Astăzi, se împlinesc 136 de ani de când Mihai Eminescu a fost smuls dintre noi. Nu a murit. A fost răstignit. De nepăsare, de trădare, de o societate care și-a ucis cel mai viu glas. A plecat singur, umilit, bolnav, dar nu învins. Pentru că adevărul nu moare. Iar Eminescu a fost și rămâne adevărul spus pe nume.
El n-a fost doar un poet. A fost o flacără. O sabie înveșmântată în metaforă. Un profet al românismului profund, care a văzut mai limpede decât toți cei care, azi, pretind că ne conduc. Eminescu n-a scris doar versuri — a ars în ele. Și-a pus viața între rânduri și sufletul în fiecare idee.
A apărat ce astăzi este atât de puțin prețuit: Neamul, Credința, Familia, Limba, Școala, Țara. A știut că fără rădăcini, omul devine praf în vânt. Că modernitatea fără ordine morală este doar un haos cu ambalaj sclipitor. Conservatorismul său nu însemna stagnare, ci ancorare în adevăr. Era stânca din mijlocul unei mări învolburate.
Și poate tocmai de aceea a fost lovit. Tocmai de aceea a fost înlăturat. Nu era comod. Era incomod de lucid.
În paginile „Timpului”, Eminescu a scris cu sudoare de sânge despre o Românie profundă, tăcută, demnă — România care plânge, rabdă și nu se vinde. A luptat cu servilismul, cu prostia ridicată la rang de virtute, cu imitația care se crede progres. El striga într-o lume surdă. Și strigătul lui încă ne bântuie: „Suntem români, dar ne merităm soarta.”
Avea dreptate. Cât de adesea ne lepădăm de ai noștri, de valorile noastre, de credința noastră. Uităm că Biserica n-a fost doar loc de rugă, ci cetate de apărare pentru un popor asuprit. Eminescu nu era un bigot – era un vizionar. Și vedea în Hristos cheia ființei noastre. Spunea clar: „Biserica este mama poporului român.”
Evanghelia după Matei de astăzi răsună ca un ecou al credinței lui: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui!”
Eminescu n-a umblat după averi sau recunoaștere. A căutat dreptatea. Și de aceea a fost zdrobit de o lume nedreaptă. Dar verticalitatea lui n-a putut fi înfrântă.
Astăzi, când idolatrizăm nimicul, când cuvintele sunt golite de sens și tradiția e aruncată la coș, Eminescu e mai viu ca niciodată.
Să nu-l lăsăm să moară a doua oară! În uitarea, superficialitatea și nepăsarea noastră.
Să-l citim! Să-l învățăm! Să-l trăim!
Pentru că în Eminescu e România care nu se pleacă. România care încă poate fi salvată.
Cu sufletul plin de parfumul vorbelor alese inspirate profund de genialitatea lui Eminescu, inegalabilul ei eternul nostru poet national, doresc sâ vâ aduc un sincer omagiu pentru frumusetes gândurilor dvs, pentru nuanta poeticâ si sensibilitatea lor profundâ.Departe fizic de tarâ dar aproape de suflul eteric al pâmântului binecuvîntat de Dumnezeu, mâ gîndesc cu piosenie la bogâtia spiritualâ a florilegiului artistic românesc si sper în renasterea sa viitoare! Vâ admir sincer pentru autenticitatea si forta intelrctualâ cu care înfruntati surghiunul sufletesc actual, o voce cu un ecou ce poate atinge sferele sufletului divin. Eminescu si Baudelaire, doi albatrosi in zbor spre eternitate!