Pimon şi harmoşca fermecată

Lipovenii trăiesc sub trei peceţi: crucea, barca şi armonica. Potrivit marilor dimensiuni ale vieţii lor: credinţa, pescuitul şi cântecul. Deci, dacă vrei să-i cunoşti, trebuie să-i vezi la biserică, în barcă sau cântând. Eu am ales cântecul. Aşa l-am cunoscut pe unul din marii artişti ai armonicii: PIMON BEJENARU, din Sarichioi – Tulcea.

Barca înainta în ritmul opintit al vâslelor, prin valurile tot mai mari. Vântul îşi schim­base direcţia dinspre Est şi ame­nin­ţa să o răstoarne. Dar braţele vâslaşului se făcuseră una cu lopeţile care despicau apa cu putere şi duceau lotca mai aproape de ţărm, cu fiecare mişcare. Din locul în care şedea, copilul nu vedea decât două braţe trăgând la rame. Ştia că sunt ale buni­cu­lui şi asta îl liniştea. În mij­locul bărcii, între copil şi bă­trân, se afla un morman de pietre ce părea tot mai greu, cu fiecare lovitură de val. A încercat să-i spună bunicului să arunce bolovanii în apă, că vor putea veni după alţii pe vreme bună, însă vorbele i-au fost luate de vânt. Sau poate că nici nu a deschis gura, de teamă ca bu­nicul să nu-l do­jenească pentru frica lui. Nori negri au închis, treptat, cerul, ca o cortină. Vântul se înteţise şi de­ve­nea tot mai rece. Ţărmul părea încă foarte departe şi lacul mai mare ca de obicei. Oa­meni şi păsări se puseseră la adă­post. După un timp, pe care îl măsurase în ore, au acostat, în sfârşit, în dreptul ogrăzii lor. Bă­trânul şi copilul au descărcat pietrele din barcă şi le-au stivuit în dig. La fel cum făcuseră de alte zeci de ori, pentru a-şi proteja curtea de apa lacomă. Apoi bărbatul îşi luă de pe cap pălăria cea veche şi ridică privirea spre înalt, de parcă ar fi căutat ochii cerului. A stat o vreme aşa, privind cum vine furtuna. Băiatul nu l-a mai aşteptat. A fugit la magazia de lemne, şi-a luat harmoşca atârnată de-o grindă şi a început să cânte o melodie care îi tot su­nase în minte pe drum. Armonica pe care o primise de la tatăl său era una de jucărie, iar el ştia să cânte doar după ureche, dar su­netele acelea care ţâşneau din clape îi potoleau spai­ma adunată în suflet, legănându-l uşor, ca braţele ma­mei. Şi-atunci a început să plângă. Pentru prima oară, după moartea părinţilor lui, într-un accident de maşină, din urmă cu aproape un an.
Afară se dezlănţuise potopul.
Ştie şi azi, după patruzeci de ani, melodia aceea, pe care acum o cântă desăvârşit. Este un cântec de dra­­goste, în care un bărbat plânge moartea iubitei. Me­­lodia pe care, ca într-o presimţire întunecată, au înregistrat-o pe o casetă părinţii lui, cu o zi înainte de a-şi pierde viaţa. Le plăcea mult să cânte. Cântau cu foc şi din inimă, ca mai toţi lipovenii. După moartea lor, băiatul a schimbat cuvintele melodiei, trans­for­mând-o într-un cântec de jale şi dor. E singura melo­die care îl face să lăcrimeze de câte ori o slobozeşte din armonica lui. Şi ca un făcut, de câte ori o cântă, afară plouă, ca atunci când a cântat-o pentru întâia oară, în magazia bunicului. Şi plouă şi-acum, în această după-amiază de Mai, când mi-o cântă şi mie.

Pima

Prietenii îi spun Pima. I se potriveşte însă mai bine numele din buletin: Pimon, Pimon Bejenaru, un nume straniu, puternic şi predestinat, la fel ca al tuturor strămoşilor săi lipoveni, prigoniţi şi porniţi în bejenie.
Pimon Bejenaru arată aşa cum îţi poţi imagina un li­povean, dacă nu ai văzut vre­unul până acum: destul de înalt, voinic, cu părul des, dat pe spate, şi cu ceva nelămurit pe chip – ce­va între dor, tristeţe, me­lancolie, bucurie ascunsă, toate topite în­tr-un zâmbet stingher. L-am că­utat pentru că i-a mers vestea în toată Dobro­gea şi mai departe, până la Bucureşti, apoi în Rusia, Coreea, Serbia, Italia, Spania şi în alte câteva părţi ale lu­mii, pentru felul minunat în care mânuieşte armo­nica. A colindat pământul cu ar­monica lui, înso­ţind la fel de ves­titele coruri tradiţionale din Sa­ri­chioi.
M-a întâmpinat în biroul său de director al Cămi­nului Cultural aflat aproape de malul lacului Razim. O încăpere mică, cu două mese, un dulap, un frigider, câteva scaune, o sobă de teracotă şi multe instrumente muzicale. Dincolo de ea, se află sala de spectacole, unde face repetiţii un cor de copii. Este universul lui, pentru care a muncit jumătate din viaţă. „Mereu mi-am dorit să cânt şi să învăţ şi pe alţii să cânte, dar până la re­voluţie n-am făcut decât să su­pravieţuiesc. Astăzi, aici, sunt fericit!” – spune, ro­tin­du-şi mâ­na de parcă ar arăta un imperiu. Şi zâm­beşte. Iar când zâmbeşte, chiar că se face lumină în jurul lui!

Chitara cu sârme

Dacă îl întrebi când a început să cânte, cu ade­vărat, nu ştie prea sigur răspunsul. Parcă s-a năs­cut cântând. Dar, da, sigur, a fost un moment când a ştiut că este făcut pentru muzică şi numai pentru ea. Şi din clipa aceea, chiar dacă a fost silit să facă munci brute, să stea printre străini, să îndure lipsuri şi să-şi amâne visul, a făcut totul cu gândul că într-o zi va cânta, va cân­ta, va cânta şi-atât.
Începutul? Începutul ar putea fi pe când era la gră­di­niţă. Atunci, tatăl său a pri­mit o harmoşcă de la nişte nea­muri din Rusia, pe care i-a făcut-o cadou, iar el a cân­tat la ea, apăsându-i bu­toa­nele, cu o bucurie care nu l-a mai părăsit de atunci. Bă­iatul avea ureche bună, şi ni­ţel mai târziu, pe la 11-12 ani, prindea din zbor notele şi le reproducea la armonică, precum şi la acordeon şi chitară. „Prima oară m-am îndrăgostit de chitară. Atât de tare, încât, pentru că nu-mi permi­team să-mi cumpăr, mi-am făcut una singur, din scân­dură şi sârme, ca să exersez. Zdrăngăneam la ea toate me­lodiile care se dădeau la radio”. Dar nici acela nu a fost începutul. Poate că începutul a fost în casa unui văr, care avea acordeon şi îl lăsa să cânte la el. Era prin clasa a cincea sau a şasea. Da, atunci şi-a dat sea­ma că are un dar special, că reţine uşor orice melodie şi o poate interpreta, chiar dacă nu ştia no­tele şi nu avea nici practică prea multă. Oricum ar fi, de mic, muzica i-a fost cel mai bun tovarăş în viaţă, singurul care i-a alinat dorul de părinţi, sin­gurul care i-a ştiut toate dragostele şi toate durerile, singurul care nu l-a trădat niciodată.
„Părinţii au murit în 1975. Eram în clasa a pa­tra. Un an mai târziu, eram topit după chitară. L-am rugat pe bunicul patern, care mă creştea, să-mi cum­pere una. Mi-a spus că dacă vreau chitară, trebuie să câştig bani şi să mi-o plătesc. Nu din răutate, ci ca să vadă dacă nu e un moft pe care îl pun să chel­tuie banii de pomană” – îşi aminteşte.
La 16 ani a plecat să lucreze muncitor necalificat, pe un şantier la Sibiu. Din prima leafă, de 700 de lei, şi-a împlinit visul. A fost în culmea fericirii când a ţinut chitara în mâini. Începea cu adevărat aventura vieţii sale. De la Sibiu a ajuns la Cernavodă, pe un alt şantier, acolo şi-a făcut şi liceul, la „seral”. A fost sudor, zidar, mecanic, instalator, electrician, maca­ragiu – policalificat, după cum cereau timpurile. Voia un trai mai bun şi să urmeze Institutul de Subin­gi­neri. A venit însă revoluţia din decembrie 1989 şi a hotărât să se întoarcă în sat. Acum avea libertatea de a-şi croi viaţa după bunul plac. A făcut Şcoala Popu­lară de Artă la Tulcea, unde a învăţat să cânte şi la orgă. Ştia deja la chitară, armonică, acordeon, mu­zicuţă şi baterie. Ştie şi acum. Uite! Câteva acorduri la fiecare instru­ment, ca să mă conving. Păi, trebuie să mă conving, nu? Să vin la repetiţiile lui cu copiii, pe care îi iniţiază în tainele acestor instrumente mi­nu­nate, care „scot plânset de om şi râs ceresc”. Pima zâmbeşte din nou şi zâmbetul lui luminos mă în­deamnă să duc mai de­parte povestea.

Bunicul şi marea

– De la cine aţi moştenit talentul?

– De la părinţii mei, care cântau foarte bine. Li­povenii cântă cu toţii, dar ai mei chiar erau deo­se­biţi. Nu o spun doar eu, ci şi cunoscuţii, rudele, toţi cei care i-au auzit vreodată. Bunica după tată cânta straşnic şi ea. Şi cât am fost crescut de bunici, am învăţat multe cântece vechi.

– Bunicul din barcă nu cânta?

– Ba da, dar mai rar. El era un om mai aspru, poate de aceea. Dar mă iubea şi îmi voia binele. Şi eu l-am iubit, însă m-am şi temut de el.

– Ce-a spus când v-aţi făcut chitara aceea cu sârme?

– A tăcut. Până la urmă era ceva firesc să cânt şi eu. Aş fi vrut să tacă aşa şi mai târziu, când mi-am făcut o barcă din tot felul de materiale găsite prin curte. Dar atunci mi-a spus: „Desfă totul şi pune ma­terialele la loc, ca să nu te bat”. Şi l-am ascultat. Era un om foarte gospodar şi voia ca totul să fie într-o anumită ordine. El m-a învăţat să muncesc, ca să nu întind mâna la alţii. Aveam zece ani când m-a pus să urc în pod, sin­gur, două tone de grâu. Am făcut-o. Mi-a prins bine mai târziu.

– Cu ce se ocupa bunicul?

– A fost pescar toată viaţa lui. Pescuia pe zi, pe noap­te, vara, iarna, cu mâna, la copcă, cu setci, cu pla­se… Mergeam cu el adesea. M-a învăţat tot ce ştia.

– Există vreo întâmplare trăită alături de el, ca­re să vă fi marcat în mod special ­amintirile din co­pi­lărie? O emoţie care să se transforme în muzică?

– Sunt multe, dar cea mai puternică dintre ele s-a petrecut într-o zi când ne aflam pe partea cealaltă a lacului, spre mare, şi era să fim omorâţi de câţiva pescari ucraineni. Rămăsesem fără mâncare şi am scos din setcile lor doi, trei peşti, ca să-i frigem. Ne-au văzut şi au năvălit peste noi, cu bâte şi cuţite. Bunicul a reuşit să-i alunge cu un harpon. Dacă l-ar fi doborât pe el, sigur nu mă lăsau în viaţă, martor, chiar dacă eram doar un copil. Povestea asta ar merita cântată. Mi-aţi dat o idee.

Vedenia din icoană

Când nu era la şcoală sau cu bunicul, la diverse treburi, micul Pimon era la biserică. Mai ales după ce se prăpădiseră ai lui, biserica era nu numai locul în care îşi găsea liniştea, dar şi acela în care îi simţea vii pe părinţii morţi. Cânta în corul bisericii, învăţa sla­vo­na veche (trei luni pe an, zi de zi, în vacanţele de vară, la fel ca toţi copiii de lipoveni), se ruga pentru su­fle­tele răposaţilor din familia lui şi îi cerea lui Dumnezeu câte un hatâr, de pildă, o harmoşcă, sau măcar o chi­tară. Odată, când făcea canonul pentru cei morţi, i-a văzut pe părinţii lui, unul lângă altul, ţinându-se de mână, în spatele lui. Nu s-a întors ca să-i vadă, dar apăreau limpede în geamul care proteja icoana împă­ră­tească dinaintea căreia se ruga. Întâi nu a crezut şi s-a uitat în altă parte, pentru a alunga vedenia, şi-apoi din nou spre icoană. Erau acolo! Când şi-a întors ca­pul, în biserică – nimeni. Din icoană, însă, îl priveau pă­rinţii, cu o grijă înti­părită pe chip, dar şi cu un fel de dojană în ochi. Nu ştia de ce. L-a chemat pe părintele paroh. Acesta l-a liniştit şi i-a spus să se roage, încer­când să nu se mai gândească la părinţii dispăruţi, ci nu­mai la Dumnezeu. Până nu a reuşit să-şi go­lească min­tea de orice gând şi să şi-o umple nu­mai cu Hris­tos, părinţii n-au plecat din icoană. Poa­te că asta era um­bra mustrătoare din privirea alor lui: că e încă de­parte cu mintea de Dum­ne­zeu, că se roagă de formă. Pe urmă, nu i-au mai apă­rut aievea, ci numai în vis. Şi nu l-au mai spe­riat.

– Cum v-aţi alinat, în cele din urmă, dorul de părinţi?

– Cu rugăciune şi muzică. De fapt, rugă­ciu­nea e muzică, şi muzica, uneori, rugăciune.
Cântece de topit inima – Pimon şi harmoşca fermecată
Ultimii pescari (Foto: Agerpres – 2)

– În ce fel vă mângâia muzica?

– Păi, de exemplu, cântam melodia pe care o cân­taseră părinţii mei înainte să moară. Şi simţeam atunci că mi se rupe sufletul, dar mi se şi uşurează. O vreme, pe urmă, nu mai simţeam apăsarea aceea de piatră de moară pe inimă.

– V-aţi astâmpărat şi alte doruri cu muzica?

– Oh, da! Când eram îndrăgostit fără speranţă, ori mă despărţeam de iubită, şi chiar şi atunci când eram vesel şi iubit, compuneam pe loc o melodie. Când aveam o bucurie sau o supărare mare, mă autodepă­şeam în muzică. Am compus aşa zeci, poate sute de cântece, la chitară şi la harmoşcă. Dar am şi cântat unele vechi, care sunau altfel în inima mea, în funcţie de ce simţăminte trăiam. Când eşti emoţionat, se simte şi în ce cânţi.

Baladă pentru nopţi de vară şi nunţi geroase

Pimon îmi cântă câte­va melodii de-ale lui. Chi­tara îi zbârnâie în mâini. Apoi trece la acor­deon, pe care repede îl schimbă cu armonica. Pa­re că nu face nici un efort pentru a smulge din aceste instrumente cele mai fine acorduri. Iar vo­cea te cucereşte. Dar pie­sele de rezistenţă rămân cântecele bătrâneşti. Te cutremură ascultându-le, chiar dacă nu înţelegi o boabă din limba lor. E şi meritul lui Pimon, care moare în fiecare ba­ladă şi învie în fiecare cântec de petrecere. Transfi­gurat, cu ochii închişi, îmbră­ţi­şează armonica, o în­tin­de, o strânge, o cuprinde într-un fel de dans ritual, în care om şi instrument se ră­sucesc într-un fir nevă­zut, o muzică răvăşitoare, care îi leagă pe toţi cei ce as­cultă, într-un sentiment sfâşietor de tristeţe, dar şi de năvalnică bucurie, din care n-ai vrea să mai ieşi nicio­dată.
Baladele sunt cele mai grele. Le-a deprins de pe la bătrâni minunaţi, ca Uleana Mitri, care i-a fost model în cântecul din gură. Sau de la diferiţi lăutari pe care îi urmărea pe la nunţi şi petreceri. Înainte, lipo­ve­nii aveau copii mulţi, nu ca acum, unul, doi, şi erau şi nunţi multe. Unde mai pui că atunci când plecau sau se întorceau de la muncă, cân­tau. Pe câmp cântau, la pes­cuit cântau, în pauza de ma­să cântau, iar când se făcea iarnă şi crivăţul sufla mai tare, se urcau în sănii mari, trase de cai viguroşi şi căp­tuşite cu blănuri groa­se, şi porneau cântând pe la prie­teni şi rude din alte sa­te. Cântau de răsunau lacurile. Erau tot atâtea pri­lejuri de a învăţa cântece vechi, de sute de ani, multe aduse din Rusia, altele născute din dorurile lipovenilor dobrogeni. Iar Pimon Beje­naru absorbea tot. Era pre­zent peste tot unde răsuna o harmoşcă, un baian, o chi­tară. Stătea cu un carne­ţel în mână şi îşi nota versurile. Pentru note, pe care nici nu le ştia scrie, nu avea ne­voie de carnet, căci le ţinea minte. „Era câte un lăutar mai dibaci, după care mă du­ceam prin toa­te sa­tele, pe unde cânta. As­cul­tam într-un colţ şi no­tam, dar nu pu­team reţine toate ver­surile din pri­ma, aşa că tre­buia une­ori să aş­tept ore în şir ca să repete me­lodia, şi-atunci com­pletam de unde ră­mă­se­sem”.
Ce spune balada pe care mi-o cântă chiar acum? E des­pre o fată care se căsătoreşte prin­tr-un aranjament al părinţilor. Altădată, şi la lipoveni, ca şi la alte nea­muri, fe­tele nu se măritau cu cei pe care îi iu­beau, ci cu cei pe ca­re părinţii îi so­co­teau po­triviţi. O ast­fel de dramă ră­sună acum în biroul a­ces­ta mic, în care ne aflăm, şi care, sub vraja mu­zi­cii, devine o insulă pe mare, colorată de costume li­po­veneşti prinse într-un dans, când sălbatic, când blajin, în jurul a doi miri stră­­ini unul faţă de altul, tânjind fiecare după altci­neva.
„Pe cine am iubit am părăsit, pe cine n-am cu­noscut am luat…” – se tânguie Pimon.
Lipovenii iubesc cel mai mult baladele. Pentru că sunt expresia cea mai adâncă a sufletului lor. Chiar dacă ştiu să se şi bucure, lipovenii par că ştiu şi mai bine să sufere. Pimon se străduieşte să mă contrazică şi-mi cântă o melodie veselă, de pescari, în care lipo­veanul vine de pe baltă obosit, bea ceva, se ceartă cu ne­vasta şi o găseşte vinovată pentru asta pe soacră-sa. Râde. Pentru prima oară. Dar e mai mult o prelungire a zâmbetului său timid, decât un râs adevărat.
Ploaia a încetat. Dincolo de ferestrele biroului a dat soarele. E pace şi dincoace, în camera mică, aglo­me­rată de instrumente muzicale. Pima tace, căzut pe gân­duri. E vremea să ne luăm rămas bun. Îi strâng mâna şi îi mai pun o ultimă întrebare. Care e cea mai mare dorinţă a lui, legată de muzică? „Să dau tradiţia mai departe. Să-i învăţ pe cei mici cântecele vechi, bă­­trâneşti, ca să nu se stingă odată cu generaţia noas­tră. Fără ele, sufletul lipovenilor s-ar risipi”.

(Formula As nr. 1169, 4-11 Iun. 2015)