Reunificarea României cu Republica Moldova este adesea tratată cu superficialitate, fie drept un reflex nostalgic și deci fără valoare practică, fie ca un proiect „prea scump” pentru a fi pus în operă.
Principalele argumente contra unei astfel de perspective sunt: primo – ne-am uni ”două sărăcii” și, vezi Doamne, ne va fi greu, dacă nu imposibil; secundo – nu vom fi lăsați să ne unim de către Rusia și poate chiar nici de UE.
Această abordare trădează nu doar o lipsă de viziune, ci și o incapacitate de a înțelege miza reală a momentului istoric pe care îl traversăm.
Dacă germanii s-ar fi gândit la cât îi costă unirea dintre RFG și RDG și la ce entități se vor opune, nu s-ar fi reunificat niciodată și nu ar fi ajuns nici cea mai mare putere economică din Europa și țara conducătoare a UE.
Reunificarea nu este un capriciu prin care ne oblojim orgoliul național și nici vreo aventură politică, ci o datorie istorică și o opțiune strategică, cu beneficii concrete și durabile pentru întregul popor român.
Dreptate pentru românii de dincolo de Prut
Unul dintre cele mai grăitoare argumente în favoarea reunificării este corectarea unei inechități sociale profunde, între membrii aceluiași neam, despărțiți artificial de o frontieră politică.
De exemplu, astăzi, pensia medie în Republica Moldova se situează între 4.000 și 4.400 de lei moldovenești, ceea ce, la un curs de aproximativ 1 leu românesc pentru 3,9–4,0 lei moldovenești, înseamnă puțin peste 1.000 de lei românești. În România, pensia medie depășește 2.900 de lei. Nu e fantastică nici în Români, dar e totuși mai mare.
A vorbi despre o aliniere graduală a pensiilor nu înseamnă risipă, ci dreptate. Înseamnă readucerea la un nivel decent de trai a unor oameni care au fost condamnați la sărăcie nu prin vina lor, ci printr-un rapt istoric căruia nu i s-au putut opune.
Banii astfel redistribuiți nu ar părăsi economia națională, ci ar revitaliza comunități întregi prin consum, servicii și venituri bugetare sporite.
Aceeași logică se aplică și sprijinului pentru familii. În Republica Moldova nu există alocații pentru copii până la 18 ani, ca în România, ci numai o indemnizație la naștere și una de îngrijire până la doi ani. Extinderea sistemului de alocații pentru copii și în Basarabia ar reprezenta nu doar o formă de solidaritate națională, ci și o investiție strategică în viitor, într-o vreme în care depopularea și emigrația sunt amenințări existențiale.
O Românie mai mare, mai puternică, mai respectată
Din punct de vedere economic, reunificarea ar adăuga României un plus de aproape 20 de miliarde de dolari la PIB, adică aproximativ 5% în termeni contabili. Dar cifrele, oricât de importante, spun doar o parte din realitate. Mai importantă este masa critică: o economie mai mare, o piață internă extinsă, o capacitate sporită de negociere în cadrul Uniunii Europene. Toate acestea vor aduce alte beneficii statului român reunificat.
Ca să dau totuși un exemplu, în agricultură și industria alimentară, avantajele sunt evidente. De pildă, dacă reunim producția viti-vinicolă a României cu a Republicii Moldova, statul român ar deveni un actor regional major, cu peste 5 milioane de hectolitri de vin anual, susținuți de tradiție, know-how și exporturi consistente.
La fel, în domenii precum producția de miez de nucă, unde Republica Moldova este deja un furnizor mare pentru UE, reunificarea ar permite creșterea valorii adăugate, nu doar a volumului. Și mă opresc doar la aceste exemple legate de produsele unde basarabenii excelează.
Pe scurt, reunificarea ar extinde imediat piața internă a României, transformând Republica Moldova dintr-un „stat vecin” într-o componentă a economiei naționale, cu efecte directe pentru companiile românești, sectorul bancar, retail, energie și telecomunicații.
Dincolo de capital și investiții, reunificarea răspunde și unei vulnerabilități structurale a României: criza demografică și deficitul de forță de muncă, cauzate de îmbătrânirea populației și emigrație.
Republica Moldova aduce o populație relativ mai tânără și o forță de muncă deja integrabilă cultural și lingvistic, reprezentând o alternativă net superioară imigrației extra-europene neintegrate (care se enclavizează sau care poate modifica semnificativ țesutul social, modelul cultural și modul general de viață), cu costuri sociale mult mai mici.
La nivel macroeconomic, România ar deveni automat o economie mai mare, cu un PIB crescut și cu o poziție mai puternică în negocierile europene, fie că vorbim de fonduri, politici agricole sau proiecte majore de infrastructură în Europa de Est.
Din perspectivă geopolitică, reunificarea ar consolida decisiv poziția României, transformând-o în statul-cheie al flancului estic UE–NATO. Un teritoriu mai mare și o populație mai numeroasă ar însemna mai multă greutate politică în cadrul UE și NATO, o voce mai puternică pe dosare esențiale precum securitatea regională, energia sau Marea Neagră.
Totodată ar dispărea riscul ca Republica Moldova să devină un stat instabil, o bază de influență ostilă sau o problemă permanentă de securitate.
Pe plan social, reunificarea ar însemna reîntregirea a sute de mii de familii deja transfrontaliere și reducerea costurilor sociale generate de migrația ilegală, munca la negru și copiii rămași în urmă, oferind în același timp acces egal la educație, sănătate și protecție socială, cu efect direct în diminuarea migrației externe pe termen lung.
Cultural, spațiul românesc ar căpăta o anume coerență, iar literatura, istoria și educația ar scăpa de ambiguități artificial. Nu e de neglijat deloc aportul Republicii Moldova: tradiții vii, folclor autentic și o legătură mai profundă cu identitatea rurală, ceea ce ar aduce o prospețime creativă și un plus de autenticitate în viața cultural din România.
Costurile sunt acceptabile pentru un vis așa de mare
Da, reunificarea presupune costuri. Estimările vorbesc despre aproximativ cincizeci de miliarde de euro, distribuite pe un interval de 10–15 ani. Dar aceste sume nu sunt pierderi, ci investiții: în infrastructură, în capital uman, în coeziune națională.
Statele serioase nu fug de responsabilități invocând nota de plată, ci o gestionează cu cap.
Alternativa este mult mai scumpă: menținerea unei împărțiri nefirești a poporului român, cu o parte a sa vulnerabilă economic și expusă presiunilor geopolitice, costuri care se plătesc oricum, doar că haotic și fără perspectivă.
Cât a plătit România în ultimii douăzeci de ani pentru ca statul Republica Moldova să poată exista? A făcut cineva socoteala? Miliarde de euro pentru curent electric, încălzire, școlarizare, infrastructură critică, granturi și programe etc. Las că fără unire banii aceia ar putea fi considerați pierduți, dar dacă oprim cheltuielile, statul moldovean sucombă.
Un act politic legitim
Se invocă adesea ideea că reunificarea ar necesita obligatoriu un referendum – fie el și doar în Republica Moldova, dacă nu și în România. Este o teză discutabilă juridic și, mai ales, ipocrită din punct de vedere istoric.
Unirea din 1918 s-a realizat prin voința reprezentanților legitimi ai românilor, exprimate în Parlamente și adunări reprezentative. Însă despărțirea Basarabiei de România din timpul celui de-al doilea război mondial nu a fost decisă prin niciun referendum.
A cere astăzi condiții mai severe pentru repararea unei nedreptăți decât au existat pentru producerea ei înseamnă a transforma procedura într-un pretext pentru blocaj, nu respectarea unor criterii democratice.
Nu, nu e nevoie de nici un referendum, dar dacă politicienii se tem să ia această decizie fără consultarea maselor, nu au decât să organizeze un referendum. Sunt convins că rezultatul va fi covârșitor în favoarea reunirii.
Bărbătește ar fi însă să scurtăm proesul, să luăm hotărârea reunirii în Parlamentele de la Chișinău și București și să trecem imediat la treabă. Nimeni nu ne va putea sta împotrivă. Rusiei nu-i dă mâna să pornească un război contra noastră pentru asta, câtă vreme n-a dus la bun sfârșit nici măcar războiul cu Ucraina, cu care are granițe comune. Iar UE ar avea ea însăși de câștigat prin reîntregirea noastră. Dreptul internațional ne permite oricum acest act politic cu anvergură istorică.
O alegere rațională
Reunificarea României cu Republica Moldova nu este o aventură și nici o utopie. Este o alegere la care suntem chemați și pe care trebuie să o facem cu responsabilitate și curaj. Istoria nu este scrisă de lași, comozi și inși fără însușiri. Istoria a fost făcută mereu de oameni care și-au asumat un destin.
Riscurile sunt reale, dar nu imposibil de gestionat. Reunificarea poate genera tensiuni sociale interne, mai ales în regiunile deja vulnerabile ale României, unde ar putea apărea nemulțumiri de tipul „de ce bani pentru basarabeni și nu pentru noi?”, cu potențial de alimentare a populismului și a polarizării politice.
La nivel administrativ, integrarea unui teritoriu cu standarde instituționale diferite și cu un nivel mai ridicat de corupție sistemică presupune un risc real de import temporar de disfuncționalități, de scădere a eficienței statului și de suprasolicitare a aparatului public. Deși, în anumite domenii am văzut că Republica Moldova este avansată față de România.
În plan extern, procesul ar avea și un cost politic, prin tensionarea relațiilor cu Federația Rusă (dar nici aș nu sunt detensionate) și prin rezervele manifestate de unele state europene prudente, cu posibile presiuni diplomatice și economice indirecte, care ar trebui tratate atent.
Costurile sunt mari, dar limitate în timp. Beneficiile economice, politice, morale sunt însă mari și durabile.
Și-apoi, să ne fie limpede: un stat care nu are curajul să-și vindece rănile istorice va rămâne prizonierul lor, cu toate consecințele care rezidă din ele.
Reunificarea nu este doar posibilă, ci, mai devreme sau mai târziu, se va dovedi absolut necesară.