Recunoașterea genocidului armean, nu e, în acest caz, un act de justiție istorică, ci un act de război diplomatic.
Duminică, 28 iunie 2026, guvernul israelian a votat unanim recunoașterea genocidului armean. Propunerea a aparținut ministrului de externe Gideon Sa’ar, care a rezumat decizia într-o frază: „Niciodată nu e prea tîrziu să faci ce e drept.” Rezoluția urmează să fie supusă votului Knessetului pentru ratificare finală.
E vorba despre evenimentele din 1915–1918: masacrarea, deportarea forțată și exterminarea sistematică a populației armenești de către Imperiul Otoman. Istoricii estimează că au murit între 1,2 și 1,5 milioane de oameni. Consensul academic internațional califică aceste crime drept genocid. Turcia – moștenitoarea Imperiului Otoman – neagă această calificare de un secol.
Pînă pe 28 iunie 2026, Israelul nu recunoscuse și nu negase oficial genocidul armean. Tăcea. Această tăcere era, ea însăși, o politică.
De ce a tăcut Israelul o sută de ani?
Nu din ignoranță, ci din calcul geopolitic riguros. Israelul, stat mic într-un mediu ostil, nu-și permitea să-și irite puținii aliați regionali. Turcia era unul dintre ei – timp de decenii, singurul stat cu majoritate musulmană care menținea relații diplomatice, economice și militare normale cu Israelul.
Al doilea motiv: Azerbaidjanul. Baku este aliatul cel mai apropiat al Ankarei și, la rîndul său, un partener strategic al Israelului – furnizor important de petrol și client major al industriei de armament israeliene.
Azerbaidjanul neagă și el genocidul armean, solidar cu Turcia. A recunoaște genocidul ar fi însemnat să lovești simultan în două relații pe care Israelul le considerase prețioase.
Al treilea motiv, mai subtil: doctrina unicității Holocaustului. Timp de decenii, statul israelian și lobby-ul pro-Israel au susținut că Shoah-ul – exterminarea evreilor de către nazism – este un eveniment unic în istorie, incomparabil cu orice altă crimă în masă.
Această poziție a fost codificată chiar în definiția internațională a antisemitismului adoptată de IHRA (International Holocaust Remembrance Alliance), document asumat de zeci de state: printre exemplele de antisemitism figurează explicit „compararea politicilor contemporane israeliene cu cele ale naziștilor.”
A recunoaște genocidul armean drept genocid ar fi deschis, implicit, ușa comparațiilor, inclusiv a celor care vizează Israelul. Tăcerea era, și din acest unghi, o armă defensivă.
Semnificativ: chiar Sa’ar, autorul propunerii de recunoaștere, refuzase pînă recent să califice uciderile din 1915 drept genocid. Schimbarea sa de poziție nu a survenit în urma unor noi dovezi istorice, ci în urma unor noi calcule politice.
De ce acum?
Răspunsul la întrebarea „de ce acum” are mai multe straturi, și nici unul dintre ele nu e moral.
Turcia a trecut din zona „partener răcit” în zona „inamicul declarat.”
Erdogan susține Hamas, a comparat Israelul cu Germania nazistă, a închis spațiul aerian pentru Israel, a tăiat comerțul bilateral și a sprijinit cazul Africii de Sud la Curtea Internațională de Justiție, unde Israelul e judecat pentru genocid împotriva populației din Gaza.
Relația nu mai are nimic de salvat. Costul recunoașterii genocidului armean față de Ankara a coborît la zero.
Rivalitatea regională s-a intensificat după căderea lui Assad. Israelul și Turcia se bat acum pentru influență în Siria. Israelul a ocupat teritorii, a bombardat poziții în șapte țări din regiune, unii oficiali israelieni au sugerat că Turcia ar putea reprezenta o amenințare mai mare decît Iranul.
Recunoașterea genocidului armean lovește Turcia acolo unde doare cel mai tare, în identitatea națională și în legitimitatea istorică, construite timp de un secol pe negarea sistematică a acestor crime.
Există și un calcul în războiul narativ de la CIJ. Turcia și alții acuză Israelul de genocid în Gaza. Israelul ripostează: voi sînteți urmașii celor care au comis primul genocid al secolului XX și îl neagă. E o mișcare în războiul de imagine, nu una în dreptul internațional.
Există, probabil, și o componentă de politică internă israeliană: Sa’ar vrea să apară drept omul deciziilor morale curajoase, într-un moment în care Netanyahu e sub presiune judiciară și politică severă.
Furie, cinism și o comunitate armeană deziluzionată
Turcia a reacționat imediat și dur. Ministerul de Externe de la Ankara a calificat decizia drept „act politic” menit să acopere crimele Israelului în Gaza.
„Guvernul israelian, care persecută sistematic poporul palestinian și este judecat la CIJ pentru genocid, încearcă să-și acopere propriile crime prin această decizie privind evenimentele din 1915” – a trasnmis ministerul.
Ankara a adăugat că va continua să combată politicile „expansioniste și destabilizatoare” ale Israelului în regiune.
Azerbaidjanul – aliatul Israelului, dar și cel mai apropiat partener al Turciei – a condamnat și el decizia, calificînd-o drept „distorsionare a faptelor istorice” și cerînd Ierusalimului să-și reconsidere poziția.
Israel depinde de petrolul azer și furnizează armament Baku-ului. În 2020, armele și tehnologia militară israeliene au ajutat Azerbaidjanul să cucerească Karabakhul, contribuind la moartea a mii de armeni și la expulzarea a 100.000 de oameni.
Reacția comunității armenești din Israel – cîteva mii de suflete în Cartierul Armenesc din Ierusalim, plus alte cîteva mii de imigranți din fosta URSS – a fost revelatoare.
Cristina Movsesyan, președinta Uniunii Armenilor din Israel: „Pe de o parte, e timpul. Pe de altă parte, e trist și cinic. A așteptat guvernul să-și distrugă complet relațiile cu Turcia ca să folosească tragedia noastră ca instrument politic?”
Serop Sahagian, activist veteran: „Problema a urcat și coborît de pe masa Knessetului, ca un termometru al relațiilor diplomatice, timp de 26 de ani.”
Contradicția care vulnerabilizează politica Israelului
Există o ironie pe care nimeni nu o poate ignora. Israelul recunoaște un genocid din 1915, în timp ce este acuzat de un genocid în desfășurare, în 2025–2026, în Gaza.
Experți ONU, organizații internaționale de drepturile omului și instanțe internaționale au documentat aceste acuzații. Morții din Gaza depășesc, potrivit unor surse, 73.000 de civili.
Mai mult: prin recunoașterea genocidului armean, Israelul sparge doctrina pe care a apărat-o decenii întregi, care spune că Holocaustul e unic și că orice comparație cu alte crime în masă este antisemitism. Nu renunță la ea de principiu. Nu există niciun semn că Israel schimbă paradigma sau că retrage susținerea față de definiția IHRA. Face însă o excepție tactică, îndreptată împotriva unui dușman concret. Ceea ce o face, paradoxal, și mai cinică decît o schimbare de principiu.
Istoricul Enzo Traverso a avertizat cu luciditate: dacă în numele memoriei Holocaustului se justifică un genocid, acea memorie va fi discreditată.
„Memoria Holocaustului avusese un sens: confirma consecințele extreme ale rasismului. Dacă memoria Holocaustului ajunge să însemne susținerea politicii israeliene, toate referințele noastre se prăbușesc.”
Singuri împotriva tuturor?
Să așezăm această decizie în contextul mai larg. Israelul se află concomitent în conflict activ sau acut cu: Hamas și Gaza, Hezbollah în Liban, Iranul (4.800 de atacuri iraniene înregistrate numai în luna iunie 2026, potrivit poliției israeliene), Siria (bombardamente și ocupare de teritorii), Yemenul (atacuri Houthi), Curtea Internațională de Justiție (acuzații de genocid). Iar acum escaladează un conflict, pentru moment diplomatic, cu Turcia, al doilea stat ca mărime din NATO.
E o realitate strategică fără precedent recent. Niciun stat nu a gestionat simultan atîtea fronturi fără a plăti un preț uriaș: militar, economic, diplomatic. Israelul pariază că poate.
Unii analiști spun că e o strategie deliberată. Netanyahu ar prefera instabilitate perpetuă, mai ușor de gestionat intern decît un acord de pace care ar cere concesii și ar periclita coalițiile sale politice.
Alții spun că e pur și simplu pierderea simțului măsurii. O țară care crede că poate lovi pe oricine fără consecințe prea mari, pentru că SUA o vor acoperi diplomatic și militar.
Recunoașterea genocidului armean se înscrie în această logică. Nu e un act de justiție istorică. Este un act de război diplomatic: o lovitură la îndemînă aplicată unui dușman consolidat, cu o armă pe care Israelul a refuzat s-o folosească timp de un secol tocmai pentru că îi era și lui utilă în apărare.
Ce înseamnă asta pentru noi
Turcia e membră NATO. Iranul, cu care Israelul tocmai a purtat un război, negociază cu SUA la Doha. Azerbaidjanul e furnizor de petrol și partener al Uniunii Europene. Armenia, victima istorică a genocidului recunoscut, duce tratative de pace cu Azerbaidjanul și încearcă să-și normalizeze relațiile cu Turcia, fără condiții prealabile.
Toți acești actori sînt conectați la securitatea și energia Europei. România, cu ieșire la Marea Neagră, cu Cernavodă și cu Neptun Deep, nu stă în afara acestei geometrii. Fiecare nouă fractură din Orient Mijlociu și Caucaz se traduce în presiune pe rute energetice, pe costuri de apărare, pe fluxuri de migrație.
Istoria nu e niciodată doar trecut. Este deeseori argument și instrument pentru reglarea unor relații în prezent. Iar cînd statele o mînuiesc fără consecvență morală, ne amintesc că în relațiile internaționale nu dreptatea conduce, ci forța și interesul.