Își mai poate permite România să promoveze o politică externă monocoloră? Nicidecum! Nici poziția geografică și nici istoria ultimelor secole nu ne încurajează la o abordare atât de riscantă, în vremuri atât de tulburi.
Pentru actuala clasă politică, deschiderea internațională a României se referă strict la subordonarea oarbă, necondiționată, față de oligarhia de la vârful Uniunii Europene, în condițiile unei izolări autoimpuse față de state și organizații etichetate arbitrar drept nefrecventabile.
Oportunități uriașe în plan economic, alianțe politice tradiționale și interese geopolitice majore au fost sacrificate în acest fel pe altarul unei ideologii fanatice.
Dacă într-o perioadă de prosperitate internă și calm geopolitic o astfel de strategie ar putea fi, cu multă îngăduință, acceptabilă, într-un moment de maximă tensiune internațională și într-o criză economică devastatoare, blocarea canalelor diplomatice pe criterii doctrinare este o strategie trădătoare și sinucigașă.
Într-un scenariu înspăimântător, dar deloc imposibil, în care partenerii actuali iau în calcul o dezangajare din estul Europei, România rămâne complet expusă din punct de vedere strategic, fără nicio perspectivă de repoziționare în plan regional sau internațional.
Dacă analiștii sau observatorii scenei politice își pot permite naivitatea de a scoate arbitrar din calcul perspectivele negative sau pesimiste, oamenii de stat, care poartă pe umeri soarta unor națiuni, nu au acest drept.
Au avut parte de o trezire bruscă și dureroasă la realitate conducătorii Regatului României, în iunie și august 1940, când garanțiile de securitate pe care se bazau s-au dovedit simple hârtii fără valoare.
Printre marile democrații care ne reproșează astăzi deciziile din cel de-al Doilea Război Mondial, se găsesc și acelea care au ales să ne lase pradă celor doi monștrii care au sfâșiat România Mare, așa cum au găsit de cuviință să abandoneze România și la sfârșitul conflagrației.
Alegerea imposibilă pe care România a avut-o în față la începutul Primului Război Mondial ne urmărește de mai bine de 100 de ani.
Aveam atunci de optat între eliberarea Basarabiei de sub dominația Rusiei țariste și alipirea Transilvaniei la patria-mamă. Orice decizie rațională însemna abandonarea unei provincii și a populației românești care trăia acolo.
Miracolul de la 1 decembrie 1918 a fost în primul rând rezultatul uriașului sacrificiu colectiv făcut ce cei care nu și-au făcut nicio socoteală personală, dar au crezut orbește în șansele și dreptul generațiilor viitoare la un viitor demn și suveran. Dar din punct de vedere strategic, Marea Unire a fost posibilă numai datorită unui proiect de țară ferm și maximal, asumat la unison, fără termen de expirare.
Diplomația română a România a strălucit și a contat în plan internațional atunci când a inventat, a construit și a susținut punți imposibile între lumi aparent ireconciliabile.
Astăzi, nu suntem într-un tunel cu un singur sens, ci într-un labirint extrem de complicat, din care nu vom putea ieși decât dacă ne ridicăm în picioare și ne folosim de toate reperele de orientare pe care le avem la dispoziție.
Diplomația în genunchi, pe care și-au asumat-o politicienii în ultimele trei decenii, nu ne-a ferit de nicio primejdie, ci doar ne-a scos de pe harta politică a statelor relevante.
Astăzi avem vecini care nu se mai sfiesc să conteste suveranitatea României chiar pe teritoriul național, iar diplomația română alege să tacă asurzitor în fața acestor provocări.
Astăzi, idealul național de reunificare cu provinciile răpite din trupul țării este numit revizionism, chiar de propagandiștii români, iar autoritățile statului tac în mod complice și laș.
România este condamnată să își reevalueze rapid toate opțiunile de negociere geopolitică, înainte să ajungă doar o monedă de schimb între profesioniștii jocului de putere la nivel regional sau global.
Dacă un politician lipsit de experiență, ajuns în poziția de ministru al Afacerilor Externe, este incapabil să evalueze daunele ireparabile pe care le produce din impostură și inadecvare, președintele României are datoria, asumată prin jurământ, să acționeze nemijlocit pentru a proteja țara în fața unei amenințări iminente.
Ministerul Afacerilor Externe trebuie scos din promiscuitatea în care l-au adus micile ambiții politice și dorința de parvenire a unor mărunți membri de partid.
România are nevoie acum de un ministru profesionist, care să reprezinte statul, proiectul național și să impună principiul simetriei în relațiile bilaterale cu partenerii externi.
Gafa de protocol din timpul vizitei efectuate de președintele Nicușor Dan la Timișoara reprezintă un semnal de alarmă extrem de grav în legătură cu nivelul de organizare a aparatului de stat.
Responsabilitatea pentru planificarea și desfășurarea activităților protocolare aparține echipei de consilieri din Administrația Prezidențială.
Șirul interminabil de momente stânjenitoare din ieșirile publice ale Președintelui demonstrează o lipsă cronică de organizare si pregătire a echipei de la Cotroceni.
Dacă aparițiile cotidiene ale presedintelui sunt compromise de astfel de stângăcii, cum arată și cum se desfășoară întâlnirile bilaterale la nivel înalt?