Pe ploaie

Pardon Café

Cafeneaua este goală. La bar se plictiseşte un chelner între două vârste, cu o mustaţă mare, lăsată „pe oală”. M-am aşezat cu spatele la uşă şi cu faţa spre peretele de sticlă dinspre grădină. Ploaia umple geamul de broboane care fac ca verdele celor câ­torva pruni şi al tufelor de trandafiri să capete o stră­lucire neobişnuită pentru sfârşitul lunii august. Din boxe se răspândeşte muzica Ettei Jones. Se po­tri­veşte locului, care miroase a cafea amară şi e de­co­rat eclectic: un gramofon prăfuit într-un colţ, ibrice de alamă, cărţi vechi cu scoarţe tocite, pe care ni­meni nu le mai răsfoieşte, fotografii ale unor vedete de cinema din anii ’50, cu rame late din lemn, discuri de vinil, nu­mere de înmatriculare pentru maşini dintr-o altă epocă, aparate de foto­grafiat care nu mai funcţio­nează de mult, lămpi cu gaz, cupe de vin ar­gintate, chiar un crucifix din bronz, cu un Crist răs­tignit în relief, o armonică mică şi o trompetă de cu­loarea aurului stins.
De obicei, aici, seara, nu găseşti o masă liberă, mai ales vara, iar atmosfera e irespirabilă, din pri­cina fumului gros de ţigară şi a muzicii rock dată la volum mare. Iată însă că, deşi seara se trans­formă uşor în noapte, nimeni nu a intrat în local, în afară de mine, iar barmanul îşi îngăduie să pună muzică lentă şi tristă, care mi se strecoară pe artere ca o otravă dulce.
Peretele de sticlă dinspre grădină e drapat cu şiruri de apă clară, în care încep să sclipească lumi­nile scăzute ale veiozelor de pe mese. Coniacul în­călzit din pahar mă îmbie să sorb des şi să mai cer unul. Îmi aprind pipa şi, când ridic ochii, tresar. Din fereastră, reflectată ca într-o oglindă, se desenează umbra unei femei abia întrezărită printre boabele strălucitoare de apă. Mă întorc pe jumătate spre uşă, pentru a mă convinge că nu e o nălucire. Da. Este ea. Cu părul umezit în şuviţe, cu ochii aprinşi şi cu ace­laşi zâmbet pe jumătate copilăros, ca în ziua în care am cunoscut-o. Era şi atunci o zi ploioasă de vară. Privirile ni s-au intersectat involuntar, căci încercam amândoi să traversăm din părţi opuse aceeaşi baltă formată pe tro­tuar, fără să ne udăm, să ne incomo­ăm sau să ne îndepărtăm prea mult umbre­lele de dea­supra capetelor. În cele din urmă ne-am încurcat în mişcări şi aproape că ne-am îm­brăţişat. Am râs amân­doi şi râ­sul ei luminos m-a încurajat să o invit la o cafea. Acolo a în­ceput totul.
Şi-acum mi se întâmplă din nou. Lara intră în cafeneaua în care o adusesem o singură dată, în urmă cu cincisprezece ani. Platoşa din solzi de fier, închisă cu lacăte peste piept, de-a lun­gul atâtor ani, îmi cade într-o clipă. Reproşurile care mă fă­cuseră un om mereu cu pumnul strâns s-au risipit ca un abur. Toate nopţile de nesomn, în care m-am întrebat unde am greşit şi cum îi voi putea plăti trădarea, s-au topit din memorie. Lara este aici, în faţa mea, ca acum cincisprezece ani.

Visul

– Bună! – zice scurt, firesc, ca şi cum ne-am reîntâlni după o despărţire de câteva ore.
– Îmi pare bine să te văd – mă aud spunând şi, în acelaşi moment, mă întreb dacă o spun de comple­zenţă.
– Şi mie, răspunde, cu un zâmbet şăgalnic.
A înaintat doar doi paşi dinspre uşă şi stă aşa, în mijlocul micului local, parcă neştiind ce să facă. La fel de suplă ca odinioară, poartă, ca şi atunci, blugi strâmţi şi bluză cambrată şi ştie că o prind bine. Pe deasupra are o haină de ploaie descheiată în faţă. De umăr îi atârnă, ca de obicei, o poşetă mare, în care are tot ce-i trebuie pentru a pleca oriunde, pen­tru o zi sau pentru un an.
– Stai? – o întreb nesigur, arătându-i scaunul din faţa mea. Poate aşteaptă pe altcineva şi numai de mine nu are chef.
– Credeam că nu mai întrebi, răspunde râzând.
– Mă gândeam că ţi-ai dat întâlnire cu cineva…
– Mi-am dat, desigur. Cu tine!
– Cu mine?
– Cu tine, da. Chiar cu tine. Am ştiut că te găsesc aici. Am visat. Şi ştii că visele mi se îm­plinesc totdeauna.
Râde din nou, un pic prea zgomotos, do­vadă că nu e în apele ei. Este foarte volubilă de obicei, dar acum înaintează pe vârfuri în con­versaţie, ca şi cum ar pipăi un teren primejdios. Mâinile delicate îi sunt pline de inele cu în­semne arhaice şi de brăţări, care fac ca miş­că­rile să îi fie însoţite de clinchete uşoare. Nu are astâmpăr: mută paharele, schimbă poziţia scru­mie­rei, scoate pachetul de ţigări şi bricheta, aprinde o ţigară, o lasă, apucă un şerveţel pe care degetele îl desfac şi îl reîmpăturesc, ener­gice, o dată, de două ori, de trei ori…

– A fost un vis frumos? – o întreb. Râde.
– N-a fost chiar un coşmar!
Doamne, ce dor mi-a fost de râsul ei! Şi de visele ei. Vise stranii, terifiante sau luminoase, senzuale sau preventive, luxuriante, închise unul în altul ca într-o matrioşkă, mereu ade­vărate – de parcă nu sunt decât gânduri pe care prinde să se nască o nouă realitate. „Spală-ţi gândurile negre, dacă vrei să trăieşti frumos. Pune-le într-un coş de nuiele, mergi cu ele la un râu de munte şi ţine-le sub curgerea limpede a apei până se albesc. Fă exerciţiul acesta de imaginaţie şi vei vedea că te vei simţi mult mai bine” – îmi zicea pe un ton jos, ca şi cum mi-ar fi încredinţat secretul unei vrăji. Şi-mi povestea mereu visele ei, care rareori aveau legătură cu noi. Poate că pe acelea despre noi le ţinea secrete, ca să nu se împlinească. Poate le ducea şi pe ele la râu, să le spele.
Oare chiar m-a visat?

Vino-ncoace al ploilor

Chelnerul se apropie de masa noastră. Lara comandă un Martini roşu. Ca de obicei. Cerem şi două espresso stretto. Ploaia a lipit câteva frunze pe peretele de sticlă dinspre grădină, ca şi cum ar fi vrut să-şi acopere goliciunea de ochii noştri. La fel cum a făcut Lara, după ce ne-am iubit, în prima noas­tră vacanţă împreună, pe o limbă pustie de nisip dintre două ape. O priveam atât de fascinat şi de lacom, încât a simţit nevoia se se încingă cu câteva ramuri de salcie, ale căror frunze îi ascundeau în­trucâtva goliciunea, ca nişte franjuri.
De ani mulţi asociez ploaia cu Lara. Aş putea spune că numele ei este un sinonim pentru ploaie. Are firea schimbătoare, când blândă, când nă­val­nică, când fierbinte şi înspumată, când rece de-ţi îngheaţă sufletul, când însorită, când mohorâtă, dar mereu plină de vino-ncoace al ploilor. Amin­tirile cele mai frumoase cu ea sunt din zile şi nopţi plo­ioase. Şi de fiecare dată când plouă, mi se face dor de ea. De aceea am scris cândva: „Mi-e dor de ploile înalte/ care ne ridicau inimile pe picio­roan­ge,/ până aproape să atingem cerul,/ şi ne în­văţau să străbatem,/ într-un echilibru precar,/ câm­purile cu iarba udă/ şi pădurile de castani -/ din care îţi culegeam lampadare înflorite/ să-ţi împo­dobesc urechile.// Mi-e dor de ploile rotunde/ în care ne învârteam, râzând nebuneşte,/ ca într-un carusel fără odihnă,/ până când ochii noştri nu mai dis­tingeau/ ziua de noapte/ şi singurul punct de sprijin îmi erai tu.// Mi-e dor de ploile lungi/ care ne acopereau primăverile/ cu linţolii luminoase şi fine -/ ţesute de paianjenii uriaşi/ pe care îi creş­team în colţurile vieţilor noastre.// De când ai ple­cat,/ ploile,/ devenite mate şi ferme,/ separă anii unul de altul,/ ca pe nişte picturi pe sticlă,/ să nu se spargă.”
Îmi trag scaunul mai aproape de ea şi îi fac semn să asculte. N-aş vrea să mă audă barmanul şi să râdă de romantismul meu desuet. Îi şoptesc, fără grabă, toată poezia, privindu-i mâinile albe, cu degete lungi şi nervoase, pe care aş vrea să le prind într-ale mele. Mâinile acelea care mă făceau să tremur când le atingeam şi prin care uneori îi simţeam bătăile grăbite ale inimii. Termin de recitat, ridic privirea şi văd în ochii ei o umbră care anunţă lacrimi. Dar e prea puternică pentru asta. Va glumi, ca să alunge orice nostalgie. Sau va fi zefle­mi­toare, ca să nu mai îndrăznesc să mă apropii atât. Asta cred că se va întâmpla, dintr-un moment în altul. Însă La­ra îşi pleacă pleoapele şi îmi apucă mâinile într-ale ei. Sân­gele îi pulsează cu forţă până în vârful de­ge­telor şi dincolo de ele, până în ar­terele mele şi până în tâmplele care îmi bubuie în­gro­­­zitor. Orice gând îmi este anulat şi nici un cu­vânt nu-şi mai gă­seşte calea spre în afară. Lara tace şi ea. De fapt, nu mai este nimic de spus. Toţi anii care au tre­cut din ziua în care ne-am despărţit se com­primă într-un vis urât, de dimineaţă, din care ne-am trezit brusc, speriaţi, dar care a dispărut ime­diat ce ne-am văzut. Anii ace­ia nu există, aşa cum visul nu este o proiecţie a realităţii. Ne vom îmbră­ţişa, iar regretul şi teama vor dispărea şi ele, imediat după aceea. De o îmbră­ţişare avem nevoie, atât. Şi dragostea noastră va ieşi din armuri, neştirbită.

Gest fatal

Probabil de aceea ne-am evitat atâta vreme. Ştiam că nu am putea să ne despărţim din nou, dar nici nu ne iertasem, iar a continua aşa ar fi fost un chin infinit, o suferinţă mai mare decât înstrăinarea. Suspiciunea îşi făcuse cuib în mine atât de adânc, încât nu mai aveam decât o singură şansă: să o eli­min cu tot cu subiectul îndoielilor neîntrerupte. Alt­fel, m-ar fi mâncat de viu. Cu atât mai clar îmi era asta, cu cât Lara nu reuşea nicicum să-şi as­cun­dă sentimentul de vinovăţie.
Până la urmă, ce se întâmplase atât de grav? Mă vizitase, într-o zi, la redacţia ziarului unde lucram, iar la plecare a ieşit cu unul dintre colegii mei, amic al nostru comun. Aveau acelaşi drum. M-am uitat pe fereastră după ei, să o petrec cu privirea. Condu­când-o către maşină, am văzut cum el a prins-o cu mâna dreaptă de talie. Nu de umeri, prieteneşte, nu de braţ, protector, ci de talie. Insuportabil de intim. Şi ea nici n-a tresărit.
Nu, nu sunt un tip gelos. Nici vreun încuiat. Cultiv libertatea, ca pe darul cel mai de preţ. Dar libertatea în cuplu este indispensabil legată de încredere. Una fără cealaltă este un nonsens. Aşa încât, o fi fost iraţională suspiciunea mea, dar de­cizia de a o rupe cu Lara a fost singura soluţie raţională. Nu puteam să trec peste gestul acela. Îl repetam în minte mecanic, la infinit. Durea. Des­părţirea a fost un şoc pentru toată lumea. Prietenii ne credeau împreună dintotdeauna şi pentru tot­deauna. Familiile aşteptau să ne căsătorim. Noi înşine n-am crezut că vom supravieţui rupturii. Atâta soare adunasem în viaţa noastră împreună, încât explozia lui promitea să ne facă scrum. Nu ne-a făcut. Ceea ce nu înseamnă că am scăpat ne­vătămaţi. Astăzi, însă, nu e timp să-mi amintesc depresia care m-a făcut neom pentru lungă vreme. Nici tentativa de sinucidere a Larei. Astăzi, tot acel coşmar a devenit o simplă scriere ficţională, pe care o putem arde cu o îmbrăţişare. Dacă nu e deja prea târziu.

Pe coama valului

Din difuzoarele restaurantului ne învăluie inconfundabila voce a lui Billie Holiday. Barmanul este pesemne îndrăgostit sau doar plictisit de rock-ul pe care îl ascultă zi de zi, deşi, statura lui înaltă şi încordată precum un arc, braţele vânoase, care i se văd de sub mânecile suflecate ale cămăşii, pre­cum şi chipul dur, cu mustaţa aceea demodată, îl fac incompatibil cu oricare din stările astea. Cel puţin în mintea mea. Mi-am mu­tat gândul la el, pentru că altfel tensiunea dintre mine şi Lara ameninţă să mă paralizeze. Voi muta şi discuţia. Să luăm puţină distanţă, până nu facem ceva ce vom regreta amar­nic.
– I se po­tri­veşte mă­nuşă melan­co­lia bar­manului ăs­ta, nu? – zic şi schi­­ţez un zâmbet.
Doamne, su­nă prosteşte ce spun, dar altceva nu mi-a trecut prin cap.
– Exact la asta mă gândeam şi eu, zâmbeşte şi Lara.
Simt o dorinţă nestăvilită să o ating.
– Ai vrea să facem o plimbare prin ploaie? E o vre­me splendidă pentru depănat amintiri între prie­teni, îi spun râ­zând.
Nu-mi răspunde. O simt şi pe ea amuzată. O distrează că am rămas la fel de vulnerabil în faţa ei. Şi, totodată, asta o cucereşte, ştiu.
– Să mergem, de ce nu? Deşi putem depăna amin­tiri şi aici. Şi unde mai pui că nici nu am risca să ne poarte paşii spre apartamentul tău…
Râde sincer şi cu bunăvoinţă, ca şi cum mi-ar spune: „Ne cunoaştem prea bine, chiar vrei să ne lăsăm luaţi de val?”.
În urmă cu cincisprezece ani, trăiam numai pe coama valului, ca pe spinarea unui cal sălbatic. Şi dacă nu apă­rea vreun val, îl inventam.
– Cândva îţi plăcea să rişti – spun.
– Aşa părea. De fapt, nu-mi dă­deam seama că risc. Altfel, nu te-aş fi pierdut.
– Nimic din ce-am trăit nu se pierde. Iubirile se ţin după noi toată viaţa. Crezi că ai scăpat, şi când întorci capul, vechea iubire se află în spatele tău.
– Da, suntem ce suntem prin ce-am câştigat, suma iubirilor şi dra­melor noastre. Şi totuşi, sun­tem cu totul alţii decât cei care am devenit prin ce-am trăit împreună.
– Vrei să spui că suntem prea bătrâni pentru a reînoda o iubire veche? o întreb râ­zând.
– O, nu, doar tu să fi îm­bă­trânit niţel, deşi bătrâneţea şi înţe­lep­ciunea nu sunt totuna.
O privesc atent, pătrun­ză­tor, ca şi cum aş vedea-o pentru prima oară. Curios şi flămând de ceva ce nu are nume. Ochii ei au însă o lumină diferită de cea pe care o ştiam. De parcă ar fi fost îm­blân­zită.
– Mergem?
– Sigur. Hai!

Parfum de femeie

Îi ţin haina şi, cât se îmbracă, aproape că o îm­brăţişez, iar părul ei bogat îmi atinge în treacăt faţa. N-am mai fost atât de aproape demult, dar miroase ca şi atunci, a ierburi sălbatice, proaspete şi amare. O mireasmă pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni şi care mă răscoleşte. Este parfumul săruturilor furate, al mângâierilor febrile, al pasiunii dezlănţuite, al ceasurilor de poveşti şi planuri nebuneşti şi al mi­ci­lor secrete. Parfumul unor trăiri care au fost şi ră­mân numai ale noastre. Pecetea unei iubiri unice.
Afară, ploaia s-a potolit. Câte o pală de vânt mai aduce totuşi câţiva stropi smulşi din coamele copa­cilor. Strada luceşte de apă şi de şirurile neîntrerupte de faruri de maşini.
Casa mea este la o distanţă convenabilă de ca­fenea. Suficient de lungă pentru o plimbare şi des­tul de scurtă ca să nu ne pierdem toată noaptea pe drum. Pornim deci pe jos, agale, unul lângă altul, fără să ne atingem. Mă stăpânesc cu greu să nu o iau de mână. E un gest-reflex, care, iată, nu a dispă­rut nici după atâta timp. Însă nu e doar obişnuinţa, ci, mai mult, o uriaşă dorinţă de a-i simţi pielea cati­felată şi fermă, într-un fel de sublimare a îmbră­ţi­şării pe care nu o pot avea.
Vorbim mult şi repede, râdem şi gesticulăm. Sun­­tem stângaci şi încordaţi ca doi adolescenţi. Ace­laşi gând, nerostit, dar care devine incan­des­cent, aproape insuportabil, ne face să grăbim paşii. Mai avem puţin şi am ajuns, câteva trepte şi vom fi în apartament. Nu mai am răbdare. O opresc în ca­pul scărilor, o prind de umeri şi o întorc, uşor, către mine. Ochii îi ard, faţa îi e îmbujorată. Îşi pleacă pleoapele şi se abandonează în braţele mele. Dar în clipa aceea se întâmplă ceva bizar. Trupul ei îşi pier­de parfumul. Mireasma de ierburi sălbatice se vo­latilizează în aerul umed, înlocuită de-o adiere care mă trezeşte ca din beţie. Am mai simţit-o cândva. Lara miroase străin, a trădare, ca în ziua în care ne-am despărţit. De undeva, creşte în mine o ne­pu­tinţă pe care mi-o ştiu şi pe care o accept. Mă în­depărtez puţin de Lara şi mă întorc cu faţa spre stra­dă.
– Te duc să iei un taxi!
Holul blocului răsună ritmic de zgomotul tocu­rilor înalte, amplificat de tăcerea noastră. Strada a că­pătat un aer de fundătură, pe care orbecăim spre taxi. Ploaia s-a stârnit din nou, în rafale de vânt. E frig ca într-un sfârşit de toamnă.