Sprijinit in canatul usii, ma abandonez placerii de a o privi. Asa cum fac in fiecare dimineata. O vad din semiprofil, asezata dinaintea masutei de toaleta, ca sa se machieze. Este chiar in dreptul ferestrei, iar lumina laptoasa a zilei sterge conturul trupului ei pe jumatate gol, prea alb si filiform. Parul bogat, de culoarea lemnului de acaju, care se onduleaza pana peste umeri, este singurul care tulbura simplitatea acestei fotografii, parca scoasa in negativ.
Nicole face aceleasi gesturi pe care le stiu de zece ani si de care nu ma satur. Manevreaza abila cutiile cu creme si prafuri colorate, misca atenta pamatuful cu pudra peste obraji si pensula cu fard peste pleoape, rasuceste rimelul pe genele care dau mister ochilor ei mari, de un verde intens, isi mangaie buzele incet si apasat cu rujul rosu inchis. Chipul ei nu are nevoie de aceasta cosmetizare, dar Nicole n-ar iesi din casa nemachiata. E un ritual pentru intrarea intr-o noua zi, la fel de important ca si bautul cafelei. Ma lasa sa asist, usor amuzata, dar si cu dezinvoltura femeii care se stie iubita. Da, iubita aproape la fel ca in primavara aceea innebunitor de frumoasa, de acum exact zece ani. Strazile erau cotropite de un vartej de flori si parfumuri, in jurul nostru strabateau aerul siluete invesmantate colorat, case vechi, masini, pomi, blitzuri, cuvinte razlete rostite pe tonuri diverse, magazine, statui, titluri de ziare, intr-o viteza nesabuita, de parca ne-am fi aflat intr-un tren japonez. Acele imagini miscate, din care retina nu retinea decat culori si franturi de linii, erau viata de dincolo de noi. Nu erau insa viata mea cu Nicole, singura care ne absorbea cele cinci simturi si nastea alte doua, trei, ca sa ne putem impartasi iubirea pe deplin. Mult mai tarziu, cand zilele au inceput sa se transforme din aruncari in gol de la zece mii de metri, fara parasuta, in dimineti tihnite, in care ne beam impreuna cafeaua, iar apoi Nicole se machia si eu ii urmaream fericit gesturile rutinate, abia atunci am reusit sa deslusesc in memorie momentul in care ne-am indragostit.
Eram colegi de birou de vreun an si ne apropiasera ceasurile pe care le petreceam intr-un bar din apropiere, dupa ce terminam serviciul. Ne placea sa mai zabovim impreuna, la un pahar de vin sau la o cafea, sa vorbim si despre altceva, in afara de munca noastra. Acolo am inceput sa ne facem confidente si sa ne dam sfaturi in dragoste. Devenisem prieteni buni. Nici un cuvant si nici un gest de-al nostru nu spunea ca e mai mult decat o prietenie. Insa fiecare vorba si fiecare miscare inspre celalalt erau incarcate de o tensiune care ar fi putut aprinde toate becurile de pe strada. O seama de conventii, temeri si incurcaturile sentimentale prin care treceam cu altii ne opreau sa incercam mai mult. Odata, am simtit ca nu mai sunt om daca nu-i iau mana intr-a mea, sa o intorc cu palma in sus si sa-mi culc capul in causul ei, sa adorm si sa-mi zvacneasca in tample sangele care ii circula prin palma, din ce in ce mai tare, agitat si zgomotos, ca valurile unei mari care anunta furtuna. M-am stapanit insa, de teama sa nu stric ce aveam deja: prietenia. La fel cum am mai facut inca de cateva ori. Pana in seara aceea de mai, in care ea s-a intors dintr-o delegatie si eu am asteptat-o la gara. A coborat din tren luminata de zambet, cu parul fluturat usor de vant, cat sa zaresc, la urechea stanga, o margareta – asa cum nu isi mai pusese niciodata inainte. O priveam ca hipnotizat, incremenit, probabil, intr-o atitudine amuzanta, caci a izbucnit intr-un ras puternic si totodata mangaietor, fara nici o nota sarcastica. Nu stiu daca pentru a ma smulge din starea aceea de stinghereala sau pentru ca bucuria ei m-a inundat, inainte sa-mi dau seama ce fac, am luat-o in brate si am rotit-o de cateva ori pe peronul garii, ametit de rasul acela rasunator.
Din acea seara, nu ne-am mai despartit. In fiecare zi as fi pus deasupra strazii principale din oras un banner urias, pe care sa scrie: „O iubesc pe Nicole!”. Daca nu ne vedeam cateva ore, ne cautam febrili. La redactie ne pandeam privirile pentru a ne spune din ochi ce nu avea rost sa punem in cuvinte. Cel mai mult insa ne placea sa mergem tinandu-ne de mana. Era o intimitate aproape la fel de mare ca atunci cand faceam dragoste. Am fi putut merge asa la nesfarsit, pana, vorba poetului, ni s-ar fi tocit picioarele si trupurile intregi, si am fi ramas liberi – doua suflete ca doua pasari care aluneca pe cer, imbratisate.
Oare de ce nu mai mergem astazi de mana? Intrebarea suna in mintea mea ca intr-un cazan de tabla gol. Daca as intreba cu voce tare, stiu ca Nicole mi-ar surade intelegator: „N-avem timp pentru asta”. De fapt, nu mai avem timp pentru nimic din ce ne placea sa facem impreuna: sa ne plimbam fara tinta pe strazi si prin parcuri, sa desfacem firul in patru pe vreun subiect poate neimportant, sa stam imbratisati sub un copac, pana cand soarele se coloreaza in albastru, sa desfacem un ou de ciocolata cu surprize, nerabdatori si veseli, sa ingrijim multele noastre flori de apartament… Avem insa timp sa stam seara, sfarsiti si tacuti, dinaintea televizorului, care ruleaza imagini ce nu ne intereseaza. Timpul nostru a disparut ca un sarpe de casa, strecurat rapid si agil printre ierburi, departe de zidurile care l-au incalzit candva.
Citesc, uneori, prin gazete, ca timpul s-a comprimat cu atat si atat, in ultimii 20 sau 50 de ani, si ca universul preseaza, in continuare, asupra lui. Imi imaginez ca timpul e ca un strugure intr-un teasc – care apasa pe el cu fiecare zi mai mult, pana cand din vietile noastre va iesi tot viul, iar noi nu vom mai fi decat cojile persoanelor care am fost, niste nume.
Fac doi pasi catre Nicole si ii asez o suvita de par. Ma aplec putin si o privesc in oglinda cu ochi jucausi. As vrea s-o sarut pe lobul urechii, asteptand sa provoc un mic cutremur in trupul ei gratios, care miroase a primavara – ceva intre muguri plesniti in soare si vant risipitor de ceturi. Insa o vad cum isi opreste ochii, exact in ai mei, in oglinda. O privire care nici nu ma incurajeaza, nici nu ma respinge. Privirea care de obicei este urmata de o sentinta inca de neinteles pentru mine: „Nu avem timp”. Hm, oricat mi-as forta memoria, nu-mi amintesc cand a devenit un stereotip acest raspuns al ei la gesturile mele tandre. Oricum, de foarte putina vreme.
Nu e nimic brutal in privirea aceasta si nici in simpla propozitie „Nu avem timp”, ba nici in tonul pe care o spune. Dar ma ingheata instantaneu, ca o veste despre moartea cuiva drag. O instrainare… Un drum fara intoarcere. Si cum ar putea sa se instraineze Nicole a mea de mine? Poate numai prin moarte, desi nici atunci…
In pofida incercuirilor din intrebari, pe care le fac des in ultimul timp, nu reusesc sa smulg de la ea nici un fel de confirmare sau infirmare a presupunerilor mele. Ea, care pana nu demult imi povestea toate starile, gandurile si micile sale victorii zilnice, asa cum faceam si eu, intr-un exercitiu prin care ne umpleam unul de celalalt, acum a devenit monosilabica si indiferenta. Felul in care ma priveste uneori, grija de a-mi alege si a-mi calca, rabdatoare si atenta, camasa pe care o imbrac a doua zi, noptile patimase pe care le mai traim uneori si multe alte semne din care un barbat intelege ca e iubit ma fac sa nu ma indoiesc de dragostea ei.
Ii mangai usor gatul prelung si fin si cobor cu varfurile degetelor de-a lungul spatelui ferm, care ii impinge inainte sanii rotunzi si neverosimil de albi, apoi refac drumul pana sus, la radacina buclelor dese si parfumate. Un zambet, vizibil mai degraba in lumina verde a ochilor ei decat pe buze, ma face indraznet. O cuprind cu bratele, ii sarut umarul stang si imi sprijin capul de al ei, privind-o in oglinda. As inchide ochii si mi-as culca tampla in curba pe care o face gatul la intalnirea cu clavicula. Sa visez la nesfarsit clipele noastre de fericire si sa uit ca nu avem timp. Sa retraiesc in vis cum ne lasam purtati de raul care margineste orasul, de la un capat la altul al asezarii, cand mai incet, cand mai repede, coborand pana acolo unde apa se lateste si scade in adancime, de ajungem sa atingem nisipul si pietrele de pe fund. Sa galopam pe cai roibi, fara sa, prin padurile desfrunzite de toamna. Sa ne ascundem intr-o livada de meri infloriti, si intreaga zi, lungiti pe iarba, sa admiram, uimiti si tacuti, roboteala a mii de albine trezite din iarna. Sa vin acasa dintr-o calatorie lunga si grea, iar ea sa ma astepte, plina de faina, din cap pana in picioare, dar bucuroasa ca i-au iesit coltunasii cu branza si smantana, despre care stie ca imi plac atat de mult. Sa ne amuzam de chipurile tuturor cand aparem la un bal de caritate imbracati in costume populare bucovinene.
„Iti amintesti?” – o intreb.
„Da, sigur, dar ce te-a lovit nostalgia asa de dimineata?”.
Ma retrag in deschizatura usii si-mi reiau locul de privit. Nicole e aproape gata. In fiecare dimineata imi pare la fel de frumoasa ca in ziua nuntii noastre. Desi nu mai zambeste ca atunci, iar ochii ei verzi, atat de veseli pana acum vreun an, par inchisi cu obloane de sticla incasabila. Cam de pe cand au capatat ochii ei aceasta lucire rece a disparut si timpul nostru. Si tot de pe atunci in mine isi face loc, tot mai mult, dorul de ea.
„Hai, ca trebuie sa fug, iar o sa intarzii. Esti gata? Ai timp sa ma duci cu masina, in drumul tau, sau iau un taxi?”, zice repede, cu un zambet trasat perfect intre micile gropite din obraji, dar care nu transmite nici o unda de veselie. Mai ia o gura de cafea, grabita. Apoi isi increteste fruntea a mirare: „Ce-ai ramas asa?! Nu vii?”. Zambesc si eu, dar mi-e greu sa vorbesc. Iar picioarele parca imi sunt fixate in podea cu suruburi de otel.
„Nu, mai raman putin… Ia tu masina, daca vrei, azi nu-mi trebuie”.
In timp ce isi imbraca taiorul cabrat, Nicole ma intreaba din nou: „Esti OK?”. Inchide usa, inainte sa-i raspund. Tocurile ei bat, pana la lift, ritmul unei noi zile.
Ma uit in oglinda si vad un om singur.
# Text publicat inițial în Formula As nr. 965 din 15 – 22 Apr. 2011