Biserica vindecătoare, în ajutorul dependenților de alcool, droguri și jocuri de noroc

Părintele Constantin Necula (50 de ani) este considerat o vedetă a ortodoxiei ro­mânești. Bun orator, cu mare priză la tine­ret și cu un simț al umorului care pe unii, mai slabi de înger, îi poate sminti, părintele pare omni­prezent în conferințe cu un auditoriu uriaș, în emi­siuni de televiziune, în numeroasele cărți pe care le-a scris, în dezbateri în presă, la amvonul Catedralei Mitropolitane din Sibiu și la Facul­tatea de Teologie din Sibiu, al cărei prodecan este. Glumește uneori, spunând că și-a asumat un rol de bufon, pentru a arăta că nu trebuie să ne trăim credința încruntați. Zâmbetul său deschide uși și, mai important, inimi. Bunăoară, părin­tele Constantin Necula este de mulți ani președintele unei asocia­ții, „Crucea Albastră”, care în­cear­că să salveze de la distrugere oameni care suferă de diferite adic­ții: de alcool, de droguri și de jo­curi de noroc. Foarte mulți semeni ai noștri devin sclavii unor astfel de patimi și, odată cu asta, își pierd prietenii, familiile, averile și chiar viețile. Unii au însă curajul de a încerca să evadeze de sub stăpânirea acestor demoni și cer ajutor. Părintele Constantin Necula și echipa de specialiști a sfinției sale sunt printre cei care le întind o mână. Fără condiții, cu dra­goste și cu speranță, așa cum ar trebui să lucrăm cu toții, în numele lui Hristos, dacă spunem că suntem creștini.

Minunile „Crucii Albastre”

– Părinte Profesor, vă propunem azi să vor­bim despre un proiect de care sunteți legat sufle­tește și despre care nu știe foarte multă lume. Credem că e important să facem cunoscut pro­gramul pe care îl conduceți, prin care sunt aju­tați o mulțime de oameni, dependenți de alcool, de droguri, de jocuri de noroc etc, aici, la Sibiu.

– Este un proiect de la începutul anilor 1990, derulat sub egida Asociației „Crucea Albastră”, în care colaborăm creștini de mai multe confesiuni. Eu m-am alăturat lui prin 1997, ca voluntar. Apoi, un timp, am fost vicepreședinte al asociației, iar de foarte multă vreme sunt președinte al ei. În timp, am dezvoltat un centru de tratament pentru aceste dependențe. Unul se află la Șura Mică, în apropiere de municipiul Sibiu. Se cheamă „Naza­ret” și este pentru bărbați. La început a funcționat în casa parohială a Bisericii Evanghelice, dar în ultimii ani, am reușit să creăm un spațiu nou, foarte modern, în care oamenii se simt bine și în siguranță. Dincolo de construcția de zid, a trebuit să edificăm și o echipă, lucru foarte important și la fel de greu. Dar suntem foarte mulțumiți de ce am izbutit. Director al acestui așezământ este medicul şi psihoterapeutul Holger Lux, unul din­tre cei mai vechi oameni din „Crucea Albastră” – România. Celălalt centru este „Insula Speranței”, pentru femei, la Șelimbăr. Și centrul de la Șelim­băr este foarte modern, de s-au mirat și străinii că poate exista așa ceva în România.

Sunt deja câteva generații de foști dependenți care astăzi sunt curați și ne rămân aproape. Câțiva au revenit în viața publică și socială, dovedind o mare calitate umană. E cazul scriitorului Cristian Fulaș, de exemplu, care pe noi ne-a entuziasmat. Printr-un efort suprauman, a reușit să povestească, în primele două cărți ale sale, din „interior”, tot ce înseamnă „templul” ăsta nenorocit al dependenței. Sunt oameni care și-au re­luat iubirile, s-au cununat, și-au crescut copiii odată ce-au scăpat de adicțiile care îi chinuiau și care îi făceau insuportabili și pentru alții. Ne vedem cu ei din când în când, mai ales la sărbătorile celor două centre de dezinto­xicare și reabilitare. Mulți dintre ei au revenit la o viață creștinească, alții s-au convertit la crești­nism, pentru că de fiecare dată, am avut fie preoți implicați în salvarea lor, fie persoane credin­cioase, care le-au stat alături. Până la urmă, sunt două insule, într-o mare foarte agitată de pro­bleme. Este nevoie de mai multe, pentru a reuși să limităm fenomenul. Bucuria noastră este că foști beneficiari ai terapiilor făcute la noi, odată întorși la casele lor, la serviciile lor, au dus puțin din munca noastră acolo și i-au ajutat și pe alții să scape de necaz. Binele se înmulțește, chiar dacă nu într-un mod instituționalizat.

Studenți teologi, școliți pentru terapiile anti-drog

– E firesc pentru un preot să aibă milă de cei căzuți în nevoi și să întindă o mână de ajutor. Totuși, ce a determinat implicarea sfinției voastre în spri­jinirea unor oameni care se luptă cu dependențele?

– Eram duhovnic la Catedrala Mitropolitană, de aici, din Sibiu, și constatam că singur nu pot ajuta oa­menii până la capăt. Degeaba îi în­curajam la spovedanie, pe el sau pe ea, să se lase de băut, pentru că nu aveam cui să-i predau mai departe, ca să-i conducă spre ieșirea din infern. Și când am aflat de „Crucea Albas­tră”, am știut că trebuie să fac ceva prin aceasta. Astăzi, îmi doresc foarte tare să realizăm o școală a „Crucii Albastre”, care să formeze terapeuți pentru dependențe. Facultatea noas­tră de Teologie a școlit în jur de o sută de studenți, în urmă cu ani de zile, în terapia anti-alcool și anti-drog. Și îi văd pe acei foști studenți lucrând în parohiile lor. Empatia, dacă nu e dublată și de știința de a o pune în lucrare, n-are mare valoare. Nu e de ajuns să-l compătimești pe un om, ci trebuie să-l poți ajuta. De aceea, am vrea să reluăm astfel de cursuri.

„Ne bucurăm de copiii care ne mulțumesc că li s-au întors teferi acasă tații sau mamele”

– Am văzut pe site-ul Crucii Albastre că oferă servicii specifice atât contra cost, cât și gratuite. Cum faceți selecția între cei care trebuie să plă­tească și cei pe care îi ajutați fără plată?

– În limita posibilităților noastre, toți cei care nu au surse de venit sunt ajutați gratuit. Nu se face propriu-zis un dosar de asistență socială, dar cei din conducerea centrelor au atât de multă expe­rien­ță încât pot face ușor selecția. Mai trebuie spus că sunt și destui dintre beneficiari care revin ca voluntari, ajută, la rândul lor, fără nici o plată. Și nu e puțin lucru. Pentru că altminteri totul costă, iar noi suntem un ONG, nu o instituție de stat, cu buget garantat. Autoritățile nu ne bagă în seamă, nici măcar nu ne-a strâns mâna vreun ofi­cial pentru ce facem. Ne bucu­răm însă că ni se strânge mâna de cei care se vin­decă și mai ales de către copiii care ne mulțumesc că li s-au întors te­feri acasă tații sau mamele. Mă im­presionează teri­bil, sunt cu nodul în gât de fie­care dată. Prima fetiță care a fă­cut-o este acum psiholog și lu­crea­ză în domeniu într-un oraș mare din țară.

– Câte persoane trec prin aces­te așezăminte anual?

– Cam 80-100 de oameni. Sunt mii de persoane pe care le-am aju­tat în ultimii 20 de ani. În plus, este mult de lucru cu fami­liile lor, care trebuie scoase din co-dependență.

– Se întâmplă să revină foști pacienți în terapie?

– Da. Iar eu îi apreciez foarte mult, pentru că e nevoie de curaj pentru asta. E o dovadă că vor să se ridice. Monitorizăm cazurile și, atunci când e nevoie, oferim su­port din nou și din nou, până când persoana își recapătă liber­tatea de sub tirania dependenței. Cine și-a regăsit voința l-a regăsit pe Dum­nezeu. Problema multora dintre cei care ajung să reia tera­pia este că se întorc în mediile în care au căpătat dependența de al­cool, de drog sau de orice altce­va. E nevoie de o pe­dagogie so­cială, care să constru­iască în jurul acestor oameni un spațiu de si­guranță. De aceea, vor­besc cu preoții și cu preotesele, să aibă grijă de cei care trec pe la noi. Uneori însă nu e suficient. De ase­menea, am avut mai multe acțiuni în școli și licee, unde am încercat să le facem elevilor o mică educație pe aceste probleme: consumul de alcool și de drog, dependența de jocurile de noroc. Acest tip de educație ar trebui însă să fie permanentă, nu ocazională.

– Cu atât mai mult cu cât există deja și în rândurile elevilor români un „fenomen” al con­sumului de droguri…

– Da, și nu numai, mulți beau alcool și fumea­ză. Apropo, despre fumat la vârste mici se vor­bește tot mai puțin, deși dăunează grav sănătății.

„Credința te ajută să te vindeci”

– Dintre cei care apelează la ajutorul cen­trelor „Crucii Albastre”, sunt și persoane care nu au o credință religioasă și care apoi devin credincioase?

– Da, deși pentru noi nu e o țintă să-i con­vertim. Glumim, spunându-le doar să-și ia ateis­mul acasă, să nu ne viruseze. Dar cred că, petre­când timp alături de noi și urmând terapia, află multe despre ei. Credința este și un mod de des­coperire a propriilor limite. Limite care pe mulți îi aduc în situația de decădere totală, în care ajung la noi. Pe de altă parte, voința de a se ridica devine mai mare dacă este dublată de credință. Credința te ajută să te vindeci. Mulți înțeleg asta și de aceea scapă mult mai ușor de tot felul de probleme.

– Părinte, ne cunoaștem de mulți ani și știm că întotdeauna v-a plăcut să coborâți în stradă, inclusiv cu discursul catehetic. Îmi mărturiseați cândva că aveți această chemare a străzii, în­trucât ați fost și sfinția voastră un „băiat de car­tier”. V-a ajutat acest fel de-a fi să vi-i apropiați pe cei care au căutat vindecare în centrele pe care le are Crucea Albastră?

– Nu m-am despărțit niciodată de puștiul care am fost și care juca fotbal între blocuri. Uneori mi se reproșează asta. Cred însă că acest fel de-a fi al meu n-a fost un obstacol în lucrarea cu per­soanele care au nevoie de ajutor. Dimpotrivă. Oamenii au nevoie de cuvinte vii, iar a lăsa uneori deoparte amvonul și a vorbi, de la inimă la inimă, cu unii dintre semenii noștri, care cel mai adesea sunt disprețuiți sau ignorați, poate fi salvator. Nimeni nu-și închipuie ce înseamnă un prânz cu cei care au fost dependenți de droguri, de pildă, și care au făcut eforturi să rămână întregi. Nimeni nu cunoaște valoarea unei vorbe bune și a unei îm­brățișări mai bine decât ei. Dar și noi o învă­țăm, prin această apropiere.

Mulți dintre cei care intră în astfel de ispite nu sunt oameni fără valoare. Pe mine mă irită când îi văd pe unii că îi tratează pe alcoolici fără con­siderație: „lasă-i, că-și merită soarta!”. Nu e ade­vărat, nimeni nu merită așa ceva și, în plus, dacă nu le sărim în ajutor, pierdem valori.

„Am primit o mlaștină, iar acolo este azi o cetate de rezistență creștină”

– Care a fost cea mai mare satisfacție pe care ați trăit-o în acest efort de a le reda viața unor oameni care renunțaseră la ea?

– Momentul în care am inaugurat centrul de la Șura Mică. Mi s-a părut atunci că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. A fost un act de curaj să ne apucăm să-l construim, într-o vreme când lu­mea este pusă pe dărâmat. Am primit drept teren de construcție o mlaștină, iar acolo este azi o cetate de rezistență creștină.

– Presupun că ați avut și tristeți…

– O, da, multe, dar cel mai mult m-a durut când au murit colaboratori ai mei apropiați. Țineam la ei ca la propriii mei frați. Îi pomenesc la fiecare Liturghie, ca și pe cei vii, care se află sub trata­ment. Căci în numele lui Dumnezeu facem tot ce facem, iar ajutorul Lui este esențial.

– Am văzut că lucrați cu psi­ho­logi. Nu este suficient duhovnicul?

– Duhovnicul și psihologul sunt complementari. Duhovnicii nu sunt pregătiți să rezolve chiar toate pro­blemele și, pe de altă parte, nu toți cei care apelează la noi sunt credincioși. Dacă vreți, duhovnicul este ca un me­dic de familie, care te poate ajuta până la un punct, iar când este depășit, îl trimite pe pacient la un specialist.

„În toate momentele de criză ale țării, biserica a fost piatra din capul unghiului”

– În ultimele două decenii, Bise­rica Ortodoxă a făcut foarte multe proiecte filantropice. Totuși, misiu­nea principală a ei este de a salva suflete, nu trupuri. Nu există riscul ca, luați de valul modernității, să pro­ducem un dezachilibru între cele două dimensiuni pe care evoluează Biserica: transcendentă și imanentă?

– Măcar de ne-ar lua valul, căci este multă nevoie de ajutor și suntem departe de a asista la un astfel de deze­chilibru. Eu am învățat că atunci când săracul îți cere pâine, nu-i dai doar binecuvântare. Lucrurile merg îm­pre­ună. Noi ne ocupăm nu doar de pro­blemele fizice date de adicție, ci și de cele sufletești. Căci, nu e un secret pentru nimeni, dependențele au drept cauze nemulțumiri și tare sufletești. Preotul este prezent în centrul de tera­pie, ascultă, sfătuiește, se roagă… A­vem program de rugăciune de dimi­neață, la care participă cine dorește. Duminica, mergem împreună la biserică. Oameni care n-au citit Scriptura s-au apucat să o citească la centru și să înțeleagă rostul vieții, căci acolo au timp și o altă dispoziție pentru așa ceva… A murit de curând părintele Serafim, de la Câmpulung Muscel, care își făcuse un obicei din a da pâine săracilor. Iar la înmormântarea lui, cei o sută de oameni care primeau pâine au dăruit, la rândul lor, câte o pâine de sufletul părintelui. Un gest care nu poate lăsa indiferent pe nimeni.

Să nu uităm că în toate momentele de criză ale țării, Biserica a fost piatra cea din capul unghiului, iar asta nu se va schimba. Biserica este cea care ne întărește, ne călăuzește și ne ajută să ne mântuim. Mă uit și în diaspora: e fascinant cum se con­stru­iește, în jurul bisericilor, rezistența poporului român. Așa cum spuneați și dvs la un moment dat, credința unește. Unește oamenii în fapte bune.

• Text apărut inițial în ”Formula As” nr. 1429/ 6 – 13 Aug. 2020