Franţa sub teroare. 17 morţi în trei zile, victime ale răzbunării unor islamişti radicali, pentru insultarea Profetului lor. Între cei împuşcaţi, zece jurnalişti de la săptămânalul satiric „Charlie Hebdo”. Teroriştii au fost ucişi, la rândul lor, dar nu înainte de a ridiculiza poliţia franceză. Europa este indignată şi solidară cu Franţa. La Paris, milioane de oameni au mărşăluit pentru democraţie şi împotriva terorismului, în frunte cu numeroşi şefi de state şi de guverne. Pe buzele tuturor, jurnalişti, politicieni, cetăţeni simpli, stă afirmaţia: „Apărăm libertatea de exprimare”. Aşa să fie? Realitatea este că în Franţa s-au ciocnit două ideologii extreme, două totalitarisme, unul soft, celălalt hard. Neomarxismul şi fanatismul religios. Ambele violente, ambele distrugătoare ale normalităţii, ambele rezultat al răstălmăcirii dogmatice a valorilor imuabile ale lumii: adevăr, bine, frumos. Ziariştii de la „Charlie Hebdo” au fost ucişi sub cuvânt că au batjocorit religia musulmanilor. Doi islamişti, cetăţeni francezi, crescuţi şi educaţi în Franţa, recidivişti pe tărâmul terorismului, n-au suportat să le fie luată în derâdere credinţa şi s-au răzbunat, ucigând. Însă de-a lungul timpului, creştinismul şi mozaismul au fost şi ele bălăcărite în texte şi caricaturi în „Charlie Hebdo”, şi nici creştinii, nici evreii nu au ucis pentru asta. A fost, de fapt, o motivare religioasă a crimei. Dacă nu ar fi avut pretextul caricaturilor ofensatoare pentru islam, ucigaşii ar fi găsit alt motiv pentru carnagiu. După cum o arată omorârea persoanelor care nu aveau vreo legătură cu redacţia „Charlie Hebdo”.
Faptele teroriştilor islamişti se înscriu într-un tipar ideologic şi vin în şirul a numeroase asasinate comise aproape zilnic, peste tot în lume, în numele islamului. Ziariştii de la „Charlie Hebdo” provocau de mult timp pe toată lumea, fuseseră ameninţaţi şi erau păziţi de poliţie. Publicaţia se bucura de audienţă şi avea un public stabil. Dar nu neapărat banii şi nu numai afirmarea unui neîngrădit drept la libera exprimare erau motoarele acelor jurnalişti. Ei erau exponenţii unei ideologii care domină Occidentul şi care îşi află izvoarele în neomarxism, multiculturalism, „corectitudine politică”, în imigraţia scăpată de sub orice control (de pe urma căreia Franţa are peste cinci milioane de musulmani, care şi-au făcut pe teritoriul ei, stat în stat), alungarea creştinismului, înapoi în catacombe, culpabilizarea continuă a structurilor de forţă ale statelor (servicii secrete, armată, poliţie), politicile asistenţialiste care încurajează imigraţia, laxismul moral, cu corolarul său, dezmăţul sexual, toate sunt componente ale neomarxismului. O ideologie care slăbeşte Occidentul şi care provoacă, inevitabil, confruntări sângeroase. Terorismul cultural naşte terorismul armat. Iar războiul cultural dintre extreme duce, după cum vedem în Franţa, Siria sau Afganistan, la lupte armate.
Jurnaliştii de la „Charlie Hebdo” erau soldaţi ai unei tabere ideologice. Ceea ce nu înseamnă că meritau să moară, că activităţile lor justifică, în vreun fel, crima sau că terorismul căruia i-au căzut victime este legitim. Nu, dar înainte de a ne pune toţi în frunte lozinca „Je suis Charlie” şi a pretinde că prin asta apărăm democraţia şi libertatea, trebuie să lămurim contextul. A susţine că în cazul „Charlie Hebdo” este vorba despre o încercare de suprimare a libertăţii de exprimare e, cel puţin, o interpretare abuzivă a libertăţii.
Unii lideri de opinie de la noi şi de aiurea au afirmat că nu există nici o limită pentru libertatea de expresie. Căci dacă s-ar pune vreuna, nu am mai putea vorbi despre libertate. Iarăşi fals! Libertatea fiecăruia dintre noi este până acolo unde lezează libertatea sau drepturile altuia. În această definiţie se încadrează şi libertatea de expresie. Altminteri, nu ar fi pedepsite insulta şi calomnia. Pe acest temei, în Occident sunt pedepsite şi negarea Holocaustului sau rasismul. Şi asta nu stârneşte demonstraţii de stradă, pentru apărarea libertăţii de exprimare. Câtă vreme, celelalte feluri de drepturi şi libertăţi sunt reglementate, şi libertatea de exprimare trebuie să fie. Dacă excesele libertăţii de expresie nu intră sub incidenţa legii, riscăm să fie pedepsite prin acţiuni în afara ei. Iar atunci când adepţii libertăţii de exprimare până la ofensă şi apărătorii subiectului ofensei fac parte din tabere ideologice diferite şi radicale, avem evenimente de tipul celui de la „Charlie Hebdo”.
(Formula As nr. 1149, 15-22 Ian. 2015)