"Sfântul desculţ": Părintele Nil Dorobanțu

Unii îl cinstesc ca sfînt, alții îl consideră un rătăcit. A fost caterisit (1957) și alungat din mănăstire, dar a dus viață pustnicească pînă la sfîrșit. Urmărit, închis, anchetat și maltratat de Securitate, a avut moarte martirică (1977). O jumătate de veac s-a tăcut asupra lui, dar astăzi foștii lui ucenici mărturisesc nenumăratele minuni pe care le-a făcut. Cu fiecare nouă descoperire asupra vieții sale, crește și numărul celor care îl au la mare evlavie.

Am pornit şi noi pe urmele părintelui Nil, la Crainici – în Mehedinţi.

Surpriza din mormânt

Din grup s-au desprins doi bărbaţi, nu prea înalţi, dar cu braţe groase şi spate lat, de oameni încercaţi cu greul. Şi-au suflecat mânecile, au scuipat în palme şi au apucat câte un hârleţ. Loviturile în pământ au început să se audă sacadat. Ceilalţi tăceau, de parcă ar fi ascultat un neobişnuit cântec al morţii. De-o parte şi de alta a gropii au prins a creşte câte o movilă de pământ. Nu putea dura prea mult, căci doar era un mormânt obişnuit. La un moment dat lopeţile s-au oprit. Ajunseră la o placă de beton. Au spart-o cu târnăcopul, cu multă sudoare. Au săpat mai departe. Şi, în sfârşit, s-a auzit cum lama hârleţului muşcă lemnul. Cel căruia îi spuneau Nelu a lăsat cazmaua jos, s-a aplecat şi a încercat să cureţe capacul sicriului cu palmele goale. Dar mâinile i se afundau tot mai mult în pământ. A scos ţărâna cu pumnii până a ajuns la fundul cutiei de lemn. Se aflau în faţa unui sicriu gol, fără capac, umplut cu pământ. Trupul mortului dispăruse! Vestea s-a răspândit, în aceeaşi zi, până mult dincolo de hotarele judeţului. Întrebări fără răspuns îi măcinau pe toţi, rude, săteni, ucenici, lucrători şi autorităţi. Dintre toate, cea mai presantă era: unde sunt osemintele sfântului? Căci acum nu mai aveau nici o îndoială: părintele Nil Dorobanţu era sfânt. Altfel, cum să fi ieşit din mormânt? Sau de ce să-l fi furat cineva, dacă nu ar fi fost sfinte moaşte?

Aproape patruzeci de ani fusese îngropat în cimitirul bisericii din Crainici (Bala – Mehedinţi). Sau aşa crezuseră. Vărul şi nepoatele care i-au supravieţuit, bătrânii satului care fuseseră la înmormântare şi preotul care l-a prohodit spun, cu mâna pe inimă, că părintele Nil a fost înhumat acolo. Şi niciodată dezgropat până în toamna lui 2015, când nu l-au mai găsit.

O apariţie neaşteptată

Calendarul ne arăta că suntem în miezul iernii, Ianuarie, când am ajuns la Crainici, dar vremea era de primăvară târzie, caldă şi ploioasă. Câmpurile şi colinele, pădurile şi casele înşirate de-o parte şi de alta a drumului erau drapate în ceţuri cernite şi umede. Atmosfera apăsătoare era accentuată de faptul că foarte multe cămine, bine tocmite şi frumoase cândva, erau în ruină. Prin curţi sau pe uliţe, nici ţipenie de om. Satul întreg părea venit din altă lume, precum o corabie naufragiată cu sute de ani mai înainte, scoasă deodată din adâncurile mării de o furtună năpraznică.

Ceva m-a făcut ca, înainte de toate, să mă opresc la cimitir, să-i caut mormântul părintelui Nil. Biserica este într-o margine de sat, la o oarecare distanţă de şosea, în buza unei păduri, pe o ridicătură de pământ numită Scaunul Domnesc, căci acolo ar fi avut cândva vodă Radu Cel Frumos un foişor unde-i plăcea să petreacă. Sfântul lăcaş e înconjurat de stufărişuri înalte şi de armate de adormiţi sub semnul crucii. Când l-am văzut, m-a trecut un fior. O nelinişte fără-nţeles m-a cuprins. Tot locul avea un aer sumbru, iar biserica, splendidă odinioară, era asemeni unei mirese îngropate de mult.

Construită la 1818, de către boierul Ion Burnaz şi fiul său Costache, în stil brâncovenesc, biserica şi-a pierdut strălucirea de altă dată sub efectul timpului şi al lipsei de iubire din partea satului. Pereţii exteriori, pictaţi cu chipurile profeților din Vechiul Testament și apostolilor din Noul Testament, se scorojesc, lăsând să se vadă zidurile de cărămidă pe temelie de piatră. În pridvor se mai păstrează încă, în bună măsură, fresca, ameninţată şi ea de mucegai. Aici mai rezistă şi o scenă în care Eva este înfățișată ca o țărancă torcând, în timp ce leagănă copilul într-o copaie, cu piciorul.

Am luat-o, la întâmplare, printre morminte, căutând locul de odihnă veşnică al părintelui Nil Dorobanţu. Nu aveam nici cel mai mic indiciu despre unde s-ar putea găsi. Şi totuşi o mână nevăzută m-a purtat către el. Este mult mai mare decât groapa unui singur om, pentru că, de fapt, acolo sunt îngropaţi mai mulţi membri ai familiei lui. Câţiva ucenici ai părintelui au placat cu marmură neagră întreg locul şi i-au făcut un mic monument de marmură albă. Pe atunci, nu ştiau că trupul celui pe care îl cinstesc atât a dispărut.

În timp ce citeam numele răposaţilor, s-a apropiat, cu paşi de pâslă, o femeie mai în vârstă, îmbrăcată ca de lucru la câmp. Era Veronica Boghici, după cum aveam să aflu, una dintre nepoatele părintelui Nil, venită să-i aprindă o lumânare la mormânt, chiar dacă rămăşiţele sale pământeşti nu mai sunt acolo. “Dar unde altundeva i-aş putea pune o lumânare?”.

Nu mă aşteptam să o întâlnesc acolo pe tanti Vica – cum îi spun sătenii –, ba mă temeam că nici acasă nu o voi găsi, deşi îmi propusesem să o caut, ca pe una dintre puţinele rude rămase în sat.

Am aprins amândoi câte o lumânare şi ne-am rugat în gând.

Spre odaia de taină

Veronica Boghici era toată numai zâmbet, deşi colţurile lăsate ale ochilor şi un abur trist din privire îi trădau suferinţele de-o viaţă. Nu despre ele însă voia să-mi vorbească, cu patos, ci despre părintele Nil, pe care îl are la mare evlavie. Nu ştie prea multe despre el, căci era tare discret şi a vieţuit puţin pe-aici, dar este sigură că e sfânt. De ce? Pentru că n-a văzut un om mai bun ca el. “Iubea toată făptura lui Dumnezeu: oameni, animale, păsări, gâze, plante… Nici o fiinţă pe lângă care trecea nu rămânea fără mângâiere, fără o vorbă bună, fără ajutor… Ajunsese de pomină, căci umbla numai într-o dulamă aspră, legată cu sfoară, dar îşi dădea şi ultima bucată de pâine de la gură unuia mai necăjit. Pentru copii avea o slăbiciune aparte, iar când venea în sat făcea cumva, deşi era sărac, să aibă în buzunare bomboane şi ceva parale, pe care le împărţea pruncilor pe care-i găsea pe drum. Şi dacă vedea pe cineva că munceşte singur la câmp, i se alătura imediat, pentru ca omul acela să prindă curaj şi să termine mai repede” – mi-a povestit Veronica Boghici.

Însă, cea mai impresionată a fost când părintele a “participat” la nunta ei. A venit în sat pe ascuns, că era căutat de Securitate şi a urmărit toată nunta din podul unui vecin. Nimeni nu a ştiut că era de faţă. “Dar să ştiţi că i-am simţit binecuvântarea. Nu pot să vă descriu cum anume, dar l-am simţit pe Dumnezeu în tinda casei, ca să zic aşa. Mai târziu, am aflat că părintele a venit special ca să mă vadă mireasă şi să se roage pentru mine” – m-a asigurat tanti Vica.

Din vorbă în vorbă, am ajuns în sat. Într-o grădină cu arbori trişti şi gard din ţambre, stătea să cadă casa în care s-a născut şi în care a murit părintele Nil.

Odinioară, călugărul se arăta uite-acolo, mai în fundul grădinii, printre pomii încărcaţi de roade, îmbrăcat numai într-o rasă simplă, din pânză tare, purtată direct pe piele şi încinsă cu o sfoară. Şi păşea uşor, ca o pisică, prin iarba grea de rouă cu picioarele goale. Urca cele câteva trepte de piatră, până în foişorul de lemn şi uneori rămânea cu ochii în zare, parcă aşteptând pe cineva. Atunci nici nu te auzea dacă-i vorbeai. Chipul lui, cu barbă rară şi ochi mari şi adânci era senin. Părul îi cădea în valuri pe spate. Mâna dreaptă i se strângea, la răstimpuri, pe crucea mare de lemn, atârnată la gât. Pe urmă intra în casă. În stânga, în camera cea mai spaţioasă, cu tavanul susţinut de grinzi de lemn, stăteau mama sa, Ana, şi sora lui, Poliana. El locuia în odaia din dreapta, atât de mică încât era loc numai de un pat, o masă şi o sobă. Nici nu-i trebuia mai mult. În spate mai era încăpere pe care o transformase în paraclis. Slujea acolo Sfânta Liturghie în fiecare zi. Vreme de zece ani. Dar nimeni nu ştia, în afară de familia lui. Dintre cei care erau îngăduiţi la slujbele din casa părintească, nu mai trăieşte nici unul. Iar pereţii părăginiţi nu mai poartă în ei dogoarea Duhului coborât aici de atâtea ori, ci numai semnele abandonului. Dacă ar putea, tanti Vica ar repara casa, să rămână mărturie şi, poate, loc de pelerinaj, dar are şi ea o vârstă înaintată şi trebuie să îngrijească şi de părinţii ei. Am mers să-i cunosc şi pe aceştia, căci mă aşteptam să aibă multe amintiri cu părintele Nil.

“Răspândea lumină în jurul lui”

Mama Veronicări Boghici, Leonora, nu mai aude. Dar mi-a spus că îl are la mare cinste pe părintele Nil, pe care l-a cunoscut bine. Tatăl Veronicăi, Ion Dorobanţu (91 de ani) este văr cu părintele Nil Dorobanţu. Au copilărit împreună, oarecum, chiar dacă Nicolae, viitorul călugăr Nil, era mai mare cu cinci ani decât el.

“Nicolae n-a stat mult în sat, că a fost purtat pe la şcoli la oraş de către un unchi de-al lui, generalul Gheorghe Dorobanţu. A făcut Şcoala de Ofiţeri şi a ajuns sublocotenent la Vânători de Munte, dar a ieşit repede din armată, că nu a vrut să-i ucidă pe alţii. Pe urmă a mai absolvit alte două facultăţi, Teologie şi Filosofie, şi a făcut şi câţiva ani la Facultatea de Drept, însă pe aceasta nu a terminat-o. A început şi un doctorat în Teologie, cu părintele Dumitru Stăniloae, neisprăvit şi acela. Ştia douăsprezece limbi străine. Era un geniu. Însă i s-a dedicat cu totul lui Dumnezeu. Şi când s-a călugărit l-a chemat Nechifor, iar mai târziu, când s-a preoţit a luat numele de Nil. Noi ne-am obişnuit să-i spunem Nechifor până în ziua de azi” – i-a făcut un scurt portret moş Ion. Ştiu că are dreptate. Toate acestea sunt probate cu acte, într-o carte despre viaţa lui. Dar aş vrea să aflu cum era Nicolae Dorobanţu înainte de a apuca pe calea Domnului.

“El nu a fost un convertit. De mic era foarte credincios. Nu făcea pe evlaviosul, chiar era. Altfel, vorbea cu toată lumea şi era vesel mereu. Iar când se slujea în biserică, nu lipsea pentru nimic în lume. Era foarte corect şi cuviincios. Nu-mi amintesc să fi făcut vreo trăznaie, aşa cum toţi copii fac. Şi părinţii lui erau credincioşi, dar ca ţăranii, aşa, nu din cale afară. Pe când el, după ce s-a întors sat, răspândea lumină în jurul lui” – mi-a mai zis bătrânul.

La Crainici, a revenit în 1957, după zece ani de călugărie grea, despre care rudele sale nu ştiau nimic. Fusese caterist şi alungat din viaţa monahală. A stat cam zece ani la mama lui, dar se ascundea şi atunci, la răstimpuri, pentru că îl urmărea Securitatea. Era considerat un duşman al poporului şi urmărit, pentru că avea un cuvânt aprig şi mare influenţă asupra credincioşilor. Unde predica el se aduna lumea puhoi.

Mai avea un adăpost într-un grajd, pe câmp, un pic mai sus de sat. Transformase staulul în paraclis şi slujea. Şi-a zidit acolo o ascunzătoare, în care intra prin pod şi în care încăpea doar stând pe un scaun. Cine ştie câte nopţi şi zile şi-a petrecut în acea temniţă?

Alţi zece ani şi-a făcut culcuş în munţi, prin Cheile Sohodolului, unde se văd şi acum peşteri de sihaştri, şi prin alte părţi, până şi în munţii Vrancei. Dar tot l-a prins Securitatea de vreo două ori. Până la urmă i-a dat drumul, căci l-au crezut un exaltat, care nu e în stare să răscoale lumea.

A trăit Ion Dorobanţu, atât cât l-a cunoscut, vreo întâmplare neobişnuită cu părintele Nil? Da, una care l-a mirat foarte tare. “Prin anii ’60, lucram la Drobeta Turnu Severin şi locuiam într-un cămin muncitoresc. În Postul Paştelui, a venit în oraş şi părintele Nil, care m-a rugat să-l găzduiesc câteva zile. Normal că l-am primit. Ei, şi vă spun drept: timp de o săptămână, cât a stat cu mine, eu nu l-am văzut să mănânce sau să doarmă. L-am şi întrebat de câteva ori dacă nu-i este foame. Spunea că nu. Odată mi-a cerut totuşi puţină apă caldă cu sare, s-a clătit cu ea în gură şi mi-a zis: “Gata, am cinat!”. În fiecare seară pleca la o biserică, unde se ruga toată noaptea” – mi-a mărturisit moş Ion. Regretă acum că nu a stat la ceas de taină mai mult cu părinte. Şi mai are o părere de rău: că nu a fost să-l vadă când a fost pe patul de moarte. “L-au adus cu o maşină de undeva din Moldova, la mamă-sa acasă. Ni s-a spus că ar fi fost rănit la cutremur, dar am înţeles că, de fapt, a fost bătut de Securitate. N-am apucat să-l văd. Am amânat să merg la el şi s-a prăpădit înainte să mai schimbăm două vorbe, să-l întreb cine e vinovat de ce a păţit. A murit tânăr, la 57 de ani”. O lacrimă rebelă i-a fugit bătrânului de sub pleoapă, iar el a întors obrazul stânjenit.

“L-a omorât Securitatea şi poate tot ea l-a furat din mormânt”

Despre sfârşitul pământesc al părintelui Nil ştie ceva mai multe fostul preot al satului, părintele Ion Nistoran, acum bătrân şi bolnav el însuşi. Când a fost hirotonit şi trimis în parohie, i s-a spus să nu-l lase să slujească vreodată pe părintele Nil, că e caterisit. Dar părintele Nil nici nu l-a ispitit cu aşa ceva. Pr. Nistoran îşi aminteşte că a avut de câteva ori lungi discuţii teologice cu părintele Nil şi a rămas profund impresionat de cultura acestuia. “Nu era un ciudat, aşa cum îl credeau unii, ci un om pătruns de duhul sfânt. Când vorbea de Dumnezeu părea că zboară. Avea cuvânt de foc. Nu mi s-a plâns niciodată despre câte a pătimit, dar se vedea pe chipul lui că suferise mult. A fost de câteva ori arestat şi bătut de Securitate, judecat şi eliberat până la urmă. Tot Securitatea cred că l-a omorât”, mi-a mărturisit părintele Nistoran.

Când a fost adus, în martie 1977, de undeva din Vrancea, tot pieptul şi spatele îi erau negre de lovituri. Nu a lăsat pe nimeni să se apropie de el în afară de sora lui, Poliana, care l-a îngrijit până la capăt. S-a dus în câteva zile. Părintele Nistoran l-a văzut când era mort déjà. “El era mic de statură şi foarte slab. Când am văzut acea mână de om bătut în halul ăla, m-au podidit lacrimile”.

Pr. Nistoran i-a spălat trupul şi l-a pregătit pentru înmormântare. L-a îmbrăcat în haine civile şi l-a îngropat creştineşte. Se miră şi nu prea că rămăşiţele sale au dispărut din mormânt. Se poate să-l fi furat Securitatea, cu socotelile ei. Sau poate că e sfânt? Dumnezeu ştie.

“Sfântul desculţ”

Am lăsat în urmă satul Crainici, învăluit într-o ceaţă albă şi densă, ca o floare de bumbac. Mult dincolo de el, cerul se spăla cu o ploaie înceată şi rece, devenind tot mai limpede. Ceea ce făcea să-mi pară Crainici cu atât mai întunecat şi mai în afara lumii, pe măsură ce mă îndepărtam de el.

Întors la Bucureşti, am reuşit să mă întâlnesc cu omul care, în ultimii doi ani, a făcut cel mai mult pentru redescoperirea părintelui Nil, preotul băcăuan Ionel Adam.

Părintele Adam a auzit prima dată despre “sfântul desculţ”, cum îi place să-i spună părintelui Nil, în urmă cu 25 de ani, dar abia de câtva timp încoace a reuşit să pună cap la cap informaţii despre el şi să adune mărturii de la cei care l-au cunoscut.

În paralel, i-a cercetat şi dosarul de la Securitate, iar concluzia este că “a fost de un curaj nebun”. Poliţia politică l-a vânat sistematic, dar niciodată nu i-au putut imputa o vină politică, pentru a-l băga definitive după gratii. O seamă de stareţi şi de ierarhi cu care părintele Nil a avut de-a face îl considerau pe acesta cam “zanatec”, tocmai din pricina curajului său. Părintele Nil nu tăcea niciodată, indiferent pe cine avea în faţă, dacă vedea o abatere de la învăţătura de credinţă sau o încercare de a supune Biserica.

Ce l-a determinat pe Pr. Adam să se dedice atât de mult memoriei acestui călugăr? “Un sentiment pe care l-am avut în noiembrie 2014, când i-am făcut prima dată un parastas la mormântul din Crainici. Am simţit că părintele Nil vrea să iasă de sub obroc. Şi într-adevăr, după aceea au început să mi se deschidă toate uşile, să aflu faptele lui minunate de la cei pe care i-a spovedit, împărtăşit şi călăuzit în credinţă, să ajungă la mine obiecte care i-au aparţinut – de la crucea de piept şi veşminte, până la Biblia pe care o avea mereu asupra sa şi mai multe fotografii cu el. De asemenea, am primit şi părticele din Sfintele Taine pe care le-a încredinţat cuiva mai înainte să moară şi care sunt şi astăzi bine-mirositoare, fără mucegai, fără nici un fel de alterare, după atâtea zeci de ani” – mi-a răspuns Pr. Ionel Adam.

În căutările urmelor lăsate de părintele Nil, preotul băcăuan a ajuns şi la şoferul care l-a adus pe “sfântul desculţ” la Crainici, după ce fusese bătut de Securitate, în 1977. Acel bărbat, pe care îl chema de mirean Toma Alexandru, este acum pustnic pe Rarău, sub numele de Acachie. S-a călugărit imediat după 1990. “De altfel, în zonele unde a predicat părintele Nil, mai ales în Vrancea şi Neamţ, zeci, poate sute de oameni s-au călugărit ori s-au preoţit sub puterea cuvântului său. Am identificat cel puţin patruzeci dintre ei”, mi-a spus Pr. Ionel Adam.

Sfinţia sa m-a încredinţat că scrierile părintelui Nil sunt pline de har şi că vor aduce multă lumină în teologia noastră. Deja au fost publicate câteva, dar mai sunt multe de tipărit. Se ocupă de asta o asociaţie cultural care îi poartă numele părintelui Nil Dorobanţu.

Pr. Ionel Adam e conştient că părintele Nil este controversat. Dar crede că aşa sunt mai toate marile personalităţi duhovniceşti. “Şi părintele Ioan Iovan, de la Vladimireşti, şi părintele Arsenie Boca, pe care ava Nil i-a cunoscut şi i-a preţuit, au fost contestaţi de unii şi iubiţi de alţii. Şi astăzi sunt la fel. De ce în cazul părintelui Nil ar fi altfel? Îndrăznelile sale de limbaj, radicalismul său ascetico-mistic, pledoaria sa patetică în favoarea experienței spirituale personale au deranjat și incomodează până astăzi”.

– Preacucernice părinte Adam, credeţi că ieroschimonahul Nil este sfânt? Ştim că unul dintre cele mai importante criterii de recunoaştere a sfinţeniei sunt minunile înfăptuite de o persoană. Având în vedere că sfinţia voastră i-aţi cunoscut pe mulţi dintre ucenicii săi, ne puteţi spune dacă există mărturii că părintele Nil a făcut minuni?

– Da, sunt multe astfel de mărturii. De pildă, maicile de la schitul Tarnița din Vrancea, unde părintele Nil a slujit câţiva ani, au povestit că odată „sfântul desculţ” a fost arestat de Securitate chiar acolo, legat la mâini și picioare cu lanțuri şi urcat în maşină. Pe drum, părintele Nil i-a rugat pe securiști să-i dea jos lanțurile că îl strâng rău, dar aceştia au refuzat. Atunci, părintele s-a rugat lui Dumnezeu cu voce tare, iar lanțurile i-au căzut singure. Securiștii au oprit maşina şi au fugit pe câmp de frică.

O altă mărturie, culeasă chiar de la femeia căreia i s-a întâmplat minunea, din Bolotești – Vrancea: când era mică, s-a îmbolnăvit grav, nimeni nu ştia de ce, dar îi tot creştea o umflătură mare la gât. Mamă-sa credea că o să moară şi nu ştia încotro să mai meargă. Într-o noapte, părintele Nil i-a bătut la uşă, fără să fi fost chemat, și a stat doar cât să-i dea femeii crucea sa de lemn de la gât, îndemnând-o să o atingă de părţile bolnave ale fetei. Fata s-a vindecat trăiește și astăzi şi păstrează crucea cu sfinţenie. O altă femeie, din Petrești – Vrancea, a mers la schitul Tarnița să se spovedească. Dar părintele Nil i-a spus că mai întâi trebuie să se întoarcă acasă, să mulgă vaca şi să arunce laptele într-un şanţ din faţa casei. Apoi, să revină la el. Femeia a făcut întocmai, iar a doua zi a văzut că şanţul era plin de şerpi. A venit plângând la schit. De cum a intrat, părintele a întrebat-o: „Îți mai trebuie să iei mana de la vacile altora? Mai faci vrăji?”. A spovedit-o, a împărtășit-o, iar în trei zile femeia a murit.

De asemenea, monahia Anatolia, tânără fiind la mănăstirea Măgura Ocnei, din judeţul Bacău, unde a slujit părintele Nil o vreme, îl urmărea noaptea când se ruga în pădure la crucea de lângă iaz. L-a văzut adeseori în lumină și înălțat de la pământ. Monahia Neonila, de la schitul Băimac, copilă fiind atunci la Măgura, a văzut şi ea că din mâinile părintelui ieșeau scîntei când se afla în rugăciune.

La Petreşti – Vrancea a plecat într-o seară de pe prispa unui credinicios, plutind la un metru deasupra pământului. Atunci a ajuns la gară înaintea fraţilor pe care îi binecuvântase pentru drum şi care plecaseră mult mai devreme.

Altă dată, a ponit de la Tarniţa, mănăstirea sa de suflet, cu maicile la Bucureşti, pentru o oarecare treabă. Dar mai înainte le-a poruncit maicilor să coasă trei cămăși populare bărbăteşti, pe care să le ia la ele. În tren, s-au întâlnit cu trei rabini. Până la Ploieşti i-a convertit, i-a dat jos în gară, au găsit o biserică, cu un bazin unde se colecta apa de ploaie, şi i-a botezat acolo pe loc.

Dar sunt încă foarte multe astfel de istorisiri despre părintele…

– Dacă a convertit trei rabini într-un timp aşa de scurt, înseamnă că era şi un bun predicator…

– Foarte bun. Aduna sute şi mii de oameni oriunde predica. Sunt mărturii că şi animalele din pădure veneau în jurul mănăstirii şi ascultau, cu botul pe labe, cuvântul lui Dumnezeu rostit de acest călugăr. Dar cel mai bine este să redăm mărturia unui ofiţer de Securitate, care supraveghea Mănăstirea Vladimireşti, cât a slujit acolo, şi care nu poate fi bănuit de vreo simpatie pentru părintele Nil. Iată ce scrie securistul într-un raport aflat în dosarul de urmărire al monahiei Mihaela Nicoară, fosta secretară a mănăstirii: „Ieroschimonahul Nil Dorobanțu este un om de o vastă cultură teologică. […] S dedică exclusiv activității religioase ortodoxe, activitate unde depune un zel puțin obișnuit, însușindu-și calități superioare duhovnicești, imprimând celor din jurul lui un misticism bolnăvicios. Nu are un loc stabil. Merge din mănăstire în mănăstire, apărând și dispărând ca un meteor. În mănăstirea unde apare face slujba, predică fulminant. Stă o zi sau două prin chilii și apoi pleacă, răspunzând la întrebarea unde se duce? Eu, la Hristos! – neîmpărtășind nici celor mai intimi ținta călătoriei sale. Majoritatea credincioșilor îl cunosc și-l divinizează.”

O scrisoare a credincioşilor din Vrancea către episcopul locului, PS Antim Angelescu, care auziseră că acesta vrea să-l schimbe din stăreţie pe părintele Nil, confirmă spusele securistului: „De la primele predici ale lui, ecourile au început să se împrăștie departe, străbătând în sate, aproape în fiecare casă. Am început să venim puțini, apoi din ce în ce mai mulți la schit, aruncând cu toții muntele păcatelor noastre în mare. Mulți dintre noi am lăsat patimile de care nu credeam că ne vom lipsi: fumatul, beția, desfrânarea. Casele noastre sunt tot mai îndestulate, copiii noștri nu mai au ochii roșii de plâns, ci sunt veseli și sănătoși. Nu ne luați Preasfințite Stăpâne păstorul și să rămânem în gura lupilor, aveți milă de sufletele noastre”.

– Dar clerul cum se raporta la el?

– Unii preoţi şi ierarhi îi recunoşteau puterea duhovnicească şi apelau la el pentru misiuni dificile. Bunăoară, PS Teofil Herineanu, episcopul Romanului și Hușilor, deși îl numea adeseori ultra-impulsiv și mult-capricios, l-a pus stareț la schitul Tarcău, director la Seminarul Monahal Văratec, apoi duhovnic la mănăstirile din Bacău, Măgura-Ocnei și Bogdana. De asemenea, părintele Ioil Gheorghiu, starețul Sihăstriei, îi trimitea cele mai grele cazuri de spovedanie. La un moment dat, i-a scris: „Preacuvioase părinte, vă rog să faceți un bine să mărturisiți pe acești doi părinți, că au multe de care numai Preacuvioșia Voastră îi puteți vindeca. Dacă nu puteți mai mult, măcar de data aceasta [spovediţi-i] și ce canon le veți da, eu voi ține seamă”.

La un moment dat, a cerut să meargă în Ardeal, la mănăstirile Râmeți și Nicula. La plecare, episcopul Teofil Herineanu i-a trimis mitropolitului Nicolae Colan o caracterizare a părintelui Nil, ca să ştie cine îi vine în eparhie: „Sub raport material este complet și pururi dezinteresat. Duce o viață austeră, din punct de vedere al plăcerilor mesei și odihnei. Nu se dă îndărăt de la nici o privațiune. Rîvna sa mereu trează și aprinsă are nevoie de stăvilarul prudenței, spre a nu cădea într-o exaltare certată cu rațiunea și cu bunul simț. Dinspre latura banului, a vinului și a plăcerilor trupești nu ar putea fi ispitit. Pe scurt, poate fi caracterizat în termeni biblici (Matei 10, 16): are foarte mult din inocența porumbelului și prea puțin din prudența șarpelui. Totuși, supravegheat îndeaproape și nepermițandu-i-se să facă nimic fără avizul superiorilor, poate fi de folos Bisericii prin cultura ce o posedă”.

A fost un timp şi la schitul Bogăltin – Timiş, al cărui stareţ a lăsat scris: „Ieroschimonahul Nil Dorobanțu a slujit Sfânta Liturghie fără oboseală, pe orice intemperie, fără a avea nevoie de coliturghisitor, tot timpul de la venirea la noi. Este vrednic și demn de preoția lucrătoare ce îi este încredințață și plin de râvnă ca iconom al tainelor dumnezeiești, necesar Ortodoxiei noastre sfinte.”

– Ce credeţi că s-a întâmplat cu rămăşiţele sale pământeşti? Nu a fost îngropat la Crainici, de fapt, ori cineva l-a mutat?

– Nu avem motive să ne îndoim că a fost înmormântat la Crainici, pentru că mai trăiesc preotul care i-a slujit la căpătâi şi rudele care au participat la îngropăciune, care mărturisesc că acolo a fost depus. Nu putem avansa nici vreo ipoteză hazardată. Dar de ce să nu credem că e mâna lui Dumnezeu? Oricum, aflarea osemintelor sale nu este obligatorie. Cinstim atâţia sfinţi ale căror sfinte moaşte nu se mai ştie unde sunt. Nu asta împiedică o eventuală canonizare a părintelui Nil.

La despărţire, părintele Ionel Adam mi-a dat o fotografie cu părintele Nil îmbrăcat în straie preoţeşti şi având crucea de spovedanie în mâna dreaptă. Chipul lui este al unui adolescent. Prin ochii arzând mă priveşte însă altcineva.

***

Repere bio-bibliografice

Nicolae Dorobanţu

– n. 1 august 1920, Crainici, comuna Bala, jud. Mehedinţi.

– urmează şapte clase la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, dar pe a opta o încheie la Liceul Militar “Alexandru Sturdza” din Craiova.

– 1942, absolvă Şcoala Militară de Ofiţeri şi primeşte gradul de sublocotenent, fiind repartizat la arma Vânători de Munte.

– În acelaşi an, îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca şi, marcat de personalitatea acestuia, hotărăşte să abandoneze cariera militară şi să intre în monahism. Este dat dezertor şi riscă să fie condamnat la moarte, pentru că era pe timp de război.

– 12 dec. 1942, trecut în rezervă, pe motiv de boală, fiind diagnosticat cu “dromomanie epileptică”, probabil la intervenţia unchiului său, generalul Gheorghe Dorobanţu, care l-a salvat astfel de la executare.

– 1947, licenţiat în Teologie la Bucureşti. Se înscrie la doctorat în Teologie, cu teza “Teoria Logosului întrupat la părintele Dumitru Stăniloae”, pe care însă nu o mai susţine.

– 1948, licenţiat în Filozofie al Universităţii Bucureşti.

– În duminica Floriilor lui 1947 este tuns în monahism, sub numele de Nechifor.

– 3 iul. 1949, hirotonit ieromonah.

– 1 iunie 1950, este numit stareţ la schitul Tarniţa – Vrancea, unde rămâne timp de şase luni, apoi cere să plece.

– 5 aug. 1952, tuns în schima mare la Sihăstria, cu numele de Nil, la recomandarea duhovnicului său, Benedict Ghiuş, şi este schivnicit de ieroschimonahul Daniil Teodorescu (Sandu Tudor).

– De-a lungul anilor, mânat de un neastâmpăr pentru propovăduire, trece prin mai multe mănăstiri: Radu Vodă – Bucureşti, Zaclău – Tulcea, Buluc – Putna, Muşunoaiele – Putna, Tarniţa – Vrancea, Tarcău – Neamţ, Măgura Ocnei – Bacău, Sihăstria – Neamţ, Arnota – Vâlcea, Nicula – Cluj etc.

– Din multe mănăstiri a fost alungat pentru că dădea de pomană totul săracilor, neţinând seama de nevoile obştilor. Unii fraţi îl considerau bolnav psihic, alţii ştiau că era “nebun întru Hristos”.

– Cu trecerea timpului, a devenit tot mai renumit şi tot mai căutat de oameni, pentru modelul său asceza cdură şi pentru predicile sale înaripate.

– Mulţi au mărturisit că ava Nil apărea simultan în mai multe locuri sau dispărea când voia, se ridica pe nori de foc, levita, avea aureolă în jurul capului când predica sau cădea în extaz.

– nov. – dec. 1954, arestat pentru “agitaţii publice”, în fapt pentru predicile sale răsunătoare împotriva comunismului, dar eliberat din lipsă de probe. În timpul detenţiei, a fost torturat şi umilit. După propria mărturisire, a fost examinat şi de o comisie format din douăzeci de medici, care l-au declarat clinic perfect sănătos.

– ian. – mai. 1956, arestat din nou şi achitat de Tribunalul Militar Iaşi.

– 27 nov. 1956, este caterist pentru neascultarea de ierarhie. În fapt, el critica ierarhia şi chema oamenii la pocăinţă şi la mărturisire creştină, chiar cu riscul de a fi prigoniţi de către autorităţle comuniste.

– 10 febr. 1967, unchiul său, gen. Gheorghe Dorobanţu, în înţelegere cu el, îi anunţă decesul în presa central, pentru a i se pierde urma.

– 1 apr. 1970, este arestat iarăşi şi eliberat după două zile, neputând fi acuzat de altceva decât de… misticism.

– 27 mart. 1977, trece la cele veşnice, după ce a fost agresat de persoane rămase necunoscute.

– Cât a stat ascuns, a studiat mult şi a scris mii de pagini de manuscris, care au stat ascunse zeci de ani. De anul trecut, ucenicii au început să le scoată la lumină. Astfel, la Editura Babel din Bacău i-au apărut volumele “Petru de la Maglavit – Teofanie”, “Veronica de la Vladimireşti – Teofanie”, “Teofaniile din Pateric”, “Mistică” şi “Cuvinte cereşti” (1). La aceeaşi editurp sunt în pregătire alte câteva cărţi semnate de părintele Nil Dorobanţu.