Imaginea fermierilor din Lungulețu, Dâmbovița, scoțând cu disperare motopompele din albia râului, sub privirile autorităților care amenințau cu amenzi uriașe, este emblematică pentru un stat ce pare să-și fi pierdut busola. În plină secetă, care devastează sute de mii de hectare de teren agricol, autoritățile lovesc fără milă în cei mai vulnerabili: țăranii care încearcă să-și salveze munca de-o viață.
Ani la rând, statul a privit cu brațele încrucișate, în timp ce sistemul național de irigații, cândva mândria agriculturii socialiste, se făcea una cu pământul. Conducte furate, stații de pompare distruse, canale colmatate – acesta este bilanțul unei nepăsări criminale. Promisiuni de reabilitare? S-au rostit la fiecare campanie electorală, dar realitatea din teren este că majoritatea micilor și mijlociilor fermieri, spina dorsală a agriculturii românești, nu au acces la apă.
Acum, în loc să le ofere soluții, să pună la dispoziție o infrastructură decentă sau să simplifice accesul la resurse, statul trimite jandarmii și inspectorii să amenințe cu amenzi de zeci de mii de lei. Este o dovadă crasă de dispreț față de români! Cum să ceri unui om să lase să-i moară recolta și să piardă totul, când singura lui șansă este să ia apă dintr-un râu? Cum poți amenda disperarea, în loc să o previi sau să o tratezi?
Această atitudine nu este doar revoltătoare, este profund dăunătoare. Ea nu face decât să adâncească neîncrederea în instituții și să descurajeze orice formă de respect pentru lege si autoritate. Fermierii de la Lungulețu nu sunt infractori, sunt oameni istoviți de muncă și de griji, care se luptă pentru supraviețuire. Ei nu cer pomană, ci condiții minime pentru a-și face treaba.
Apa este o resursă vitală, nu o marfă de monetizat!
În esență, problema de la Lungulețu este mult mai gravă decât încalcarea unor reguli. Este despre accesul la apă, o resursă fundamentală, la fel de vitală ca aerul pe care-l respirăm. Apa este esențială pentru existența umană și crucială pentru producția de hrană. Fără apă, culturile se usucă, animalele mor, iar securitatea alimentară a unei națiuni este pusă sub semnul întrebării.
Cum putem justifica monetizarea unei resurse vitale, mai ales când este vorba de salvarea recoltelor care ne hrănesc? Este ca și cum am taxa dreptul de a respira.
Sigur, resursele de apă trebuie utilizate responsabil, iar starea bazinului hidrografic este o componentă a siguranței naționale, dar de aici si până la taxarea apei este o diferență de la cer la pământ.
Atunci când statul taxează accesul la apă, sau îl restricționează în mod nerealist în situații de criză, nu face decât să pună un preț pe însăși capacitatea noastră de a supraviețui și de a ne produce hrana.
Este absolut inacceptabil ca statul, care a eșuat lamentabil în asigurarea infrastructurii vitale, să-i transforme pe agricultori în scavii sistemului corporativ. În loc să se concentreze pe strategii pe termen lung, pe investiții masive în irigații și pe o gestionare eficientă a resurselor de apă, autoritățile preferă calea facilă a sancțiunilor.
Acest incident este un semnal de alarmă. El arată că, în ciuda declarațiilor grandioase despre importanța agriculturii, realitatea din teren este crudă.
România nu-și permite să-și lase fermierii să se descurce singuri în fața capriciilor naturii și apoi să-i penalizeze pentru că încearcă să supraviețuiască.
Este timpul ca autoritățile să înțeleagă că rolul lor este de a sprijini, nu de a submina. Altfel, statul nemernic va continua să fie un blestem pentru agricultorii noștri.
PERFECT ADEVĂRAT ! DOAR O GREVĂ GENERALĂ PE TERMEN LUNG POATE ÎNLOCUI DICTATURA INSTAURATĂ ÎN ROMÂNIA … SAU , VARIANTA NEDORITĂ , O REVOLUȚIE ” DE CATIFEA ” CARE S-AR TRANSFORMA ÎNTR-UNA ARMATĂ ( în urma intervenției forțelor represive ale statului ) .