(declarația politică pe care am depus-o astăzi, 31 martie, la Senat)
Săptămîna trecută, între 25 și 28 martie, în calitate de președinte al Comisiei pentru românii de pretutindeni, am efectuat o vizită de lucru în Republica Moldova. La comunitățile noastre, românești, din Cahul, Cantemir, Comrat și Chișinău. Vizita mea a fost motivată de aniversarea a 103 ani de la Unirea Basarabiei cu România.
Voi face o scurtă incursiune în istorie.
Pe 27 martie, Sfatul Țării, în calitate de organism suprem reprezentativ al Basarabiei, a votat Unirea cu România. În Declarația de Unire, semnată de Ion Inculeț, în calitate de președinte, Pan Halippa, vicepreședinte, și Ion Buzdugan, secretar, se preciza: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) se unește cu Mama sa, România”.
Declarația se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea și totdeauna!”.
După vot, în clădirea Sfatului Țării a fost invitat prim-ministrul Alexandru Marghiloman, căruia i s-a comunicat hotărîrea. Prim-ministrul Marghiloman a declarat: „În numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa, Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România, de aci înainte și în veci”.
Astăzi, Republica Moldova este, în afară de România, singura formațiune statală cu o majoritate românească robustă (82%), în plin proces de recuperare a conștiinței etnice și desovietizare.
Fiecare al cincilea român din lume locuiește dincolo de Prut, iar municipiul Chișinău este, din punct de vedere al ponderii demografice, al doilea oraș românesc pe glob, după București, cuprinzînd, cu zona metropolitană, circa 1 milion de locuitori, dintre care peste 800 de mii sunt etnici români.
Convingerea noastră fermă este că România va redeveni mare și puternică doar redobîndindu-i pe toți românii din Basarabia. Reintegrarea celor două state românești răspunde unei necesități istorice și interesului nostru legitim național. Nimeni și nimic nu poate sta în calea dorinței noastre firești de refacere a unității distruse a neamului românesc.
În urmă cu 4 ani, a fost promulgată legea privind declararea zilei de 27 martie, Ziua Unirii, drept sărbătoare națională. De asemenea, la 27 martie 2018, întrunit în ședință solemnă, acest înalt și reprezentantiv for, Senatul, a adoptat o „Declarație pentru celebrarea unirii Basarabiei cu Țara Mamă, România.”
Voi readuce în atenție doar două pasaje din Declarația adoptată de Parlamentul României, cu prilejul Centenarului:
„Această decizie – de unire – a fost recunoscută prin Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920 și a rămas în memoria colectivă ca o pagină luminoasă de istorie modernă, scrisă de fiii Basarabiei care s-au dedicat spiritului național, ca moment istoric de mare importanță pentru poporul român de pe cele două maluri ale Prutului”.
„Parlamentul României are datoria istorică să aducă un omagiu plin de recunoștință înaintașilor politici, la 100 de ani de la declararea Unirii Basarabiei cu România”.
Adresez public, prin intermediul acestei declarații, atât președintelui, cît și prim-ministrului și ministrului afacerilor externe, o întrebare, care, din păcate, probabil va rămîne retorică:
Cum este posibil ca nici unul dintre acești înalți demnitari publici să nu adreseze un mesaj, pentru domniile lor banal și lipsit de semnificație, cu ocazia acestei Zile Naționale? Nu am observat nicăieri, în niciuna dintre pozițiile lor publice din ziua de 27 martie, vreo referire, oricît de mică, la această sărbătoare națională sau importanța ei istorică. Nimic, de parcă nu ar fi existat.
Oare în alte state conducătorii înțeleg să „celebreze” în același mod, printr-o ignoranță vecină cu impostura, sărbătorile naționale?
Atît de puțin să mai conteze, pentru vremelnicii noștri conducători, momentul istoric fundamental al împlinirii năzuinței noastre naționale – înfăptuirea României Mari?