Răzvan Codrescu: ”Scriu din credință, dar mai ales din pură plăcere”

Numele lui Răzvan Codrescu este unul de marcă pentru eseistica de la noi și al presei creștine românești din ultimul sfert de veac. Deși este și un poet cel puțin la fel de valoros, latura lui lirică este mai puțină cunoscută de marele public. Scrie poezie de-o viață și a publicat deja șase volume de versuri, dar nu face mare caz de poezia sa, nu și-a lansat cu pompă cărțile și a refuzat constant să facă parte din vreun grup literar, care i-ar fi adus poate și o expunere mai bună. Îi este de ajuns să-și trăiască poezia. Pentru că nu scrie din vanitate sau pentru aplauze, ci pentru că altfel nu poate.
L-am provocat la un dialog despre poezia creștină, căreia i-a dedicat ani mulți și care este cultivată de foarte puțini creatori azi. Poezia creștină este o formă de visare a Raiului, dar și un fel de a stat de vorbă cu Dumnezeu.

„Îmi cântau în urechi împerecheri de cuvinte”

– Sunteţi unul dintre rarii poeţi români care scriu, astăzi, poezie religioasă, un gen ce pare uşor de­păşit, deşi audienţa e mare. „Antrenamentul” vi l-aţi făcut, însă, cu minunate versuri de dragoste, cu mare trecere la cititori. Cum se naşte patima asta pentru „potrivitul cuvintelor”? În cazul dvs. cum s-a întâmplat?

– Poezia a exercitat asupra mea o fascinaţie inex­plicabilă, cam de când mă ştiu. Spun de când mă ştiu, şi nu de când am început să pricep, pentru că fas­ci­naţia era a sonurilor, iar nu a în­ţe­lesurilor. Îmi cân­tau în urechi, ca să zic aşa, împerecheri de cuvinte, care mă urmăreau ca un refren muzical şi-mi produ­ceau în­fio­rări aproape solemne… Primul contact cu poezia propriu-zisă a fost în registrul fol­cloric: colin­dele, baladele populare… Ştiam multe pe dinafa­ră, cu mult înainte de a în­văţa să citesc… Îmi aduc aminte că pe la 5 ani, într-o vacanţă la ţară, unde aveam nişte ve­ri­şoa­re mai mari, aflate în pragul ado­lescenţei, am fost cu­cerit, ireversibil, de Emi­nescu. Ele ci­teau din po­ezia lui de dra­goste şi s-au amu­zat să-mi ci­tească şi mie… Ascultam cu nesaţ şi me­moram stro­fe întregi… În mod straniu, cel mai mult mi-a plăcut, poate şi sub influ­enţa lor, po­ezia „Adio”, pe care mă tre­zeam tot timpul recitând-o cu o emoţie me­reu proaspătă, fie cu voce tare, fie doar în gând: „Cu ochii serei cei den­tâi/ Eu n-o voi mai privi-o…/ De-aceea-n urma mea rămâi -/ Adio!…”. În­tors la Bucureşti, am căşunat pe capul mai­că-mii să-mi cum­pere „cartea lui Emi­­nes­cu”. Pot spune că e cartea pe care am învăţat să citesc… Pri­mele încropiri pro­prii de versuri puse pe hâr­tie datează de pe la 7 ani. Mi-o amin­tesc, cu amu­zată du­ioşie, mai ales pe una dintre ele: „Aş vrea să fiu un Eminescu,/ Sau un Coş­­buc aş vrea să fiu,/ Să scriu progresul ţării-n ver­suri/ Şi despre lu­me-aş vrea să scriu…”. Prin clasa a treia, mi-am încropit chiar şi o „plachetă” de ver­suri, cu textele „bătute la maşină”, nu mai ştiu prin bu­năvoinţa cui… Poate n-ai să mă crezi, dar în si­nea mea râdeam de mine şi mă sfiam să le arăt ori­cui… Le simţeam mai degrabă ca pe ceva in­tim, de uz per­so­nal…

– La poezia religioasă cum aţi ajuns? A existat vreun eveniment care v-a declanşat o trăire intensă, ce trebuia exprimată într-un fel special?

– În familie nu am primit nici un fel de educaţie religioasă, iar la şcoală, în plin comunism, educaţia era strict materialistă şi ateistă. Ca un vrednic pionier (încă din clasa a II-a), mi s-a întâmplat să scriu versuri în care veştejeam ideea de Dumnezeu şi lăudam bine­fa­cerile ştiinţei. Cred că unele au ajuns şi pe la „Ga­zeta de perete”, cum se obişnuia pe atunci. Pro­fe­sorii de română mă apreciau, dar alţii râdeau de mine. Un profesor de matematică îmi repeta mereu, în faţa cla­sei (care se amuza copios), că dacă eu fac poezie, o să-mi facă el chelie (pe atunci se practica metoda „tun­sului la zero” pentru abaterile disciplinare reale sau închipuite; eu am fost un elev destul de nărăvaş, aşa că rareori apuca să-mi crească părul; pe de altă parte, uram caietele cu pătrăţele, iar poezia devenea o circumstanţă agravantă).
Nu-mi mai aduc aminte, din păcate, când am scris primele versuri cu caracter religios, nici care vor fi fost acelea, dar de Dumnezeu m-am apropiat de prin anul al doilea de liceu. Am trecut printr-o fază de fas­ci­naţii orientale (cumva sub influenţa livrescă a lui Emi­nescu şi Mircea Eliade), dar care n-a ţinut mult, şi am ajuns destul de repede la creştinismul ortodox. Un rol deosebit au jucat în limpezirea mea spirituală profesorul Marcel Petrişor (scriitor şi fost deţinut politic) şi bibliotecara de atunci a Liceului „Iulia Hasdeu”, regretata Eugenia Popovici (mai târziu naşa mea de cununie), care a fost chiar aşa cum am scris atunci când ne-a părăsit, la 91 de ani: „Nu am rămas c-o doamnă mai puţin,/ ci cu o maică atoate­­ve­ghe­toare,/ ce ne-a născut din nou pe fiecare/ şi ne-nţărcat cu pâine şi cu vin… Sunt astfel de oa­meni pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale şi fără de care poate n-am fi fost niciodată ceea ce suntem… Lecturile au avut şi ele ponderea lor, dar până la urmă, „viul vieţii” (vorba Părintelui Galeriu) e cel în care te pârguieşti cu adevărat… Poezie religioasă am scris sau am tradus de timpuriu, de pe la 17-18 ani, dar maturitatea a adus, cum era şi fi­resc, un plus de consistenţă, mai ales după ce am trecut, cu bucurii şi cu amărăciuni, de il mezzo del cammin…

”Stau de vorbă cu Dumnezeu sau cu mine însumi, iar uneori cred că ar mai trage și alții cu ochiul”

– Putem vorbi despre o poezie religioasă, în cazul dvs., ori, mai degrabă, de o poezie cu fior mistic, cu mesaj creştin?

– Mi-e greu să vorbesc despre mine însumi ca poet, să-mi explic actul creator. Cu atât mai mult cu cât nu sunt considerat şi nici nu mă simt un personaj ex­po­nen­ţial. Sunt un om necăjit între alţii, cu visurile, aspiraţiile, încăpă­ţâ­nă­rile şi în­do­ie­lile lui. Poezia – reli­gi­oasă sau nu – este pen­tru mine, mai de­gra­bă, o formă ine­fabilă de echi­librare interioară. Fiind un om credincios, Dum­­nezeu n-are cum să fie lipsă, în mo­­dul cel mai fi­resc, ca lumina sau ca aerul.
E o diferenţă certă între poezia mis­tică şi cea doar re­ligioasă. Pentru po­e­zia mistică nu ajunge doar sen­si­bili­tatea religioasă, ea ţine de o ex­pe­rien­ţă spirituală adâncă, de regulă ve­cină cu sfinţenia, care nu-i la înde­mâ­na ori­cui şi care rupe măsurile es­te­tice. Au­ten­tici poeţi mistici au fost foarte pu­ţini, iar astăzi nu ştiu să mai fie. Nici poeţi religioşi nu mai avem prea mulţi, pentru că trăim într-o lume masiv lai­cizată. Lo­calizând, am avut, între cele două războaie, mişcarea gândiristă, iar ulterior, miş­carea Rugului Aprins. Poezie religioasă remar­ca­bilă s-a creat mental şi în temniţele comuniste. Dar eco­u­rile tuturor acestora în ac­tua­litatea curentă rămân minimale. Istoria şi critica noastră literară nu par să aibă organ pentru li­teratura religioasă. Cred că ulti­mii noştri mari poeţi religioşi au fost Ioan Alexandru (m. 2000) şi Valeriu Anania (m. 2011). Eu, care mi-am asumat paradigma Tra­di­ţiei, umblu sme­rit pe urmele lor, încercând să nu-mi trădez reperele şi nici pe mine însumi. E însă mai de­grabă un umblet în răspărul vre­murilor, şi nu mă sfiesc să măr­turisesc, că mă simt mai a­proa­pe de morţi decât de vii… Am învă­ţat însă să privesc lu­cru­rile cu seni­nătate: ambianţa nici nu mă în­tărâtă, nici nu mă demobilizează. Tră­­iesc, scriu, mă rog, îmi văd îm­păcat de ale mele, iar când sunt mai singur, Dum­nezeu îmi ţine de urât şi mă întăreşte în nădejdea că ră­mâne loc şi de vre­muri mai bune…

– Şi atunci, de ce mai aveţi ne­voie de scris?

– Aş răspunde că aşa am apucat. Stau de vorbă cu Dumnezeu sau cu mine însumi, iar uneori mă ispitesc să cred că ar mai trage şi alţii cu ochiul sau cu ure­chea, dacă nu spre a se desfăta sau a se folosi, măcar pen­tru a mai cădea ni­ţeluş pe gânduri. Pe de altă parte, aş fi ipocrit dacă nu aş recunoaşte că, dincolo de orice alte mize po­sibile ale discursului, îmi face o plă­cere nebună să scriu. Or, când te laşi târât de plă­cere, e redundant să mai ex­plici de ce… Din nefe­ri­cire, cu trecerea anilor, apar par­că tot mai multe so­li­citări exterioare, e poate şi un în­ceput de bătrâneţe, dar simt că timpul se în­gus­tează, că răgazul creator devine tot mai rar, că şi cu­vintele se mai tocesc … Poate tocmai de aceea, în vre­mea din urmă, m-am simţit cel mai bine în sonet, unde ex­presia lirică se con­centrează în 14 versuri şi nu im­pli­că gestaţii prea în­delungate… Nu ascund, în­să, că marea mea preocu­pa­re rămâne de-acum fina­lizarea noii versiuni ro­mâ­neşti a „Divinei Comedii”, care cere timp şi migală, mai mult decât orice altceva. Am publicat „Infernul”, am încheiat „Purgatoriul”, dar în „Paradis” abia am intrat (sunt pe la cântul al cin­ci­lea)… A fost şi rămâne o plăcere, dar de-acum o re­simt tot mai mult şi ca pe o răspundere: faţă de Dum­nezeu, faţă de Dante, faţă de limba română, faţă de cititorii care m-au creditat şi faţă de mine însumi.

– Într-un secol al experimentelor literare, dvs. nu trădaţi clasicismul. Nu vă puneţi, singur, piedici în drum?

– Nu contest că există poezie notabilă şi în afara prozodiei clasice, dar eu rămân un partizan al rimei, al măsurii şi al sugestiilor eufonice, iar aşa-numita poezie cu formă fixă (mai ales sonetul şi rondelul) m-a ispitit dintotdeauna. Şi poeţii pe care i-am tradus – Dante, Ioan al Crucii, spaniolii Epocii de Aur – sunt foarte sofisticaţi în privinţa aceasta (tipuri de strofe, distribuţii ale rimelor, aliteraţii etc.), dar pentru mine, satisfacţia transpunerii în româneşte e cu atât mai mare. Cred că lumea noastră modernă, nu doar în plan artistic, dar în toate planurile existenţei, a pierdut mult mai mult decât a câştigat, din abolirea sau stricarea regulilor clasice, în numele unor libertăţi false sau superficiale, care, cu puţine excepţii, au dus până la urmă la haos şi disoluţie. Performanţa este să-ţi dai măsura înăuntrul regulilor, nu în afara lor, să exişti în continuitatea creatoare a tradiţiei, iar nu împotriva ei. Vedem bine, în haosul spiritual, moral, intelectual şi politic al lumii de azi, ce-a ieşit din sfidarea siste­matică a tradiţiei şi a regulilor ei…

„Răsplata poetului este poezia”

– Ce sentiment vă încearcă atunci când terminaţi o poezie?

– Satisfacţia lucrului împlinit, dar adeseori şi impresia sâcâitoare că ar fi putut ieşi mai bine. Mi se întâmplă să revin asupra câte unui text, chiar după multă vreme, strunjind câte-un detaliu. Puţine sunt textele pe care am ajuns să le public în forma primei re­dactări. „Acesta este – îmi spunea un prieten mai în vârstă – avantajul creaţiei faţă de procreaţie”…

– Care este răsplata poetului? Reacţiile cititorilor sau satisfacţia personală, o stare de bine, senti­men­tul de comunicare cu divinitatea?

– Răsplata poetului este poezia. Ca orice ispravă, mică sau mare, de care ne învrednicim. Dacă e apre­ciată, cu atât mai mult. Dar contează enorm cine şi de ce te apreciază. În cazul poeziei creştine, se inter­sec­tează mereu planul estetic cu cel duhovnicesc. Eu nu pot spune că-s insensibil la aprecieri, dar nu le-am vâ­nat niciodată, nu m-am hrănit cu ele, şi am fost mereu atent la confuzia de planuri. Cât despre Dumnezeu, n-o să ştim decât la judecată dacă i-am plăcut sau nu…

– Există un public pentru poezia religioasă?

– Un public a existat şi va exista întotdeauna. Că el tinde vizibil să se împuţineze, aceasta e o altă dis­cuţie. Poezie, în general, se citeşte din ce în ce mai pu­ţin, nu mai vorbesc de poezia religioasă. Dar eu în­cerc să mă raportez întotdeauna la un fel de cititor ide­al. Uneori îi vorbesc şi îmi vorbeşte. Şi nu ne cru­ţăm reciproc. Deja am învăţat multe de la aceşti „ci­ti­tori ideali”, care poate că nu vor exista niciodată… Cât despre cei în carne şi oase, risc mărturisirea că nu-mi plac cei prea pioşi, care mă laudă sau mă critică ca pe un… predicator.
„Sunt răstimpuri în care «muza» doarme şi altele în care te confiscă”

– Un poet creştin are un anumit fel de a trăi, care îl pregăteşte pentru poezie, cum au, bunăoară, pic­torii de icoane?

– Depinde. Nu-s doi oameni la fel. Unii fac as­ce­ză ca să scrie. Eu nu mă număr printre ei. Mă stră­du­iesc doar să rămân egal cu mine însumi.

– În urmă cu câteva zile v-a apărut un alt volum de poezie, „Erosstihuri”. Ce puteţi spune atrăgător despre ea?

– Cum o arată şi titlul, e un volum de poezie de dra­goste, creştină desigur, dar nu propriu-zis religi­oasă. Ca motto am ales un vers emblematic al lui Gui­do Guinizelli, precursorul apropiat al lui Dante: „Al cor gentil rempaira sempre amore…” („Alesei inimi leac mereu iubirea-i…”). E o carte închinată cu precă­dere ipostazelor ideale ale erosului, „eternului femi­nin”. E vorba de 152 de sonete (grupate – între un „Prolog” şi un „Epilog” – în trei secţiuni ce trebuie în­­ţelese simbolic: „De ziori”, „De amiază”, „De amurg”). Pe cele mai multe le publicasem deja pe blogul meu (razvan-codrescu.blogspot.ro), dar pentru volum au trecut printr-o nouă şlefuire. Nu am introdus şi sonetele pe aceeaşi temă din volumele mele an­te­rioare (mai ales din „Răsăritenele iubiri”. „Fals tra­tat de dezlumire” şi din „Rug aprins”. „O sută de so­ne­te şi false sonete”), iar acum parcă îmi pare rău… Pri­­­e­tenul Valentin Dan mi-a făcut cadou coperta, rea­lizată plecând de la o sculptură atribuită lui Gia­cometti. Îi mulţumesc şi pe această cale.

– Mai aveţi ceva în pregătire?

– Da, pentru la anul, un alt volum, „Mirele şi pele­rinul. Icoane imnice”, cu versuri scrise de-a lungul a aproape patru decenii. Şi pentru că unii mi-au re­pro­şat că „prea am dat-o pe sonete” promit că nu va con­ţine nici un sonet. Voi include în schimb, în premieră, un ciclu de rondeluri, din care aş oferi şi aici, în înche­iere, o „arvună” cititorilor eventual interesaţi: „Tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere,/ cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri…/ Pe unde-ai mas, ce greu ţi-o fi să-nduri/ netrupul tău şi-avana mea durere!// Deşi, ca-n vis, cu-aceeaşi ochi mă furi/ şi te petreci cu-aceeaşi mlădiere,/ tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere,/ cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri…// Aştept, sub trista stelelor cădere,/ să vii-ndărăt, ca seva în nervuri,/ iubirea mea, la marea înviere,/ căci azi în carnea ta, pe care juri,/ tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere!”.

FILĂ DE ACATIST

Părintelui Galeriu

Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!

Coptu-s-a-n taină sămînţa cea rară
ce Tatăl o pune şi Duhul o ară,
viaţa la Viaţă prin tine să vină,
înaltă de slavă şi grea de lumină.

Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!

Din dalbă smerire de pururifecioară
pîinea şi vinul amin se pogoară,
creşte Cuvîntul tăcut în potire –
veciei Mireasă şi veacului Mire.

Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!

Milelor tale umilă povară,
lacrima rugilor noastre de sară
poala ţi-o udă, heruvii ţi-i moaie,
şi cerul într-însa întreg se-ncovoaie…

Galileanco, laudă ţie,
osie sfîntă a lumii, Marie!

(Formula As nr. 1233, 15-22 Sept. 2016)