Moștenirea lui Ion Iliescu: un trecut care nu trece

Odată cu moartea fostului președinte Ion Iliescu, pentru unii se închide o epocă. Pentru mine, el rămâne figura emblematică a tranziției bolnave și al falsului restart istoric cu care România și-a început drumul postcomunist.

L-am criticat adesea. Și n-am făcut-o din pasiune revanșardă, ci din luciditatea amară a celui care vedea în acest lider politic deopotrivă un produs specific al vechiului regim și un arhitect cinic al celui nou.

Ion Iliescu nu a avut nici cea mai mică intenție să dărâme comunismul, ci a venit la putere cu misiunea de a-i conserva esența sub aparențe democratice. A schimbat decorul, dar a păstrat mecanismele. A inventat „democrația originală” ca scuză pentru prezervarea rețelelor de putere ale Securității și ale Partidului Comunist. Și de aici ni s-au tras cele mai mari rele.

Sub patronajul său s-au petrecut unele dintre cele mai rușinoase episoade ale istoriei noastre recente: Revoluția confiscată, morții din Decembrie 1989, Mineriadele – acele intervenții barbare prin care puterea a fost apărată cu bâta, iar democrația înăbușită în sânge. După mineriada din Piața Universității, în 13 – 15 1990, am avut de-a face cu primul mare exod românesc; mulți tineri capabili și-au căutat un viitor pe alte meleaguri, văzând că la noi comunismul a supraviețuit Revoluției.

Sub ochii și cu încuviințarea lui s-a născut o cleptocrație feroce, mascată sub denumirea de „privatizare”. Marile active ale țării au fost făcute praf și pulbere, iar din ruinele lor s-a ridicat o nouă clasă: mafia politico-economică. La începutul anilor `90, fabrici și uzine, mărfuri și rețele de distribuție, terenuri imense și conturi grase au încăput pe mâna unor nomenklaturiști de rangul doi sau trei și a multor securiști, plus clienții lor politici. A fost cel mai mare jaf din istorie, greu de contabilizat, dar care poate fi estimat la multe trilioane de euro, la valoarea banilor de azi.

Această mafie a avut capetele ei politice: Năstase, Mitrea, Hrebenciuc, Ponta, Dragnea, Ciolacu, dacă ar fi să ne oprim numai la câțiva dintre liderii PSD (FSN/FDSN/PDSR)… Însă nici tabăra FSN/PD?PDL-PNL nu duce lipsă de astfel de reprezentanți, doar că dintre aceștia din urmă au scăpat de pușcărie maii mulți. Toți s-au adăpat, ideologic și moral, din același izvor: tranziția fără justiție, democrația fără adevăr, statul fără coloană vertebrală.

Lipsa de viziune strategică a fost dublată de o lașitate politică greu de iertat. În anii ’90, România avea șansa istorică de a realiza reunificarea cu o parte a sa furată de URSS, Basarabia, devenită Republica Moldova. Ce a făcut Iliescu? A refuzat, pur și simplu. De frică, din obediență față de Moscova sau dintr-un calcul meschin, de lider care nu voia să-și complice guvernarea, cine știe? Rămâne ca istoricii să stabilească. Dar ratarea acestei șanse nu poate fi ștearsă de pe răbojul vinovățiilor sale.

Nu ignor, desigur, contribuția lui la menținerea parcursului pro-occidental al României. Aderarea la NATO și, ulterior, la Uniunea Europeană s-a făcut și cu girul său. Dar să nu uităm: direcția era inevitabilă, iar meritul, colectiv. Iliescu nu s-a opus, ceea ce – date fiind reflexele sale de nomenklaturist sovietic – este, poate, de trecut în dreptul plusurilor.

A fost suspectat că ar fi avut legături cu KGB-ul. Regele Mihai însuși a afirmat, fără ocol, că „România a încăput, după Revoluție, pe mâna kgb-iștilor noștri”. Nu am probe, dar dubiile nu-mi lipsesc. Prea bine a jucat rolul de garant al liniștii estice, prea docil a rămas în fața intereselor rusești, prea mult a mimat ruptura de trecut pentru a fi credibil.

Ion Iliescu nu a fost un simplu politician. A fost un inginer al echivocului, un prestidigitator al istoriei recente. Și-a tras legitimitatea din sângele revoluției, dar a perpetuat sistemul care a făcut să curgă acel sânge. A vorbit despre democrație, dar a guvernat cu metode de activist comunist. A promis moralitate, dar a acoperit mafii.

În fața morții, nu e loc pentru ură sau revanșă. Dar nici pentru uitare. Dumnezeu să-l ierte! Iar noi să nu rămânem cu iluzia că putem merge înainte fără să privim înapoi. Pentru că cine își ignoră trecutul riscă să-l repete – dar în forme mai grave și poate mai perverse.