În al doilea pachet de măsuri fiscal-bugetare, Ilie Bolojan a strecurat o prevedere care, la prima vedere, pare banală și chiar necesară: posibilitatea ca primăriile să vândă datoriile contribuabililor către firme private de recuperare sau către executori judecătorești.
Pe scurt, articolul spune așa:
- administrațiile locale pot cesiona (adică vinde sau transfera) datoriile către recuperatori;
- transferul trebuie făcut printr-un contract scris și cu respectarea drepturilor contribuabilului;
- firmele sau executorii care primesc creanțele pot percepe comisioane și pot folosi toate metodele legale de recuperare – de la popriri, până la executări silite;
- primăria rămâne responsabilă de evidența datoriilor, dar contribuabilul va plăti direct către recuperator, care apoi virează banii în bugetul local.
De ce ar fi nevoie de asta?
Oficial, ideea ar fi să ajute primăriile să recupereze mai repede banii de la rău-platnici. Numai că administrațiile publice locaale au deja toate instrumentele legale pentru a face asta: pot bloca conturi, pot executa bunuri și pot acționa în instanță.
Deci, ce ar aduce în plus o firmă privată?
Răspunsul este mai puțin plăcut: recuperatorii nu doar că urmăresc sumele datorate, dar adaugă și comisioane consistente, penalități și cheltuieli suplimentare. Astfel, o datorie mică se poate transforma într-o sumă uriașă, imposibil de plătit pentru mulți oameni.
Riscul real
Există deja sute de exemple în care firmele de recuperare au pornit de la sume modeste și au ajuns să ceară mii de euro, punând presiune psihologică și economică pe datornici. Deschiderea ușii pentru aceste practici și în zona datoriilor publice – taxe și impozite locale – înseamnă că oricine are o restanță poate deveni victima unui mecanism de tip „rechini financiari”.
Cine câștigă? Primarii
Un alt aspect, la fel de important, este cel politic. Pentru un primar, să trimită executorul la ușa cetățeanului și să îl evacueze din casă e un gest cu cost electoral uriaș. De aceea, externalizarea recuperării datoriilor către firme private este, de fapt, și o formă de autoprotecție: primarul „se spală pe mâini”, iar furia cetățenilor se îndreaptă către recuperatori, nu către administrația locală.
Concluzie
În loc ca statul să își asume rolul de garant al echității, riscă să devină complice la jefuirea propriilor cetățeni, în special a celor vulnerabili. Iar pentru primari, această măsură e o plasă de siguranță electorală: scapă de imaginea de „cămătar public”, dar lasă cetățenii pe mâna celor mai agresivi jucători de pe piața datoriilor.