Am încheiat un an în care am văzut amenințate sau compromise idealurile naționale afirmate încă din timpul Revoluției de la 1848.
O simplă lectură a Proclamației de la Islaz, programul mișcării revoluționare din Țara Românească, adoptat la 9 iunie 1848, arată că multe dintre năzuințele generației care a declanșat procesul de modernizare a țării au fost abandonate sau uitate.
Afirmarea conștiinței naționale, independența reală, și nu doar formală, a țării, egalitatea drepturilor politice, libertatea absolută a tiparului, sunt astăzi catalogate ca forme de extremism politic, izolaționism, sau incitare la ură prin dezinformare.
Din naivitate, din ignoranță și dintr-o iresponsabilitate sinonimă cu trădarea, am lăsat să fie puse în discuție valorile fundamentale care stau la temelia acestei națiuni.
Generațiile viitoare vor citi cu uluire și cu revoltă cronicile vremurilor pe care le trăim și nu vor înțelege cum poate un popor să decadă de bună voie la condiția de populație tolerată în propria țară.
O pretinsă ”elită intelectuală”, care a acaparat în ultimele decenii discursul public, a reușit să genereze o realitate inversă, în care dreptul suveran a devenit o crimă împotriva umanității, privilegiile minorităților sunt o datorie pentru majoritate, iar eroii naționali sunt excomunicați din memoria colectivă printr-un proces continuu de rescriere a istoriei.
Prea mult timp ne-am amăgit cu scuza că România este victima intereselor geopolitice și a marilor puteri care își dispută influența în regiunea noastră.
Adevăratul pericol, primejdia existențială pentru țară și națiune nu vine nicidecum din exterior. Cea mai gravă amenințare pentru viitorul României este dispariția conștiinței de neam. Ideologia perfidă, care întipărește în mințile tinerelor generații convingerea că aparțin unei civilizații universale, înainte de a fi cetățenii propriei lor patrii.
România s-a născut ca stat suveran și a ținut piept tuturor catastrofelor istorice prin sacrificiul celor care au crezut în dreptul acestei națiuni la existență și demnitate.
Oricare a fost contextul politic sau militar, ostașul român a luptat până la ultima picătură de sânge pentru fiecare brazdă din pământul strămoșilor săi.
Am înheiat un an rău, în care am fost martori și victime ale trădării, cedărilor și lașității.
Mulți dintre noi suntem dezamăgiți, osteniți sau demoralizați. Ne întrebăm ce se mai poate schimba. Răspunsul este simplu: orice! Tot ceea ce trebuie să facem este să inversăm perspectiva.
Libertatea se câștigă și se apără zi de zi, prin sacrificiul fiecăruia dintre noi.
Stă în puterea noastră să tragem o linie dincolo de care niciun politician, niciun regim și nicio putere suprastatală să nu mai poată trece.
Nu suntem o națiune de categoria a doua și nu avem nevoie de reeducare ideologică pentru a ne construi propriul viitor.
Nu trebuie să cerem voie de la nimeni ca să ne cunoaștem istoria și să păstrăm memoria marilor oameni de cultură.
Față de orice putere care ne îngrădește dreptul la demnitate, avem, înainte de toate, obligația de intra într-o formă de rezistență totală, activă și neînfricată.