Acum două zile am postat pe rețelele sociale un scurt video în care am spus că nu sunt de acord cu trimiterea a 20 de militari români, ofițeri de stat major, în Comandamentul operațional al „Coaliției de Voință” pentru Ucraina.
Am spus-o chiar în ziua în care SRI anunța că a prevenit un sabotaj rusesc pe teritoriul nostru, în timp ce la Parlament se discuta exact această solicitare.
Mesajul a stârnit reacții, iar presa m-a întrebat de ce am luat această poziție.
Răspund pe larg mai jos, cu argumente și cu documentele pe masă.
Formularea „comandament de război” îmi aparține, nu e un termen din documentele oficiale. Dar s-a născut direct din textul scrisorii pe care Președintele Nicușor Dan a trimis-o Parlamentului, cerând aprobarea participării a până la 20 de militari români, personal de stat major, la Comandamentul operațional pentru Forța Multinațională în sprijinul Ucrainei.
Ca fost jurnalist cu 28 de ani de vechime în breaslă, m-am obișnuit să caut ce se ascunde dincolo de frazele birocratice, care de multe ori escamotează adevăruri dure. Iar, la o privire atentă, înțelegi din chiar scrisoarea Președintelui pericolul caree ne paște.
Comandamentul funcționează déjà, nu e pentru după refacerea păcii
Scrisoarea președintelui spune explicit că respectivul Comandament „a fost activat” încă din 2025 și funcționează de atunci, nu că ar urma să înceapă abia după un eventual armistițiu.
Textul e clar: ”În 2025 a fost activat Comandamentul operațional pentru Forța Multinațională în sprijinul Ucrainei, structură rotațională dislocată alternativ în Franța și Marea Britanie, iar planificarea din interiorul lui se desfășoară chiar acum, la nivel strategic, orientată spre obiectivele Coaliției de Voință”.
Ce este, de fapt, condiționat de un acord de încetare a focului nu este activitatea de planificare a Comandamentului, ci obiectivul lui final: sistemul de garanții politice și juridice pentru Ucraina, adică desfășurarea efectivă, pe teren, a unei eventuale forțe de garantare.
Planificarea are loc însă chiar acum, cât timp conflictul e activ. Iar contribuția românească este cerută să înceapă „cu trimestrul II/2026”, deci în prezent, nu într-un moment ipotetic de după pace. Nimic nu ne poate opri să credem că, în fapt, Comandamentul sprijină chiar acum Ucraina, într-un război în curs. Cu atât mai mult cu cât planificarea pentru momentul de după închieerrea păcii se, de obicei, atunci, în condițiile de atunci. E foarte greu de imaginat acum cum vor arăta lurrurile pe teren după încetare definitivă a focului și de prevăzut toate scenariile posibile.
Deschidem ușa către primejdie
Documentul precizează, e adevărat, că participarea la planificare nu obligă, deocamdată, la desfășurarea de capabilități pe teritoriul Ucrainei. Dar aceeași scrisoare cere Parlamentului să aprobe și posibilitatea ca reconfigurarea contribuției naționale la acest Comandament să se poată face ulterior doar cu aprobarea ministrului Apărării, fără o nouă dezbatere sau un nou vot parlamentar.
Cu alte cuvinte, Parlamentul nu e chemat să aprobe doar cei 20 de ofițeri de stat major de astăzi, ci și mecanismul prin care rolul și profilul acestei contribuții se pot schimba mâine, printr-o simplă decizie ministerială. Aici e, cred eu, esența problemei: nu câți oameni trimitem acum, ci cadrul pe care îl aprobăm pentru viitor.
Istoria coalițiilor militare occidentale arată un tipar constant: misiunile încep prin pași mici și măsurați, prin acțiuni „non-combatante”, cu instructori și personal de stat major, și se adâncesc treptat, pe măsură ce logica operațională o cere.
O poziție preventivă
România este stat NATO, iar securitatea sa e garantată de articolul 5, un mecanism defensiv colectiv. „Coaliția de Voință” nu este NATO, ci o structură ad-hoc, condusă politic de câteva state, fără mandatul Alianței. Trimițând ofițeri în comandamentul ei operațional, România nu mai sprijină Ucraina doar diplomatic și umanitar, ci devine parte a aparatului de conducere a unui efort de război aflat încă în desfășurare. Că vrem saau nu să o recunoaștem. Și, culmea, implică întrucâtva și NATO, căci țările participante sunt membre NATO.
Suntem, în plus, stat riveran la Marea Neagră, deja afectat de criza energetică de la Cernavodă, de incidente cu drone și resturi de rachete și de tentative de sabotaj documentate chiar de serviciile române de informații.
Într-o asemenea poziție de expunere, prudența strategic, nu gestul de aliniere necondiționată la agenda Coaliției, ne apără interesul național.
Poziția mea este preventivă: România nu trebuie să ajungă să trimită militari pe front. Iar integrarea a 20 de ofițeri într-o structură de planificare strategică, înainte de vreun armistițiu, cu posibilitatea legală de a extinde ulterior contribuția fără un nou vot parlamentar, este un pas de angajament politico-militar real, nu un gest administrativ.
Susțin, ca orice român de bun-simț, dreptul Ucrainei la apărare și la o pace justă. Dar sprijinul politic, diplomatic și umanitar nu trebuie confundat cu integrarea Armatei Române în lanțul de comandă al unei coaliții aflate, de facto, în stare de război. De aceea am spus, și mențin: nu sunt de acord cu această solicitare.
P.S. Rămâne de aflat de ce Parlamentul nu a dat curs scrisorii președintelui timp de mai bine de cinci luni, din martie și până acum. E ceva în neregulă? S-a temut cineva de reacția opiniei publice? Ce anume s-a dorit, de fapt, să rămână departe de ochii cetățenilor?