În Țara Făgărașului ochii trupești și cei duhovicești se pot bucura deopotrivă, dacă se abat de la drumurile mari și caută către comorile mai puțin știute ale locului. În câteva biserici și colecții particulare se păstrează pictura fabuloasă a unor zugravi de geniu: Preda de la Câmpulung, Teodor Zugravul, Savu Perșinariul, Ioan Pop de la Făgăraș și nu numai. Lucrările lor încă strălucesc și sunt venerate, dar viețile le-au fost în cea mai mare parte uitate. Am încercat să recompunem biografia celui mai misterios dintre ei, Sava Zugravul, pe urmele lui rămase vii.
Focul care nu arde
Mijesc ochii când, lăsând în urmă ultimele garduri și uluce ale satului, ajung dinaintea câmpiei. O lumină roșie, plutind pe deasupra ierburilor, scaldă depărtările, până spre munți. În aerul tremurat, de sfârșit de primăvară, roșul intens ar putea trece în cerul albastru, schimbându-i radical fizionomia, dacă n-ar fi acele ziduri de piatră ridicate de Dumnezeu. Dacă vor să scurteze drumul, trebuie să apuce taman prin mijlocul acelui foc care nu arde, câmpul cu maci.
Cei doi bărbați se privesc în tăcere câteva clipe, opriți în buza câmpiei, și-apoi își croiesc cărare prin florile sângerii. După înfățișare par monahi. Cu bărbi mari și părul lung, lăsat liber pe umeri, înveșmântați în haine negre până-n pământ. La șold, cu baierile trecute de-a curmezișul peste piept, le atârnă traiste grele. Vom afla mai târziu că duc în ele vopsele dintre cele mai frumoase, scoase cu meșteșug din bogăția pământului – pietre, metale și plante –, precum și pensule diverse, mari și mici, subțiri și groase, cu cozi lungi sau scurte, alături de manuscrise vechi cu desene sobre și minuțioase, explicate în greacă sau slavonă.
Acum să-i urmărim cum calcă apăsat, cu pași mari, spre un punct de la orizont pe care numai ei îl văd. Se îndepărtează, ca două umbre, în dimineața însorită, peste marea cea roșie, până se aseamănă unor păsări, cu poalele mantiilor lor negre hărțuite de vântul ușor, până când ajung cât două semințe de mac, până dispar încă înainte cu mult de a fi ajuns la munți. La fel de misterios precum au apărut. Nimeni nu va ști de unde au venit și încotro s-au dus. Nici ce dureri și ce bucurii purtau în inimi. Nici baremi cum îi chema din familie, ci numai că nu erau călugări, ci mireni, după numele lor de botez Teodor și Sava. Tatăl și fiul. Ei da, numele le-au rămas, pentru că ei înșiși au vrut astfel. Și le-au înscris pe zidurile câtorva biserici din Țara Făgărașului și pe unele icoane pe care le-au pictat. Bunăoară, pe catapetesmele bisericii Adormirea Maicii Domnului din Veneția de Jos, pe care au zugrăvit-o la 1801, sau pe aceea a bisericii Duminica Floriilor din Avrig, isprăvită la 1807. Nu pentru fală, ci ca o garanție pentru lucrarea lor: Teodor Zugravul și Sava Zugravul. În epocă li se mai spunea și Perșinariul, dar nu ca să li se identifice familia, ci probabil după locul de obârșie, satul Perșani din Țara Făgărașului. Astăzi însă nu-și mai bate nimeni capul cu astfel de amănunte. E de ajuns că ne-au rămas urmele lor vii: chipuri de sfinți, în scene biblice, zugrăvite cu măiestrie pe lemn, sticlă sau pereți de biserici bătrâne.
La două veacuri distanță, tot într-un sfârșit de primăvară senin, am refăcut, în parte, drumul zugravilor Teodor și Sava, după acele urme vii, de la biserica Sf. Nicolae din Făgăraș, care le-a fost model absolut, până la școala de pictură creată de cel mai tânăr dintre ei.
***
Chipuri fără timp
Pentru a ridica biserica Sf. Nicolae din Făgăraș, Domnul Țării Românești, Sf. Constantin Brâncoveanu, a obținut permisiunea de la însuși principele Mihail Apafi al II-lea în 1694. Construcția a fost gata în doar un an, între 1697 și 1698. Vodă a înzestrat-o cu danii generoase, de pe urma vămilor domnești de la Rucăr (Brașov) și Dragoslavele (Argeș), cu singura condiție ca ea să rămână ortodoxă. Însă, n-a mai apucat să o și picteze. Fresca i-a fost realizată abia la șapte ani după moartea martirică a Brâncoveanului, în 1721, de către Preda Zugravul de Câmpulung, unul dintre cei mai renumiți pictori de biserici ai vremii, și de fii săi, Preda și Teodosie.
După trei sute de ani, sfântul locaș arată aproape la fel ca atunci când a fost ridicat din porunca și pe cheltuiala lui Brâncoveanu. Doar pridvorul ferecat în geamuri și fier îi sluțește din frumusețe, dar probabil îi protejează frumoasa pictură. Cei trei Preda din Câmpulung au lucrat ca unul, după erminia bizantină. Iar pereții au căpătat viață. Figurile sfinte sunt limpezi și dominate de ochi mari și pătrunzători. Ochi de dincolo de lume, care te urmăresc și când nu-i privești, până în adâncul sufletului. Culorile sunt stinse sau întunecate, dar adânci, liniile simple și exacte, expresia fețelor serioasă și ușor abstrasă, ca a unora pentru care nu există timp, trecutul și viitorul fiind în același loc, într-un prezent continuu.
De bună seamă, frații Preda și tatăl lor aveau nu doar meșteșug, ci, din când în când măcar, și o fereastră deschisă către veșnicie. De acolo își luau pesemne modelele.
De la izvorul acesta de artă bizantină s-a adăpat mai întâi Teodor Zugravul, care își va fi învățat meseria și după alte fresce din Țara Românească și după vechi ceasloave și litografii. Când a venit vremea, l-a adus aici și pe fiul său, Sava. Împreună au vorbit despre felul în care se obține negrul de culoarea pământului, albastrul de cobalt, verdele de calomfir, galbenul ca șofranul, ocrul și așa mai departe. Cum pot fi temperate sau aprinse și cum se folosesc într-un caz sau în altul. Tatăl i-a arătat care sunt virtuțile umbrelor de sub ochii sfinților și cum se fac ele. Apoi, trecând cu degetul arătător pe conturul fețelor sfinte, i-a explicat fiului care e secretul acelor curbe elegante care fac fresca să vibreze de viață.
În biserica brâncovenească a fost prima lecție de zugrav a lui Sava. Una pe care n-a uitat-o, fiind urmărit pretutindeni de ochii imenși ai sfinților de pe zidurile ei. Ochi de care și-a umplut picturile o viață întreagă.
Puțul Rece
Îndată ce a deprins teoria, Sava l-a însoțit pe tatăl său pe șantiere la diferite biserici ortodoxe, la început încercându-și dibăcia pe câte o icoană din iconostas și-apoi ajungând, încet, încet, să picteze pridvorul, sau să-l ajute pe maestrul său la naos.
După câțiva ani de ucenicie, Sava a rămas singur. Teodor se va fi mutat la cele veșnice sau va fi renunțat la pictura murală, fiind prea bătrân pentru a se mai urca pe schele. Nu știm precis. Ce știm este că ultimele biserici pictate de Teodor sunt cele de la Șercăița (1811) și de la Ohaba (1801 – 1811), din Țara Făgărașului. Iar Sava pictează interiorul bisericii din satul Calbor, la 1813, și semnează: ”Sava Zugravul”. Un an mai târziu, zugrăvește pridvorul bisericii ”Sfânta Treime” din Sâmbăta de Jos. Și, la fel, semnează: ”Anul 1814. Sava Zugrav de la Făgăraș”.
Am mers și noi la Calbor, un sat cu nume straniu – care ar proveni din stâlcirea unei expresii nemțești, Kalte Grube, și s-ar tălmăci ”Puțul Rece” –, de dincolo de Olt. A fost cândva bogat, se vede și după biserica mare, de piatră, destul de bine întreținută și azi, chiar dacă nu mai sunt decât vreo cincizei de credincioși care să-i treacă pragul. Ulițele sunt pustii, casele se prăbușesc de singurătate, drumurile sunt sparte și prăfuite. Tristețea acestui peisaj era alungată numai de câmpurile verzi, care înconjoară satul sub lumina lunii Mai.
Pictura lui Sava a fost spălată, fără prea mare grijă, și e decolorată și cu porțiuni întregi de nerecunoscut. Însă se vede destul cât să identifici modelul luat de la Preda Zugravul din Câmpulung și trecut printr-un filtru original. Sunt acolo amestecate elemente tradiționale și neoclasice, care însă nu devin stridente în context. Chipurile de sfinți sunt la fel ca la Preda: capete mari, aproape supradimensionate, cu ochi nefiresc de mari. Paleta cromatică este, de asemenea, temperată. Iar dispunerea scenelor, ca la carte. E o pictură aproape cultă, dar în care Sava îndrăznește totuși să strecoare ceva din imaginația țărănească. Sava nu merge până într-acolo încât să introducă în episoadele biblice scene din realitatea imediată, așa cum vedem la alți mari pictori țărani, ca cei din familia Grecu din Săsăuș – care au zugrăvit atâtea biserici în Transilvania, mai ales pe Valea Hârtibaciului. Așa încât nu găsim, ca la aceștia, vreun Iisus pus pe un tron de fier înroșit în foc și chinuit de personaje îmbrăcate în uniforme ungurești, nici nu-l vedem undeva pe Mântuitor biciuit de turci. Cu toate acestea, dacă lași liniștea bisericii să te înconjoare și te uiți în ochii oricărui sfânt pictat de Sava, simți că o ușă nevăzută se deschide și numeroase aripi, abia bănuite, nu din pene, ci din duh, te împresoară și te poartă spre un tărâm nou, unde Hristos te invită la Cina cea de Taină, unde Maica Domnului se cutremură de vestea ce i-o dă Arhangelul Gavriil, unde Apostolii sunt uluiți în fața primei minuni a lui Iisus, de la nunta din Cana Galileei, și unde oricum te-ai întoarce vei întâlni oameni pe care îi credeai istorie și îngeri pe care nu i-ai văzut niciodată aievea. Și-atunci să nu te miri dacă vei plânge, căci plânsul acela este dintr-o bucurie pe care n-ai mai cunoscut-o.
Biserica din livadă
De la Calbor nu este departe satul Mândra, înapoi, peste Olt. Loc plin de case făloase și de gospodari puși pe treabă, mânuind tractoare și alte scule agricole prin curți și peste ogoare. Ca un furnicar.
Sava Zugravul a pictat biserica ortodoxă ”Sfânta Treime” din Mândra la 1821. Și era musai s-o vedem. La biserică, nimeni. Stătea ferecată cu șapte lacăte, că a fost spartă, în câteva rânduri, de niște venetici mânați la rele. A venit însă și ne-a deschide repede clopotarul, chemat de un vecin.
Pe dinafară, sfântul lăcaș nu arată spectaculos, poate numai așezarea lui într-o mică livadă pe un deal, pe care urci numeroase trepte până să-i ajungi în tindă, să-i sporească farmecul. Dar dincolo de uși te întâmpină o splendoare de pictură. Recondiționarea ei s-a făcut după tot tipicul, iar talentul lui Sava se dezvăluie cu totul. Și-abia văzând-o am priceput ce ne fascina la ochii sfinților zugrăviți de Sava: irisul aproape că nu mai lasă loc albului. Sunt ochi care te trag înspre înăuntrul personajului, ca într-o bulboană, ochi hipnotici. Și-apoi elementele țărănești sunt mai vizibile, deși presărate tot cu discreție: cusăturile de pe veșmintele sfinților sunt dintre cele pe care le întâlnim pe straiele populare românești; armurile arhanghelilor sau cele ale unor sfinți militari aduc mai degrabă cu pieptarele ardelenești, care se închid într-o parte; sfinții nu poartă sandale, așa cum știm din iconografia cu care ne-am obișnuit, ci opinci… Aceleași culori potolite, care totodată conferă forță imaginilor și îți odihnesc privirea. N-ai zice că au trecut aproape două sute de ani peste ele.
***
Călătorie în legendă
Sava Zugravul a intrat în sat la ceasul când amurgul devenise o dungă subțire la orizont, ca o rană proaspătă. Picioarele îi erau ostenite, dar nu de aceea mergea atât de încet, silindu-l pe tovarășul său de drum să se oprească des, pentru a nu se îndepărta prea mult. Inima îi era cuprinsă de o neliniște necunoscută, pe care nu știa dacă se cuvine să o împărtășească ucenicului său. Pictase deja câteva biserici și niciodată nu se temuse ca acum. Pe drum fusese tăcut, căci se rugase tot timpul: ”Dă-mi, Doamne, duh de pace și putere să zugrăvesc Împărăția Ta în lumea mea!”. În vreme ce mintea i se întreba: ”Cum să cobor Cerul pe pământ?”. Căci asta era pricina zbuciumului său, pe care o înțelese într-un târziu. Până acum pictase cu meșteșug, după vechi modele, dar nu era deloc sigur că pictura sa surprinde măcar o sclipire din viața veșnică. Tatăl său, Teodor Zugravul, îi arătase oarecând cum trăiesc sfinții în fresca lui Preda din biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș. Și orice făcea el, prin comparație cu Preda, îi părea neizbutit, în ciuda laudelor pe care le primea. ”Dacă nu simți adierea îngerilor, sub bătaia clopotelor, în biserică, e degeaba” – se necăjea Sava.
Vedea în această chemare a lui la Mândra o nouă șansă, poate ultima, de a-și câștiga nemurirea. Și se cutremura.
Pe de altă parte, știa ce așteptări uriașe au și credincioșii din Mândra. Prima biserică pe care o ridicaseră din zid – după numeroși ani de interdicții dictate de stăpânii străini –, pe cel mai înalt deal al satului, se surpase într-o noapte, cu pământ cu tot. Au văzut în această întâmplare nefericită cearta lui Dumnezeu pentru păcatele lor. Deci s-au silit să construiască un nou sfânt lăcaș, mai frumos și mai trainic, pe care îl voiau împodobit cu o zugrăveală divină, pentru ca Mântuitorul să se simtă aici acasă și să-i ierte.
Sava își imagina câte speranțe și-au pus în el. Și nu doar simpli țărani, ci și ctitorii, și arhiereul Vasile Moga – primul episcop ortodox român al Ardealului, după mai mult de o sută de ani de prigoană – care îl aștepta aici, ca să-i dea binecuvântarea pentru lucrare.
Astfel de gânduri l-au muncit pe Sava toată noaptea, nelăsându-l să închidă un ochi și făcându-l să se răsucească în așternuturile de pe laviță ca un șarpe pe plita încinsă.
Dimineața, după ce episcopul Vasile i-a pus mâna în creștet și a rostit cu glas apăsat o rugăciune de ajutor, lui Sava i s-a lămurit totul și temerile i s-au risipit. ”Ochii! Ochii sunt poarta vieții!” – și-a zis. Și a început să lucreze la cea mai frumoasă pictură murală a lui.
După aproape două secole de când a isprăvit-o, în biserica de la Mândra se mai simte adierea aripilor îngerești, când bat clopotele de slujbă.
***
Martorul misteriosului maestru
La Mândra, ca și la Calbor am dat și peste câteva icoane pe sticlă pictate asemănător. Ne-am închipuit că sunt făcute tot de Sava, dar, după cum avea să ne lămurească un specialist – Elena Băjenaru, doctor în istorie –, erau ale unui ucenic al zugravului făgărășean, și nu unul oarecare, ci unul dintre cei mai importanți pictori de icoane pe sticlă pe care l-a dat Făgărașul: Ioan Pop.
Așa am aflat că Sava făcuse în jurul lui școală. Fiind foarte căutat pentru priceperea sa, a avut nevoie de ucenici, iar cel mai destoinic i-a fost Ioan Pop de la Făgăraș. Acesta i-a dat ajutor la pictarea bisericilor din Calbor și Mândra și, desigur, și la altele. Până într-o zi, când a căzut de pe schele și și-a frânt un picior. Rămas fără piciorul drept la aproape 40 de ani, Ioan Pop a fost nevoit să picteze numai icoane.
Îl va fi regretat mult maestrul său, dar nici acesta nu a mai zăbovit la lucrul frescelor decât încă vreo câțiva ani, până spre 1850, când și-a dat obștescul sfârșit.
Ioan Pop i-a supraviețuit peste două decenii, timp în care faima lui a întreținut-o și pe cea a meșterului Sava.
Cu adevărat numai mărturia lui Ioan Pop, care l-a cunoscut atât de bine pe Sava și care l-a moștenit întrucâtva ca pricepere, ne dă certitudinea existenței acestuia. Altminteri, am putea crede că este o legendă. Nici un act civil, nici un autoprotret modest, ascuns printre fețe biblice, nici o casă în care să se fi știut că și-a dus traiul, nici un mormânt la căpătâiul căruia să i se pună vreo lumânare, nici o consemnare în vreun hrisov nu dă seama de viața acestui fabulos pictor țăran. Atâta doar, semnătura lui pe câțiva pereți de biserici, ”Prin mine, Sava Zugravul de la Făgăraș”, și amintirea pe care i-a ținut-o vie Ioan Pop.
Să nu credeți însă că Ioan Pop, cel născut în Galațiul Făgărașului la 1794, este umbrit de Sava. Sava numai a descoperit în el harul și l-a învățat să și-l pună la lucru. De-atunci încolo Ioan Pop a reușit să-și clădească singur un nume și o școală proprie, în care s-au format iconari extrem de talentați, ca Nicolae Cațavei și cei din familia Tămaș.
Ioan Pop a preluat de la Sava Zugravul felul de a contura chipurile sfinților și îngerilor, cu ochii aceia fascinanți, precum și elemente de decor și cromatica. Așa de mult semăna pictura lui cu a lui Sava încât unii specialiști le-au și confundat, atribuind icoane de-ale unui celuilalt. Totuși, la o privire mai atentă, sunt sesizabile deosebirile dintre cei doi. Una vădită: Ioan Pop nu izbutea să facă prea bine figurile din profil. Cu toate acestea, a avut comenzi într-un număr uriaș. Așa că, la un moment dat, nu a mai putut face față și și-a luat mai mulți ucenici în atelier. Aceștia îl imitau foarte bine și nu se semnau, ceea ce face ca Ioan Pop să treacă drept autorul unui număr de icoane pe care un singur om nu le-ar fi putut zugrăvi într-o viață. Sute de icoane din atelierul lui, pictate pe lemn, sticlă, pânză ori tablă, au împânzit Țara Făgărașului, dar nu numai, au ajuns peste tot prin Transilvania, până în Apuseni, și în Țara Românească. Până la el nici un pictor local nu și-a mai răspândit lucrările la asemenea distanțe. Semn că era foarte apreciat.
De altfel, la moartea lui, în 1870, a fost îngropat cu slujbă făcută de arhiereul vicar greco-catolic al Făgărașului, Ioan Antonelli, ceea ce arată cât respect i se purta.
Mai mult, ziarul ”Țara Oltului” publică în 1907, la aproape patru decenii de la moartea sa, un articol în care se arată că în casele făgărășenilor se mai aflau destule dintre icoanele lui Ioan Pop și că acesta era pomenit cu evlavie pentru munca lui.
Datele biografice ale lui Ioan Pop sunt consemnate fie în documentele Bisericii Greco-Catolice, fie în cele personale, așa cum se întâmplă să fie un pașaport găsit pe dosul unei icoane. Pașaportul ni-l descrie: de înălțime medie, șaten cu ochi albaștri, lipsit de un picior. Și ne mai încredințează că, în numai doi ani, Ioan Pop a trecut de vreo douăzeci de ori granița cu Țara Românească. Ducea icoane sau poate chiar mergea să picteze dincoace de munți.
Vreo douăzeci de icoane de-ale lui Ioan Pop se află în muzeul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și în cel al Cetății Făgăraș. Le-am văzut pe îndelelte și ne-am bucurat. Tot ce știam din cărți și de la specialiști se relevă în aceste măiastre picturi. În fața lor, simțul estetic lasă loc evalviei. Te închini și te rogi.
***
Ucenicia pe lângă Sava l-a făcut mare pe Ioan Pop
Elena Băjenaru este doctor în istorie, director al Muzeului ,,Valeriu Literat” din Făgăraș și autoarea volumului Icoane și iconari din țara Făgărașului. Centre și curente de pictură pe sticlă, apărut la eitura ”Oscar Print” din București, în 2012.
Cunoaște în amănunt tot ce se poate ști despre Sava Zugravul și despre Ioan Pop. Și a avut amabilitatea de a ne lămuri atât asupra felului în care pictau cei doi, cât și a relației lor.
– Între comorile Țării Făgărașului poate nu suficient puse în valoare am descoperit pictura lui Sava Zugravul, despre care ați scris în cartea dvs. De ce știm atât de puțin despre viața unui pictor de asemmenea valoare?
– Pentru că nu s-au păstrat înscrisuri despre el sau ale lui înșuși. Dacă ar fi fost greco-catolic, cu siguranță am fi aflat mai multe, pentru că aceștia consemnau nașterile și decesele în documentele bisericești, ca și alte evenimente cu o mai mare însemnătate. Am cercetat arhivele greco-catolice și nu am găsit nimic despre Sava, ceea ce îmi întărește convingerea că aparținea Bisericii Ortodoxe. Lucru evident și pentru că a pictat numai biserici ortodoxe.
– De ce e considerat Sava un pictor de biserici important?
– Sava Zugravul era foarte priceput la desen și a respectat întocmai erminiile. Pe de altă parte, a fost influențat de arta occidentală, pe care nu a copiat-o, ci a încercat să și-o apropie și să o interpreteze. De asemenea, a fost capabil să se perfecționeze mereu. A încercat rezolvări anatomice mai atente, a introdus elemente arhitecturale noi, creând spaţii ce sugerau o profunzime spaţială, şi unde apar, pe lângă dealuri domoale, elemente ale arhitecturii specific artei bizantine. A existat, la Sava, o permanentă preocupare pentru o mai mare varietate tipologică a personajelor, uneori apropiată de portretistică, în mişcări fireşti, cu atitudini şi gesturi ce contribuie la îmbogăţirea şi expresivitatea naraţiunilor.
– Cum ați descoperit că Ioan Pop i-a fost ucenic lui Sava?
– Am verificat din aproape în aproape și astăzi avem această certitudine. Știm, de pildă, că pictura murală a bisericii din Mândra este semnată ,,Prin mine Sava Zugravul dela Făgăraş la anu 1821”, iar această formulare a fost împrumutată şi de Ioan Pop. Nu e una obișnuită și numai cineva care ar fi lucrat cu meșterul zugrav și-ar fi împropiat-o. Apoi, feţele bine conturate, ca și o parte dintre elementele arhitecturale ce apar în fundalul scenelor pictate de Sava în bisericile amintite le vom regăsi în icoanele lui Ioan Pop. În lumina ultimelor cercetări a picturii din biserica din Mândra, putem afirma că la realizarea ei a contribuit şi Ioan Pop. O analiză sumară a elementelor din fresca de aici cu cele care mai târziu se vor regăsi în icoanele sale ne descoperă multe puncte comune.
– Cât a durat ucenicia lui Ioan Pop pe lângă Sava?
– Destul de mult, deoarece primele icoane datate şi semnate Ioan Pop sunt din 1833, când primeşte o importantă comandă din partea preotului Aron Oprea din Almaşu Mare Suseni (judeţul Alba). Această perioadă ar putea explica absenţa din peisajul artistic a lui Ioan Pop. Icoane care îi pot fi atribuite lui Ioan Pop înainte de 1833 sunt rare, posibil datorită lipsei de timp, căci lucrul alături de Sava îi lăsa prea puţin timp pentru a se ocupa şi cu pictura pe sticlă.
– Din ce cauză s-au despărțit?
– Inițial am crezut că ruptura dintre cei doi s-a produs pe fondul unor neînțelegeri financiare, dar mai târziu am descoperit un pașaport al lui Ioan Pop, în care era scris inclusiv că el nu mai avea un picior. Și-atunci am înțeles că Ioan Pop n-a mai putut lucra la biserici, unde trebuia să se urce și să coboare de multe ori pe schele, și s-a reprofilat pe icoane. Noul său drum a fost favorizat și de cererea mare de icoane pe sticlă în raport cu oferta, din acele timpuri. Pe urmă s-a văzut că lucrările lui era și mult mai bune decât ale altor pictori, așa încât a ajuns repede foarte apreciat și solicitat.
– Ce deosebește net pictura lui Ioan Pop de a altor iconari ai vremii?
– Ceea ce reține atenția și impresionează este delicatețea cu care redă detaliile anatomice și naturalețea fizionomiilor, obținute prin jocuri de umbre, degraduri fine. Are o abilitate extraordinară de a trece aproape imperceptibil de la o nuanță la alta, ceea ce dă viața personajelor, chipurile lor fiind însuflețite de diverse stări pe care le transmit.
Excelenta sa carieră de iconar s-a datorat artei însușite de la Sava și îmbogățirii stilului bizantin cu influențe din pictura bisericească occidentală, pe urmele aceluiași maestru. În plus, el a abordat subiecte iconografice noi, rare în pictura pe sticlă, ceea ce l-a făcut și mai atractiv pentru cumpărători.
În opinia mea, Ioan Pop a fost cel mai mare pictor de icoane pe sticlă din Ardeal.
(Reportaj documentat și scris în iunie 2016 și publicat în premieră aici)