nu SUA și Israelului în războiul împotriva Iranului.
Prin urmare, opoziția parlamentară a căzut într-o capcană. Și a ieșit din acest episod cu etichetele de antiamericană și filorusă. Pentru o parte a opoziției, prima este chiar o etichetă nouă, pe care spera că nu o va avea niciodată. Făcuse eforturi semnificative pentru a-și arăta pro-americanismul și sprijinul față de Donald Trump, președintele SUA. Acum, toate acestea se dovedesc în zadar.
Riscurile unui refuz
Tocmai de aceea, după ce am analizat toate datele problemei, Acțiunea Conservatoare (ACT) a votat pentru permiterea dislocării de soldați și tehnică militară americană pe teritoriul României — o decizie pe care o considerăm singura rațională și conformă cu interesul național în contextul dat.
Atenție! Solicitarea era justificată de riscul extinderii războiului din Orientul Mijlociu și de necesitatea consolidării flancului estic al NATO, deci și a întăririi securității României.
Un refuz ar fi putut duce chiar la punerea sub semnul întrebării a poziției României în NATO, ceea ce ar fi însemnat, ca ultimă consecință, să rămânem fără principala noastră garanție de securitate.
În plus, având în vedere parteneriatul strategic cu SUA, o solicitare venită din partea americanilor nu poate fi respinsă fără costuri serioase de securitate. Am văzut reacția administrației de la Washington atunci când Spania a refuzat să permită decolarea unor avioane de luptă de pe aeroporturile sale militare.
Capcană pentru opoziție
În aceste condiții, apare întrebarea: cum de toți liderii opoziției parlamentare au căzut în această capcană întinsă de către președintele Nicușor Dan și comunicatorii Puterii?
Pentru că o capcană a fost: s-a lăsat să se înțeleagă că România este atrasă în războiul purtat de SUA și Israel împotriva Iranului.
Or, cred că suntem cu toții de acord că România trebuie să rămână în afara oricărui război — sau cel puțin în afara oricărui război în care NATO nu este implicată fără echivoc.
De aici și reacția celei mai mari părți a opoziției.
Revenind la liderii partidelor parlamentare de opoziție: nu au citit documentul emanat de la Cotroceni? Nu au văzut că se referă la acorduri încheiate și care trebuie respectate? Și că e vorba despre echipamente defensive? Nu au înțeles că interesul României este să păstreze parteneriatul strategic cu forța globală care tocmai influențează schimbarea ordinii mondiale?
Dar problema reală nu este doar eroarea opoziției, ci constă mai ales în felul în care o decizie de securitate a ajuns să fie instrumentalizată politic.
Cronologia evenimentelor
În apărarea liderilor opoziției ar putea fi invocat faptul că, în spațiul public, au circulat inițial informații incomplete sau ambigue, inclusiv sugestia că bazele din România ar putea fi utilizate pentru sprijin logistic în războiul împotriva Iranului. Această ambiguitate a amplificat tensiunile politice interne.
Cronologia evenimentelor este relevantă:
- mai întâi au apărut pe surse informații despre posibilitatea implicării României în sprijinul SUA în conflictul cu Iranul;
- ulterior s-a vorbit despre sprijin logistic și dislocarea unor capabilități militare americane;
- după ședința CSAT, președintele României a confirmat solicitarea SUA privind dislocarea temporară a unor trupe și echipamente;
- în final, documentele oficiale au arătat că acestea sunt capabilități defensive, operate în baza acordurilor militare existente.
S-a vehiculat și informația că transferurile de soldați, avioane de realimentare și elemente de monitorizare se vor face la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii.
Baza aeriană Mihail Kogălniceanu și cea de la Câmpia Turzii sunt deja utilizate de România și de aliații NATO, inclusiv de Statele Unite. Nu sunt baze exclusiv americane, ci facilități integrate în arhitectura de securitate a alianței. Cert este că acolo se află în principal militari americani. Iar Iranul știe acest lucru. Dacă ar fi vrut să lovească, ar fi făcut-o deja; nu ar fi așteptat această împrospătare de forțe. Dar este mai probabil că Iranul nu va lovi baze militare NATO, chiar dacă personalul de acolo este în mare parte american, pentru că nu în interesul lui să declare război întregii Alianțe Nord-Atlantice.
Președinte jucător cu orice preț?
În fine, rămâne întrebarea: a fost comunicarea confuză a Cotroceniului rezultatul unei strategii deliberate sau doar o gestionare defectuoasă a informației într-un moment de maximă încordare?
Și dacă este vorba despre prima variantă, oare președintele și cei care îl sfătuiesc înțeleg că au făcut un rău nu doar opoziției, ci tuturor cetățenilor români, pe care i-au panicat, precum și relațiilor cu SUA, stârnind sentimente negative în rândul românilor?
Ultima parte a întrebării nu este o presupunere, ci o certitudine, după cum s-a văzut și din declarația amenințătoare – și total deplasată, în opinia mea – la adresa ambasadorului SUA, făcută de liderul celui mai mare partid de opoziție.
În geopolitică astfel de episoade nu rămân niciodată doar scandaluri interne. Ele sunt observate atent de aliați, adversari și parteneri regionali.
Pentru Washington contează dacă un aliat pare ezitant, iar pentru Moscova sau Teheran contează dacă în interiorul unei țări NATO apar fracturi politice pe teme de securitate.
Așa încât, neclaritățile și exagerările din dezbaterea publică nu sunt simple erori de comunicare: ele pot afecta percepția despre stabilitatea și predictibilitatea României ca aliat.
Iată de ce consider că, dacă această situație a fost creată doar pentru a obține un avantaj politic intern, prețul este mult prea mare.