Povestea pâinii. De la Marea Baltică la Marea Neagră

Pâinea e început şi sfârşit de lume. Trup mistic. Este izvor al vieţii, hrană şi leac, dar nepreţuit la ceas sărbătoresc, legământ al prieteniei, sporul casei, simbol al fertilităţii şi fericirii, ocrotitoare în vreme de primejdie. Pâinea e rădăcină a istoriei lituaniene, ca şi a celei româneşti. O chemare tainică ne-a făcut să parcurgem drum lung, de dincoace de Carpaţi până la Marea Baltică, pentru a afla povestea pâinii. O poveste cu începuturi pierdute în negura timpului şi fără de sfârşit. O poveste care ne leagă pe unii de alţii.

„Pâinea este sfântă”

În curtea casei, lângă bucătăria de vară, se afla un cuptor cu lemne din cărămidă, tencuit cu lut şi văruit în alb. La acea vârstă, cuptorul îmi părea uriaş, iar bunica o preoteasă a unui zeu straniu, când băga la copt pâinea, plăcintele, cozonacii sau colacii de sărbătoare. Punea bunătăţurile pe o lopată mare de lemn şi le împingea cu grijă, printr-o mişcare fermă şi smerită deopotrivă, până spre fundul cuptorului, pe jarul mărunt şi strălucitor ca un covor de rubine. Nu aşteptam mult până ce aerul se umplea de un miros aţâţător, care pe noi, copiii, ne făcea să alergăm nerăbdători în jurul cuptorului până ce uşiţa de metal era trasă într-o parte, lăsînd să se vadă pâinea aurie, ori plăcintele poale-n brâu rumenite, sau cozonacii pântecoşi şi aburinzi. Când, cu aceleaşi mişcări ritualice, bunica scotea coptura, ne frigeam degetele în graba de a rupe câte o bucată de pâine neagră… Mult mai târziu am înţeles că pentru bătrânii noştri pâinea era mai bună decât orice prăjitură, era sfântă şi a o face era un fel de a-i sluji lui Dumnezeu.

Îi istorisesc toate acestea unei femei scunde şi plinuţe, cu ochi vii, de veveriţă, şi o bunăvoinţă rară, dovedită şi de zâmbetul care nu-i părăseşte chipul. Se numeşte Elvyra Varniene şi este specialista în tradiţii legate de pâine a Muzeului Naţional al Lituaniei, din Vilnius. Ea cunoaşte ca nimeni alta străvechile obiceiuri populare din ţinuturile acestea domoale, pline de lacuri şi păduri de mesteceni şi pini, de la Marea Baltică. Le ştie nu doar din cărţi, ci din propria familie.

O întreb dacă amintirile mele au ecou în memoria ei. „Sigur că da. Şi la noi e la fel, pâinea este sacră, nu se aruncă niciodată şi are un rol important în multe ritualuri din viaţa noastră”, îmi spune Elvyra Varniene.

La pas prin sălile muzeului, ea mă poartă printr-o poveste care pare împrumutată din copilăria mea.

Am străbătut cu maşina aproape două mii de kilometri până aici, pe drumuri ocolite, drumuri de ţară, drumuri în construcţie, drumuri încete şi triste, prin pusta ungară – evitând autostrăzile blocate de puhoaiele de migranţi orientali, care au luat cu asalt Europa centrală –, apoi prin marginile Sloveniei, prin peisaje blânde şi terne, tăind o parte din Polonia în două, prin sate şi cătune, prin păduri şi printre dealuri, pe ploi potopitoare şi tânjind după o geană de soare, pentru ca, într-un târziu, să ajung la Vilnius. Iar Vilnius, iată, nu m-a dezamăgit, ci, dimpotrivă, m-a fermecat cu străduţele sale de burg nemţesc din centrul vechi, cu Universitatea lui – fondată în secolul al XVI-lea, prin bunăvoinţa lui Ştefan Bathory, principele Transilvaniei devenit rege al Poloniei, mare duce al Lituaniei –, cu parcurile superbe şi mai ales cu oamenii săi frumoşi. Am venit până aici ca la îndemnul nerostit, tainic, al sângelui; ca la nişte rude îndepărtate. Şi am găsit o poveste care poate desluşi sau, din contra, spori misterul acestei chemări.

„Dacă scapi pâinea pe jos, trebuie să-ţi ceri iertare”

Prima imagine care-i vine în minte Elvyrei: era micuţă, abia ştia să mănânce singură şi a scăpat o bucată de pâine pe jos. Mama a ridicat fărâmătura de pe podeaua pardosită cu scândură lucioasă, a suflat asupra ei, ca şi cum ar fi descântat-o şi, apropiind-o de faţa copilei, i-a spus să-şi ceară iertare de la pâine şi să o îmbuce fără zăbavă. Atunci a înţeles că pâinea e vie, că are viaţa ei, iar viaţa ei este să dea viaţă, să aducă îndestulare şi să grijească de oameni. De atunci, nu a mai lăsat să-i scape pe jos nici o firimitură şi nu a luat nici o felie mai mult decât putea mânca, din coşul de nuiele şi acoperit cu ştergar, unde ţineau pâinea. Să arunce pâinea, nici măcar nu s-a gândit vreodată. Ar fi fost o blasfemie.

Mă priveşte dintr-o parte, cu ochii mijiţi a râs, când o întreb dacă toţi lituanienii sunt aşa evlavioşi cu pâinea, sau numai familia ei. Adică, vreau s-o încerc? La lituanieni pâinea e mai preţioasă decât aurul, după cum spune un proverb. De ce? „Fără iubire nu există nici pâine, dar pâinea face să ţină mai mult şi dragostea” – sună o zicală populară. Desigur, ştie o mulţime alte spuse despre pâine, care arată cât de mult contează aceasta pentru acest popor baltic. Cum e şi aceasta: „Mai bine o pâine neagră în casa ta, decât mese bogate în casă străină”. Seamănă cu una românească: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta!”.

În treacăt fie spus, cea lituaniană conţine şi o mică viclenie, pentru că pâinea neagră, adică aceea de secară, era considerată încă din vechime mai bună decât cea albă şi era mâncată mai ales de stăpâni. Dar nu despre subtilităţile proverbelor lituaniene am venit atâta cale să vorbim. Ci, iată, de pildă, despre ritualurile de nuntă în care pâinea e prezentă în prim-plan. Mireasa făcea o pâine neagră, pe care o plămădea cu propriile lacrimi, în ajunul cununiei, pentru a o dărui musafirilor. Şi poate pentru a mai echilibra gustul nuntaşilor, o altă pâine, de această dată dulce precum un cozonac, pregătea şi naşa mirilor. Mirii înşişi erau întâmpinaţi la nuntă, de către părinţii lor, cu pîine şi sare, ca jertfă pentru bunăstarea şi fericirea tinerilor căsătoriţi.

A mai prins şi Elvyra astfel de nunţi, ba a organizat ea însăşi unele, după rânduială, întâmpindu-şi cu pâine şi sare copiii la biserică şi făcând pîinea cea dulce de naşă pentru oapeţi. Pâinea are un rost major la nuntă, căci e soarele unei familii –  simbol al fertilităţii şi al bucuriei neumbrite. Aşa încât obiceiurile legate de ea sunt aproape la fel de importante ca slujba din biserică.

Botezul pâinii

Ascult, ascult, iar privirea mi se ia de pe obiectele de lemn şi odăile ţărăneşti reconstituite în muzeu şi mi se mută spre fereastră. Acolo poate fi un înger translucid, prin care se vede turnul vechii cetăţi a Vilniusului, mândria de-acum şi dintotdeauna a oraşului. Sau poate că e vedenia copilului care a fost Elvyra, care îmi face semn, ghiduş, cu degetul să-l urmez, prin puterea gândului, peste plaiurile înverzite dimprejurul capitalei, prin pădurile albe de mesteceni, până în câmpurile de grâu şi secară, strălucitoare ca aurul în bătaia soarelui şi grele de rod, până dincolo de spuza albăstrie ce tiveşte uriaşele întinderi de grâne, până acolo unde cerul răsare din mare odată cu astrul zilei şi unde case făcute din bârne de lemn şi acoperite cu şiţă adăpostesc oameni cu o limbă neobişnuită, în care se amestecă cuvinte româneşti, şi cu obiceiuri moştenite cine ştie de când, cine ştie de unde, atât de asemănătoare cu ale noastre, ale românilor.

Şi se face că e dimineaţă, o dimineaţă de vară clară, abia ieşită din scalda rouăi şi-ntinsă dinaintea unei familii, ca nemărginirea însăşi. Şi se face că stăpâna casei spune: „Copii, sculaţi, căci pîinea vorbeşte!”. Şi toţi ai ei o înconjoară pe mamă, a cărei misiune este cunoscută şi onorată pe măsură: nu oricui îi este dat să facă pâine, ci numai femeii care ţine familia. Cum pentru bărbat este o onoare să poarte sabia şi să stăpânească plugul, aşa şi pentru femeie este să facă pâine. Şi mama scoate dintr-o covată, acoperită cu un ştergar alb de in, aluatul frământat de cu seară. Iar el parcă încă mai şopteşte enigmatic: „Puşt! Şupst! Puşt! Şupst!”. Mama îl rupe în bucăţi mari şi îl netezeşte cu mâinile umede după forma lopeţii de băgat pâinea în cuptor, puţin ovală. Cuptorul e gata să o rumenească bine, după ce a fost încins numai cu lemn de mesteacăn şi de frasin tăiat pe lună plină şi uscat timp de un an. Mama crestează o cruce pe fiecare pâine, îi pune apoi pâinii aşternut de ierburi aromate – cu frunzele lungi şi destul de late, luate de lângă lac, ca să nu se ardă pe fund – şi mai spune o rugăciune, din care, la răstimpuri nu se aude decât „Doamne, Dumnezeule!”. Jarul va face restul, dar numai dacă în casă va fi pace şi armonie. Altfel, pâinea închide în coaja ei zarva şi zâzania şi devine ca piatra, de nemâncat. Pâini din acestea, sub formă de mari gogoşi de piatră, crescute tot mai mult cu fiecare an, vom vedea la răspântii, dacă suntem atenţi. În faţa lor se mai închină bătrânii, cerându-şi iertare pentru că n-au fost solemni când au copt aluatul, în tinereţile lor. Copiii ştiu toate acestea şi, deşi îşi mai dau coate din când în când, se opresc de la orice supărare. Tatăl lor stă aşezat pe marginea patului, tăcut, blajin, cu mâinile sprijinite pe genunchi, privind scena cu răbdare, ca un preot care aşteaptă să i se aducă ofranda pentru divinitate. După un timp, bărbatul se mută la întretăierea dintre laviţele din jurul mesei, către răsărit, în „colţul botezului”. Se apropie momentul. Mama scoate pâinea din cuptor şi pe prima i-o dă tatălui. Este întâia pâine din grâul cel nou. Şi se cuvine „botezată”. Tatăl rosteşte cuvinte pe care Elvyra nu le înţelege sau poate pe care nu şi le va mai aminti peste ani. Ceva e limpede: pâinea nu se mănâncă fără rugăciune, dacă vrei să ai mereu pâine în cămin şi să fii ocrotit de cele rele. Într-un final, omul ia cuţitul de pe masă şi taie o felie groasă, de-a latul, pe care o dă mamei lui, bunica Elvyrei. A doua este primită de soţie, iar restul de către copii. De se va întâmpla să vină acum vreun vecin, o cunoştinţă sau un drumeţ obosit, în căutare de adăpost, capul familiei îi va da şi lui o felie din pâinea proaspătă, pecetluind astfel un legământ al prieteniei – căci cei care mănâncă dintr-o pâine vor fi ca fraţii. Cu asta, s-a săvârşit botezul pâinii şi în acel an.

În iarna ce va urma, de ziua Sfintei Agata, când altădată strămoşii o serbau pe zeiţa Gabija, ocrotitoarea focului, pâinea cea nouă va fi sfinţită şi toţi bărbaţii familiei vor lua asupra lor câte o părticică, pentru a-i păzi pericole, în călătorii sau în război. Din aceeaşi pâine, va fi păstrată o bucată şi în casă, pentru ca să fie stinse incendiile cu ea, ori pentru a vindeca rănile infectate sau spre a-i linişti pe copii speriaţi în somn de vise rele.

Ehei, dar şi pâinea nesfinţită, pâinea cea de toate zilele, este bună pentru a repara diverse beteşuguri sau, pur şi simplu, pentru a face femeile mai frumoase. Pâinea de secară te scapă de boli de intestine, iar coaja ei fierbinte întreţine buzele roşii şi cărnoase; din pastă de pâine neagră se face mască pentru curăţarea feţei şi pentru oprirea căderii părului…

Incantaţii pentru recoltă bogată

Şi-acestea fiind zise, îngerul acela cu chipul ceţos, în care îmi pare că aş putea recunoaşte o figură deja familiară, mă duce şi mai adânc în istorie, înainte de botezul pâinii, la semănatul grâului şi al secarei. Îl văd pe capul familiei cum înconjoară de trei ori ţarina, vânturând o mână de seminţe şi rostind formule numai de el ştiute. Între timp, femeile şi tinerii necăsătoriţi cântă cântece ritualice. Pe urmă, soţia bărbatului şi cu mama lui se aşază într-un leagăn şi încep să se înalţe din ce în ce mai sus, făcându-şi vânt cu picioarele. Rochiile lor de pânză aspră flutură pe cerul curat, în vreme ce femeile rostesc: „Grâul meu să crească mare şi frumos, mai mare şi mai frumos, mai mare şi mai frumos…” Şi toţi cei prezenţi cred cu adevărat că grâul va creşte cu atât mai mare şi mai bogat cu cât femeile se vor avânta mai sus cu scrânciobul.

Bine, şi după un timp grânele îşi agaţă mustăţile verzi de cerul verii, iar feciorii satului vin, cu alai mare şi voie bună, la ţarină, unde, în cântece şi descântesce se rostogolesc spre răsărit şi spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi. Dau astfel din dogoarea trupurilor lor pământului, pentru a coace mai repede şi mai bine grâul şi secara, inul şi cânepa, orzul şi ovăzul…

La vremea secerişului, tatăl va aduce un snop de grâu din primul rând tăiat şi îl pune în locul pentru „botezul pâinii”, colţul dinspre răsărit al mesei în jurul căreia se adună seară de seară familia. Cu glas mare, tatăl va anunţa: „A venit Moşul, a venit pâinea proaspătă”. Adică, un alt fel de a spune, succint: bucuraţi-vă, pâinea cea nouă e gata, Cel Viu ne-a trimis-o! Iată arvuna pentru bucatele şi binele ce se vor revărsa asupra acestei case.

Pâine de viaţă, pâine de moarte

Brusc, revin în realitatea anului 2015, luna septembrie, în Muzeul Naţional al Lituaniei, readus de rumoarea care însoţeşte un grup de turişti pestriţ rasial şi omogen în preocupări: fotografiază tot. Bliţurile aparatelor funcţionează pe post de uşă a timpului şi mă trezesc în faţa Elvyrei Varniene, la fel de zâmbitoare, amabilă, scundă şi rotundă precum am lăsat-o. Dacă tot e să ne refugiem din calea zgomotoşilor vizitatori, îmi propune să intrăm într-o cameră specială, unde, din când în când, copiii sunt învăţaţi să facă, să mănânce şi să preţuiască pâinea. Lor li se întâmplă ceva asemănător cu „visul” prin care am trecut eu, în sensul că nu asistă cu adevărat la frământarea şi coacerea unei pâini, dar trăiesc aceste evenimente prin… sugestie şi imaginaţie. „Nu e aşa că miroase frumos pâinea, copii?” – va întreba Elvyra Varniene, iar ei vor simţi cu adevărat mirosul de pâine abia scoasă din cuptor.

Muzeografa ne face o scurtă demonstraţie, prefăcându-se că macină făina, învârtind o mică piatră de moară, într-un fel de ciubăr înalt de lemn, cu ajutorul unui fel de melesteu, apoi că o cerne, o frământă cu maia naturală şi apă, o lasă la crescut, îi dă formă, o ia pe lopată şi o bagă în cuptor, o scoate trandafirie şi gustoasă… Din când în când, se miră şi scoate tot felul de interjecţii. Este un adevărat spectacol.

Pereţii încăperii sunt acoperiţi cu scene din viaţa ţăranilor lituanieni: la seceriş, la prăşit, la războiul de ţesut covoare, la muls vaca… Parcă luate din satele românești. Într-un colţ, câteva rafturi sunt garnisite cu obiecte din gospodăriile ţărăneşti. Nu le-ai distinge de cele româneşti.

Trec de la o fotografie la alta, de la un obiect la altul şi cer lămuriri. Şi deodată Elvyra îmi dă finalul acestui text: pâinea nu este numai de nuntă, de fertilitate, de roade bogate, de fericire şi de botez, ci şi de moarte. „În ajunul Crăciunului, se leagă câinii, pentru ca morţii să poată veni acasă, iar pe masa din camera de oaspeţi punem pâine şi apă, ca să se hrănească şi răposaţii noştri”.

Întreb, naiv, dacă îşi îndestulează morţii numai de Crăciun. Nu, evident, ci şi de Paşti, când fac pomeni mari la morminte, de unde colacii şi pâinea nu lipsesc, dar şi peste an, de câte ori rămân firimituri la masă – sunt date la păsări sălbatice, căci lituanienii cred că sufletele strămoşilor se transformă în păsări, mari şi mici, în funcţie de vârstă şi sex. Precum cred şi românii din Ardeal şi din nordul Olteniei că sufletele morţilor se preschimbă în păsări, care dau roată casei în care au trăit şi familiei lor timp de patruzeci de zile, pentru ca apoi să se desprindă cu totul de acestă lume şi să-şi afle odihna veşnică.

Astfel, cercul se închide. Pâinea te petrece de la naşterea în viaţa aceasta până la trecerea în viaţa de dincolo. O cred lituanienii, o cred şi românii.