Maria Ploae: „Dacă ar înțelege toata lumea ce forță are rugăciunea!”

Un capat de Bucuresti, la marginea parcului Herastrau. O straduta de case cu garduri inalte, peste care se vad bratele desfrunzite ale unor pomi si cativa carcei de vie arsi de bruma toamnei. Loc de oameni cu nostalgia vietii la tara. Aici sta familia Maria Ploae si Nicolae Margineanu. O actrita si un regizor carora cinematografia romaneasca le datoreaza multe momente bune. Casa le seamana: de bun gust si ridicata cu un soi de smerenie – adica nici uriasa, nici meschina. Sun la poarta si imi deschide Maria Ploae. Imbracata in negru si cu acelasi zambet fermecator, care ii adanceste gropita din obrazul drept. Ma invita in salon, o camera luminata de ferestre lungi care dau spre gradina, cu un perete acoperit de tablouri si un altul de icoane pe sticla, vechi. Colectia de icoane a apartinut psihologului Nicolae Margineanu, tatal regizorului, unul dintre marii intelectuali interbelici care au trecut prin puscariile comuniste. O pisica alba cu coada neagra doarme incovrigata pe un fotoliu. Din doua vaze de sticla albastra rasucita spre cer isi itesc capetele vesele mai multe crizanteme.

„Duminicile lui Dumnezeu”

– Putina lume stie ca v-ati nascut intr-un sat de pe Valea Berheciului, in judetul Bacau. La 12 ani ati fost infiata de sora tatalui dvs. si ati venit in Bucuresti. Faptul ca sunteti credincioasa se datoreaza si copilariei din Moldova?

– Categoric, pentru ca mama mea este foarte credincioasa si ne-a invatat si pe noi asa. Ea nu se culca niciodata fara sa se roage, oricat ar fi fost de obosita. O vedeam si ne asezam si noi in genunchi, la icoana. Parintii ne-au fost modele, i-am considerat perfecti. Daca ei se inchinau, ne inchinam si noi. Parintii mei au avut cinci copii si pe toti ne-au crescut in dragoste de Dumnezeu. Au avut o viata foarte amarata sub comunisti, cotele agricole erau foarte mari si munceau mai mult pentru stat. De aceea m-au si dat matusii din Bucuresti. Venirea in Capitala a fost sansa vietii mele, pentru ca mi-am putut urma vocatia, dar privesc cu foarte mult drag si recunostinta spre primii ani ai copilariei, tocmai pentru ca am crescut in credinta. Sunt profund marcata de amintirile de atunci. Nu s-au stins niciodata… Tin minte, de pilda, cum ne pregateam pentru zilele de duminica. Sambata seara, mama ne spala pe toti si avea grija ca hainele noastre bune sa fie curate si calcate. Era o intalnire mare, ne duceam sa-L intalnim pe Iisus Hristos. Eu aveam o singura rochita de iesit in lume si eram fericita de cate ori o imbracam. Mama culegea cele mai frumoase flori din gradina si le ducea la biserica.
Cat eram foarte mici, mama ne purta in brate pe la icoane, ne inchina si ne punea sa le sarutam, apoi ne ducea la altar si ne indemna sa dam o lumanare si un pomelnic parintelui Toma Popescu, care era paroh la Dealul Perjului. Parintele ne binecuvanta si noi ii sarutam mana. Parintele Toma a fost nasul de cununie al parintilor mei si ne-a si botezat pe noi, toti copiii, deci ne era mai mult decat preot, un parinte spiritual. Cand ne intorceam de la biserica, mancam, si apoi parintii se odihneau sau stateau de vorba cu vecinii, iar noi, copiii, ne jucam. Era, intr-adevar, o zi de tihna si de cinstire a lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu era tot timpul in viata noastra. Nu poti trai fara rugaciune si fara ocrotirea lui Dumnezeu. Imi amintesc ca eu mergeam cu oile, si de multe ori ma prindeau ploi mari, cu fulgere si trasnete. Niciodata nu am fost lovita, pentru ca ma rugam lui Dumnezeu. Odata a cazut un fulger la doi pasi de mine, dar n-am patit nimic. Parintii mei nu se asezau la masa fara sa rosteasca un „Tatal nostru” si sa-si faca semnul crucii. Cand incepeau orice treaba, intai se inchinau. Cand mama facea o mancare, o binecuvanta. Tot anul era impartit dupa calendarul bisericesc: cand e voie sa muncesti si cand e zi de biserica, de rugaciune si odihna.

Poteca pierduta

– V-ati mutat in Bucuresti, intr-un oras mare, cu un alt ritm al vietii, cu alte obiceiuri si alte norme. Era in plin comunism, cand religia era considerata o dovada de obscurantism, iar manifestarea ei publica, o lezare a politicii de stat. Cum v-ati pastrat credinta?

– Am pastrat-o in suflet, dar nu si in practica. Ani multi n-am prea mers la biserica si ma inchinam rar, pentru ca ma gandeam putin la Hristos si mai mult la ale vietii. Sincer, mi-e rusine de perioada asta, desi a fost si foarte frumoasa si importanta, cand au venit copiii, cand am facut cele mai multe filme. Fara sa te rogi, sa mergi la biserica, sa te marturisesti, sa iei sfanta impartasanie, nu poti sa te numesti crestin. Totusi, a ramas in mine o flacara, care a crescut, imediat ce m-a tras cineva de maneca.
Acela a fost actorul, pe atunci, Dragos Paslaru, azi monahul Valerian de la Schitul Patrunsa din muntii Buila. Era dupa 1989, si el ne-a chemat sa mergem la o slujba la biserica Sf. Vasile, vizavi de Casa Enescu. L-am cunoscut acolo pe parintele Paul Maracine, parohul bisericii si duhovnicul lui Dragos Paslaru. Fata de acest parinte am simtit o atractie extraordinara, as spune magica. In ziua aceea, am ramas mai in spatele bisericii si am fost atat de impresionata si am inteles atat de bine cat suntem de pacatosi, ca am plans continuu. Iar bunatatea pe care o respira parintele Paul Maracine mi-a fost ca un bandaj sufletesc. Am revenit la acea biserica si, dupa un timp, l-am rugat pe parintele Paul sa ma spovedeasca. Nu credeam ca am pacate, si de aceea poate ca am avut curaj sa-i cer sa ma marturisesc sfintiei sale. Nepracticarea credintei te impiedica sa constientizezi pacatele pe care le savarsesti. Cand am realizat cat de grave sunt pacatele si cat de inconstienti suntem ca nu le stim, m-am cutremurat. De cand ne-a devenit parintele Paul duhovnic, si mie, si sotului meu, nu ne-am mai dezlipit de biserica. Cand a trecut la Domnul parintele Paul Maracine, am suferit mult si ne-am gasit greu o alta biserica si un alt duhovnic. Acum mergem la biserica Sfantul Stelian, unde mi-am botezat copiii si pe care am redescoperit-o, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vamile raului

– Nu va e greu sa traiti atat de profund credinta, in lumea teatrului si a filmului, mai dedicata jocului – in cel mai larg inteles al cuvantului – decat unei vieti al carei rost este mantuirea sufletului?

– Sa stiti ca actorii sunt in marea lor majoritate credinciosi. Ei sunt in general discreti, dar cred in Dumnezeu, si cei mai multi nu intra pe scena fara sa se inchine. Pentru ca stiu ca talentul le vine de la Dumnezeu si ca au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. In timpul comunismului, un coleg m-a sfatuit sa-mi fac semnul crucii cu limba in cerul gurii, daca ma tem sau ma jenez de ceilalti, dar sa nu intru niciodata pe scena fara sa ma inchin. Eu stiu multi actori care se roaga. Rugaciunea iti mai alunga emotiile, caci stii ca esti vegheat de Sus.

– Totusi, cum impacati meseria cu credinta, avand in vedere ca nu jucati doar personaje pozitive?

– In ultimul timp, nu prea am mai jucat, tocmai pentru ca am primit doar roluri rele, de personaje urate. N-am o problema cu personajele negative, daca actul artistic are ca finalitate trezirea constiintei. Am avut rolul unei prostituate in filmul „Faimosul paparazzo” (1999), unde am jucat alaturi de Marcel Iures, dar nu m-a deranjat, pentru ca mesajul filmului era pozitiv. In ultima vreme, insa, am primit oferte de personaje de-a dreptul sataniste, care si-au facut o religie din a fura, a ucide… Amestecul asta de rau, de urat, de diavolesc cu rugaciunea imi face rau. Am primit o piesa de la un regizor care m-a ingrozit: trei surori o tineau de la un capat la altul numai in injuraturi si atacuri la Sfanta Scriptura. Sa repet zi de zi si sa joc seara de seara acel personaj…. Nu ma joaca si el pe mine? Nu devin si eu ca el? Mai ales ca eu caut sa ma identific cu personajul, ca sa fiu credibila. Cum sa ma mai duc sa ma rog dupa aceea? Or, acum, cel mai important lucru pentru mine este sa ma rog, ca sa ma duc cat mai curata la Dumnezeu, sa primesc mantuirea. Si Niculae, sotul meu, mi-a zis: „Ai grija, e si asta o incercare”. Imi doresc foarte mult sa joc, dar nu roluri din astea. Am spus nu. Si cand tot spui nu, nu, nu, risti sa nu mai ai oferte… Dar mai bine asa, decat sa-mi primejduiesc mantuirea.
– De unde credeti ca vine apetenta aceasta pentru sordid, pentru malefic si pentru grotesc, in teatrul si cinematografia noastra de dupa decembrie 1989?

– Dupa revolutie, a existat un soi de radicalism moral, am simtit nevoia sa aratam si ce e rau si urat in noi, ca prea fuseseram obligati pana atunci sa zugravim totul in roz. Dar experienta asta ar trebui sa fie deja consumata. Se intarzie prea mult in ea. Ar fi momentul sa se faca, de pilda, teatru spiritual, si nu prea se face. Este o degradare a omenirii, in general, careia noi nu avem cum sa-i scapam, si nici arta noastra. E o alunecare spre rau.

– In credinta noastra crestina se pune un mare accent pe smerenie. Poate fi un actor smerit?

– M-am gandit si eu ca meseria asta te expune slavei desarte. E normal sa vrei sa ai succes, dar e periculos sa ti se urce la cap. Totusi, noi aducem multa bucurie oamenilor, care vin la teatru si pleaca foarte fericiti, mai ales daca spectacolul este unul pozitiv, care te lumineaza. Daca iti alegi si nu joci orice, faci teatru de buna calitate, spre zidirea omului.

In marea trecere

– Care e lucrul cel mai important pe care l-ati invatat prin credinta?
– Ca nu trebuie sa amani pregatirea ta pentru mantuire. E foarte important cum astepti momentul mortii. Daca te-ai spovedit, impartasit si esti intarit de rugaciune, vei astepta marea trecere, desprinderea din trup, cu zambetul pe buze. Moartea nu tine numai de batranete. Ea poate veni oricand. Imi doresc tare mult sa pot astepta momentul asta impacata, pregatita si fara teama.

– Ce simtiti cand va rugati?

– Uneori, cand ma adancesc mai mult in rugaciune, cand reusesc sa ma rog mai profund – mai ales in post – simt o mare pace, si ca n-as mai vrea sa ma ridic din genunchi si sa incetez rugaciunea. E o stare de bine, de parca ma desprind de pamant, de grija lumeasca, nu mult, poate un centimetru, doi, dar e minunat. Si reiau rugaciunile sau ma afund in Rugaciunea Inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatoasa”. Si o spun mult, mult.
Maria Ploae –

– A fost ceva in viata dvs. care v-a ajutat sa va desavarsiti credinta?

– Da, pregatirea pentru rolul Nicoletei Valry Grossu (scriitoare si jurnalista romanca, anticomunista si crestina) din filmul „Binecuvantata fii, inchisoare!” (2002), regizat de sotul meu, Nicolae Margineanu. Daca in general sunt nerabdatoare sa inceapa filmarile, in acest caz rasuflam usurata de cate ori se amanau, din diferite motive. Si s-au tot amanat. Aveam de jucat ceva ce nu cunosteam. Nicoleta Grossu ajunge in inchisoare si se trezeste deodata distrusa, singura, speriata, innebunita. Luata din viata ei senina si dusa in iad. Acolo are o experienta mistica, de o profunzime extraordinara. Il cunoaste pe Dumnezeu si reuseste sa traiasca dupa poruncile Sale. O face cu o sinceritate si o daruire coplesitoare, invatandu-le si pe celelalte detinute. Or, aceasta traire in Dumnezeu eu nu o cunosteam, sau in orice caz, nu o cunosteam la intensitatea aceea. Si asta ma speria, pentru ca nu stiam ce am de jucat. M-a ajutat mult cartea ei – „Bnie sois-tu, prison!” („Binecuvantata fii, inchisoare!”) – pentru ca descrie acolo foarte bine cum L-a descoperit pe Iisus: „L-am cunoscut, si din acel moment nu m-a mai parasit” – spune Nicoleta. Asa incat, dupa patru ani de detentie, sustine ca niciodata nu a fost mai fericita ca in inchisoare, pentru ca niciodata nu L-a simtit mai aproape pe Dumnezeu. Aici era cheia pentru mine: cum sa joc eu aceasta stare? M-am pregatit, rugandu-ma mult si citind carti de memorialistica ale celor care au suferit in temnitele comuniste. Tare, tare m-am imbogatit din cartile acestea. Si le recomand tuturor romanilor. De exemplu: „Strigat-am catre tine, Doamne!”, de Aspazia Otel Petrescu, o marturie absolut tulburatoare, „Inchisoarea noastra cea de toate zilele”, a lui Ion Ioanid, „Jurnalul fericirii”, de N. Steinhardt, sau „Amfiteatre si inchisori”, de Nicolae Margineanu, socrul meu.

– Socrul dvs. nu v-a impartasit si direct din experienta sa?

– Ba da, dar numai lucrurile bune. Dincolo de suferinta, inchisoarea a fost si o mare fericire: trairea credintei. Si el prefera sa ne-o impartaseasca pe aceasta. Multi din cei care au trecut prin inchisorile comuniste spun ca daca ar fi sa ia viata de la capat, nu ar renunta la perioada de detentie. Pentru ca acolo s-au dezvoltat in spiritul lui Hristos, caruia i-au facut loc in sufletul lor.

– Cum ati reusit pana la urma sa jucati rolul Nicoletei?

– S-au tot amanat filmarile, pana cand si eu am reusit sa ma pregatesc mai serios. Cand am mers la Jilava sa filmam, am inceput printr-o slujba de sfintire a celulelor. Eu am facut coliva si am impartit-o colegilor. Eram in zidurile intre care s-a suferit enorm, scrijelite cu numele celor care au murit acolo. In Fortul 13 era sinistru: umed, rece si urat mirositor, cu paturile din vremea stalinista, acoperite de saltele pe care au bolit si si-au dat duhul nenumarati crestini. Eram inca indoita si cautam un semn ca fac bine ce fac. Si am primit semnul, care mi-a dat curaj si certitudinea ca fac bine. In a doua zi de filmare, am vazut pe jos, legata de piciorul unui pat, o cruciulita impletita din sfoara – atat de frumoasa si de bine lucrata, ca si cum ar fi fost facuta de un calugar. Purta patina timpului. Probabil ca a fost a unui detinut care fie a fost mutat de acolo si n-a apucat sa-si ia cruciulita, fie a murit. Le era interzis sa aiba asupra lor cruci si carti de rugaciuni. Toate actritele am jucat ca si cum am trai, nu se vede jocul. A fost o atmosfera de mare evlavie.

– Dincolo de scena si de platoul de filmare, in viata dvs. de toate zilele, v-ati confruntat cu vreo suferinta care sa va fi indepartat de Dumnezeu?

– Am avut o viata foarte frumoasa si foarte linistita, asa cum mi-am dorit-o. De 34 de ani, eu si Nicolae ne ducem casnicia cu sfintenie, avem trei copii pe care ii iubim si care ne iubesc… Am avut si momente de deznadeje, mai ales cand s-a imbolnavit sotul meu si ma simteam sleita de puteri, ingrijorata, speriata. Dar le-am depasit cu bine, prin rugaciune. Daca ar intelege toata lumea ce forta are rugaciunea… Daca am sti, in incercarile grele ce ne sunt date, sa ne adresam lui Dumnezeu si sa ne rugam cu toata fiinta, ne-am ridica dupa aceea mai puternici. Conteaza nu cat de lunga e rugaciunea, ci cat de prezent esti in ea si cat de puternica se face legatura cu Dumnezeu. Ca asta e rugaciunea, comunicare cu Dumnezeu. Dupa aceea, te ridici de unde erai un om prabusit, si devii un om cu nadejde. Am avut amandoi probleme de sanatate si, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut cu bine. Important este sa nu te lasi coplesit de disperare. Asaza-te in genunchi si roaga-te, iar Dumnezeu te va ajuta.

– V-ati indoit vreodata de Dumnezeu?

– Nu. Dar am avut intrebari, ezitari. Este firesc, pentru ca noi ne credem destepti si ca-L putem cuprinde pe Dumnezeu. Credinta este sa crezi fara sa vezi, sa stii ca exista o lume nevazuta la care nu ai acces, decat daca ti se arata. Sa avem incredere in cei care vad, cum sunt Sfintii nostri si parintii imbunatatiti duhovniceste.

– Exista vreun sfant la care va rugati mai cu drag si mai des?
– Am veneratie pentru toti, nu mi-am ales un sfant in mod special. Dar cand ma rog, o fac mai ales catre Maica Domnului, pentru ca o simt mai aproape, are si cea mai mare trecere la Dumnezeu si ii port si numele. Simt imediat efectul rugaciunilor catre ea. In ultima vreme, si eu, si sotul meu ne-am indragostit de parintele Arsenie Boca. N-am stiut despre el in timpul comunismului si ne-am rusinat ca am fost contemporani cu un sfant si nu l-am cunoscut. Ardelenii il considera sfantul lor si pe buna dreptate. Asta vara, am trecut pe la mormantul sau de la manastirea Prislop si am fost atat de impresionata…

– Ati simtit ceva special la mormantul sau?

– Nu o minune sau ceva de genul asta, ci o mare pace si o nevoie de a reveni acolo, ca sa ma rog tihnit. Am simtit ca sunt in fata unui prieten vechi, care e gata sa-mi dea o mangaiere si un ajutor. Chiar daca parintele Arsenie nu e canonizat inca, eu cred ca e sfant si evlavia populara confirma sfintenia sa. Am fotografia lui in camera mea si ma rog parintelui Arsenie. Daca i-am lua drept model pe sfinti, n-am mai avea atatea suparari, nu ne-am mai certa pe nimicurile vietii, am ierta mai usor si ne-am da seama ca nu avem nevoie de mari averi pentru a fi fericiti.

Asteptand Noaptea Sfanta

– Suntem in postul Craciunului. In „zgomotul si furia” care ne inconjoara, in instrainarea de Dumnezeu, mai simtiti spiritul sarbatorii, bucuria nasterii Domnului?
– Da, il simt ca si atunci cand eram copil. Pentru ca tin postul, pentru ca rugaciunea mea e mai buna decat in restul timpului, pentru ca ma duc la biserica in fiecare duminica si ma straduiesc ca de cel putin doua ori sa ma spovedesc si sa ma impartasesc. Si daca ai tinut post, toata traditia bucatariei romanesti capata o alta insemnatate, atunci cand vine sarbatoarea. (rade) Normal ca ti-e dor sa mananci o sarmaluta sau o felie de cozonac. Dar in afara de asta, ce ma face sa ma bucur enorm, sa-L simt pe Iisus in inima, sa-L cinstesc si sa-mi dea lacrimile de fericire este primirea colindatorilor. Facem bradul, punem cadouri sub el si asteptam. Sunt doua, trei grupuri de colindatori, studenti sau absolventi de la Teologie, care ne cunosc, vin aici si canta multe colinde adevarate. Ii primim in salon, cu toata familia adunata. E momentul de varf. Colindatorii ma fac sa traiesc o emotie extraordinara. Si dupa aceea mai canta si fetita mea. Anul acesta mi-am propus sa spun si eu un colind, al unui scriitor dintre cele doua razboaie mondiale, Dimitrie Cirezu. Un colind care se termina asa: „Leru-i leru-i Doamnele,/ Cum si-aduna toamnele/ De pe umeri poamele,/ Sa se-adune si la voi/ Cardurile mari de oi/ Si cirezile de boi,/ Ca Iisus, in noaptea asta,/ Creste-n suflete la noi.”

(Formula As nr. 897, 11-18 Dec. 2009)