Suveranitatea României înseamnă sîngele vărsat la Plevna, jurămîntul depus la Mitropolie, tunul tras la Grivița.
Globalismul a făcut din suveranitate un cuvînt rușinos. Națiunea a devenit suspectă. Independența – anacronică. Orice stat care vrea să fie stăpîn pe destinul lui e catalogat drept pericol.
Tocmai de aceea 10 Mai deranjează.
În această zi, în 1866, România și-a ales un principe și și-a dat o Constituție fără să ceară voie nimănui. În 1877, și-a proclamat independența față de Imperiul Otoman cu prețul sîngelui. În 1881, s-a declarat Regat în fața Europei întregi.
Trei acte de suveranitate. O singură zi.
Comuniștii au șters-o din calendar. Au sărbătorit independența pe 9 mai (ziua în care, într-adevăr, se proclamase actul în Parlament, dar consacrarea a venit prin semnătura regelui Carol I pe 10 Mai), iar Ziua Națională pe 23 august (ziua înfrîngerii botezată „eliberare”). Au scos din memoria colectivă tocmai ziua în care România demonstrase că poate decide singură.
După 1989, nimeni n-a recuperat-o cu adevărat. Nu din uitare. Din lipsă de interes față de suveranitate.
Azi înțelegem de ce contează. Birocrații de la Bruxelles negociază în numele nostru fără mandat. Interesele naționale sînt sacrificate pe altarul „integrării”. Ni se spune că suveranitatea e depășită, că viitorul e al structurilor supranaționale.
Înaintașii noștri au auzit același argument. De la Poartă. De la Sankt Petersburg. De la Viena.
L-au refuzat.
La mulți ani, România!