Prin voia lui Dumnezeu, am avut bucuria sa-l cunoastem pe unul dintre cei mai strasnici preoti din tara, parintele Jan Nicolae de la Alba Iulia. Om tanar inca (n. 5 dec. 1967), cu obarsie si temperament muntenesti (Gaesti-Dambovita), posesor a trei licente, in chimie alimentara, teologie si filosofie, cu studii doctorale in Germania si un titlu de doctor in teologie, obtinut la Cluj, parintele Jan s-a casatorit cu o ardeleanca din Cugir si s-a stabilit in Transilvania. Este profesor la Facultatea de Teologie din Alba Iulia si slujitor la biserica memoriala „Mihai Viteazul” din oras, dar lucreaza la constructia unei noi biserici, inchinata Sfintilor Martiri Brancoveni, in Cartierul Nou.
Parintele Jan te fascineaza deopotriva prin discursul fierbinte, pasionant, cult si intelept, si prin entuziasmul sau molipsitor. Preocupat de traditie si folclor, ca mijloace de transmitere a credintei, parintele Jan a devenit un animator cultural de prim rang in Cetatea Unirii. Dar mai intai, am cautat sa ne lamurim asupra traseului sfintiei sale, de la inginerie la teologie, via filosofie. „La chimie alimentara inveti cum se fac painea si vinul, la teologie cum sa le sfintesti si la filosofie cum trebuie sa le imparti”, glumeste parintele.
„Eram ortodox asa cum sunt fluturii fluturi”
– Parinte, nu sunteti nici primul si probabil nici ultimul inginer care isi descopera vocatia preotiei. Cum a fost drumul sfintiei voastre de la intelegerea materiala a lumii, la cea spirituala?
– Casa noastra parinteasca era vizavi de o biserica si am fost ortodox in mod natural, din copilarie, asa cum sunt fluturii fluturi, fara sa se gandeasca la conditia lor. Mergeam la liturghie in marile sarbatori dar in rest, mai dadeam pe la biserica la inmormantari si botezuri. Nu intelegeam prea bine ortodoxia, pentru ca nici nu-mi puneam problema s-o inteleg, de vreme ce m-am nascut ortodox. Am inceput sa-mi dau seama ca a fi ortodox e ceva special, abia dupa ce am observat in sat un grup de adventisti, oameni care nu semanau cu noi. Insa, nici cu asta nu mi-am batut prea mult capul. Eram pasionat de altceva, de chimie. Am participat la olimpiade inca din scoala generala si ma pregateam sa fac o cariera stiintifica. Era foarte la moda Facultatea de Chimie Alimentara din Galati, singura din tara, de altfel, si unde se intra foarte greu. Asa ca am devenit student acolo, dar am fost dezamagit, pentru ca nu era ce cautam eu. De prin anul doi, ma gandeam deja sa dau admitere la Litere. Mergeam la cenacluri, citeam mult, urmaream presa literara, scriam poezie si cronica literara sau plastica, pentru anumite reviste. Revolutia a fost ca un soc care mi-a accentuat vechile cautari spirituale. La un moment dat, un coleg de camin mi-a dat Noul Testament, pe care l-am citit din scoarta in scoarta. Era ceva cu totul neobisnuit pentru mine, dupa atatea lecturi filosofice si literare. Tot in acea vreme, am cunoscut un batran fost detinut politic, Bucur Stanescu, un foarte bun cunoscator al filosofiei si limbii germane, dar si un om induhovnicit. El mi-a descoperit o altfel de Romanie, cea interbelica, mult mai spiritualizata decat cea de azi. Imediat dupa ’90, actuala maica Siluana Vlad, pe vremea aceea Eugenia Vlad, a inceput sa predea la Universitatea din Galati un curs facultativ de istoria religiilor – de fapt un catehism foarte bine facut. Am fost de cateva ori si mi s-a parut extraordinar. Tinea si acasa la ea un fel de cenaclu duhovnicesc cu studenti, caruia i-a spus „Rugul aprins” – un rug mai mic decat Rugul cel mare din anii ’40, de la Manastirea Antim. Si asta mi-a dat un impuls si mai puternic pentru studiul teologiei. Prin Eugenia Vlad l-am cunoscut apoi pe parintele Galeriu, care m-a impresionat in mod decisiv. Si-atunci mi-am zis: „Toata filosofia este in liturghie, aici e de cautat”. M-am hotarat sa merg in fiecare duminica la liturghie, convins ca astfel, Dumnezeu ma va face sa inteleg.
„Parintele Ioan Iovan de la Recea este corespondentul, in spatiul romanesc, al Sfantului Ioan de Kronstadt. Trebuie spus raspicat”
– Pana aici avem de-a face cu un proces de dumirire intru credinta. Erati un ortodox care nu traia pana atunci credinta, iar cativa oameni v-au facut sa vreti sa o traiti. Insa, pana la preotie e cale lunga. Ce anume v-a determinat sa deveniti preot?
– Nu m-am gandit la preotie, pana cand nu m-a incurajat pe calea aceasta parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea – Mures. Iar indemnul parintelui Iovan a venit pe fondul unei intelegeri comune a euharistiei. L-am cunoscut pe parintele cand am ajuns inginer la Tarnaveni. Acolo am fost foarte surprins sa vad ca oamenii erau impartasiti foarte rar, fata de ce se intampla in satul meu. Nici macar de Pasti nu se cuminecau oamenii – ceea ce pentru mine a devenit de-a dreptul un scandal, caci la Gaesti se impartaseau de Pasti aproape toti credinciosii. La Tarnaveni, ca in majoritatea tarii, se dadea doar acea anafura pascala, numita „Paste”. O prietena mi-a spus atunci ca trebuie sa-l cunosc pe parintele Ioan de la Recea. Am mers la parintele Ioan, impreuna cu sotia mea, si i-am ramas ucenici pana cand s-a mutat la Domnul, adica zece ani. Era frumos ca un voievod si un duhovnic plin de har, de bunatate, de blandete. Predica lui era o comunicare frontala, fara floricele. Statea in scaunul de spovedanie pana era doborat de oboseala. Ii cumineca pe credinciosi dupa randuiala. Cand am auzit ca a facut si inchisoare sub comunisti, mi-au crescut si mai mult respectul si dragostea pentru sfintia sa. Dupa parerea mea, a fost unul dintre cei mai importanti duhovnici ai Romaniei. Parintele Ioan Iovan de la Recea este corespondentul, in spatiul romanesc, al Sfantului Ioan de Kronstadt. Trebuie spus raspicat.
„Cred ca e necesara o anumita flexibilitate duhovniceasca”
– Parintelui Ioan i s-a reprosat „fenomenul Vladimiresti” si faptul ca impartasea foarte des chiar si multimi intregi…
– In proiectul meu de cercetare dedicat euharistiei, una dintre componente este monografica si e legata de parintele Ioan Iovan, care merita o abordare cu discernamant. Va vorbesc, deci, in cunostinta de cauza. La Vladimiresti, acele mii de oameni nu veneau doar pentru Maica Veronica, ci majoritatea pentru parintele Ioan si pentru partea aceasta curat ortodoxa pe care o reprezenta el.
Parintele Ioan a fost ucenicul unui episcop martir, Nicolae Popovici al Oradei, si a mers pe urmele acestuia. Nu a facut nici un compromis cu regimul comunist. Pentru asta a facut inchisoare si a ramas preot si in temnita, fiind cel care l-a cuminecat, prima oara, pe Nicu Steinhardt. Dau marturie pana azi si catolicii, si greco-catolicii. Purtarea lui a fost ireprosabila in puscarie.
In ce priveste impartasania, parintele Ioan tinea vechea randuiala ortodoxa si impartasea zilnic. Legatura noastra cu Hristos, pe care o fagaduim la botez, se implineste euharistic, deci prin cuminecare. Retinerea de la impartasanie a mirenilor s-a produs, nu numai la noi, ci si in Occident, datorita unui clericalism exagerat. Preotii au devenit paznicii sfantului potir, cum zice parintele Roman Braga. Liturghia inseamna sarbatoarea legamantului nostru cu Dumnezeu si acest legamant este euharistic. Daca excludem acest lucru si punem problema numai pe plan moral, riscam sa pierdem esentialul.
„Prin cuminecare, Hristos face minuni”
– Dar daca te impartasesti cu nevrednicie, aceasta nu-ti va fi tie spre osanda, asa cum ne invata multi duhovnici? De pilda, poti sa te cumineci daca traiesti cu o femeie necununat?
– Cred ca randuielile morale ale lumii crestine au dus la aceste excluderi de la impartasanie. Adica nu e firesc sa traiesti cu o femeie necununat, caci nu esti in randuiala crestina, si atunci nu te poti cumineca. Oprirea de la impartasanie pentru un astfel de motiv a fost un lucru bun. Dar astazi sunt situatii atat de nuantate… Presiunea carierei e mult mai mare acum, si pe barbati, si pe femei. Ce te faci cu un om care nu se poate casatori, pentru ca nu si-a terminat studiile, specializarile, sau lucreaza in strainatate…? Sigur, noi trebuie sa-l incurajam sa intre in randuiala, dar nu cred ca trebuie transformata euharistia in ceva absolut, nici in sens pozitiv, nici in sens negativ. Cred ca e necesara o anumita flexibilitate duhovniceasca. Nu in sensul sa devenim liberali si sa facem banda rulanta la potir, ca nu se poate. Nu poti sa-l impartasesti pe un crestin care, desi se afla intr-o greseala foarte grava, nu vrea sa se indrepte, sa renunte la pacatul sau. Insa, daca tu, credincios, vrei sa te pocaiesti si intinzi mana catre Hristos, El te scoate si din iad. El atat asteapta, sa vrei sa iesi din pacat. Hristos, prin cuminecare, intareste, lumineaza, vindeca, face minuni. Minunea e cuminecarea in sine, nu neaparat ca o vad eu in chip supraevident. In trecutul Bisericii a existat o traditie a cuminecarii dese, ba chiar cotidiene. Dar iesirea din randuiala a crestinilor a dus si la excluderi de la impartasanie. Noi ar trebui sa putem reveni la o impartasire duminicala, o normalitate care ar rodi in viata noastra personala si publica.
– Sunteti, prin excelenta, un misionar. Acum construiti o noua biserica, pe care am vazut-o ridicata pana la acoperis si care este o surpriza arhitectonica. Cand va fi gata?
– In maximum trei ani, sper ca vom putea sluji in ea, adica la implinirea a 300 de ani de la martirajul Sfintilor Brancoveni, care este unul dintre hramurile bisericii. Biserica are o arhitectura speciala, intr-adevar. E zidita dupa planurile unui mare arhitect din Bucuresti, Dorin Stefan, si se constituie intr-o metafora a proslavirii lui Dumnezeu. Totodata, este si o metafora a spiritualitatii romanesti. Foarte simpla si in acelasi timp cu o mare bogatie simbolica. E si un chivot, caci va fi pictata si interior, si exterior. Este corabia lui Noe, o pasare maiastra… Este ceva si din Brancusi, si din biserica manastirii Arbore. Mi-am dorit sa cladesc o biserica, sa ma reprezinte si sa pot face misionarism si catehizare. Am gasit un om al lui Dumnezeu in d-l director Ioan Popa, de la Transavia, care o construieste integral. Colaborarea noastra s-a petrecut in chip minunat. Auzisem ca vrea sa construiasca o biserica si am mers la el, dar mi-a zis ca nu e hotarat inca. A ramas sa mai vorbim, dar nu credeam ca ma mai suna. Dupa un an, cand sa fac certificatul de nastere al celui de-al cincilea copil al meu, pe care il cheama Emanuel (Cu noi este Dumnezeu), m-a sunat d-l Popa sa pornim la treaba. (zambeste)
„In spatiul romanesc a primat credinta populara, manifestata prin obiceiuri si sarbatori”
– Ati amintit proiectul sfintiei voastre de cercetare asupra euharistiei. Ce descoperiri ne veti mai face, in afara de cele privitoare la viata parintelui Ioan Iovan?
– La Facultatea de Teologie din Sibiu, l-am avut profesor pe parintele Ilie Moldovan, de la care m-am molipsit cu interesul pentru cultura populara crestina romaneasca. Si asa am ajuns sa cercetez, de pilda, istoria icoanei pe sticla si textele unor vechi colinde romanesti – prin care s-a transmis cel mai adesea credinta la noi. Ca in spatiul romanesc nu a primat catehizarea, ci credinta populara, manifestata prin obiceiuri si sarbatori. Toate acestea au marcat profund identitatea ortodoxului roman. Si chiar daca Romania s-a schimbat, iar lumea stie mai bine invatatura de credinta, trebuie sa ne cunoastem trecutul si cultura, caci gasim acolo motive de mandrie si lucruri foarte frumoase si unice. Nu e vorba de un nationalism cultural-spiritual, ci mai degraba de o iubire cinstita pentru mostenirea noastra de crestini romani. La altarul lui Dumnezeu poti sa stai alaturi de orice neam crestin, dar vii cu haina de sarbatoare a neamului tau. Iata de ce trebuie sa ne cunoastem mai bine patrimoniul cultural-religios. Iar pentru cercetarea si promovarea acestui patrimoniu, am gasit aici, la Alba, un teren propice. Impreuna cu un admirabil profesor, Avram Cristea, organizez anual un simpozion de antropologie religioasa si culturala. Editia de anul acesta va fi dedicata centenarului marelui filolog si medievist roman Emil Turdeanu, o proeminenta personalitate a exilului, despre care in Romania se stie prea putin.
„In lada de zestre a sufletului avem aur curat”
– Sunteti un foarte activ cercetator si animator cultural, dar, in primul rand, sunteti preot. Va ajuta activitatea culturala la increstinarea oamenilor?
– Prin cultura, transmitem credinta. Prin colinda, de pilda, pastram si identitatea nationala si marturisim si credinta. Consider ca am datoria de a preda un curs de tipul asta si de a intra in dialog cu tinerii. Avem lucruri foarte valoroase in lada de zestre a sufletului, aur curat, dar pentru ca nimeni nu da praful de pe ele, ni se par neimportante sau le uitam. Avem tendinta de a nu da prea multi bani pe noi, de a ne lamenta, si mai putina rabdare de a ne cerceta adevaratele comori ale sufletului romanesc.
– Parinte, sunteti legat foarte mult de cultura romaneasca, de limba romana si de specificul national al credintei ortodoxe. Nu v-ati gandit niciodata ca in alta cultura, in alt spatiu geografic si spiritual, v-ati fi putut realiza mai repede si mai mult?
– Ba da, si cu siguranta as fi putut. Cand am fost in Germania, la studii doctorale, mi-a dat tarcoale acest gand. Dar am lasat sa vad cum adie harul, si Dumnezeu mi-a descoperit ce trebuie sa fac. Intr-o zi, l-am sunat pe arhiepiscopul Albei, Andrei (actualul Mitropolit al Clujului), sa-l intreb daca n-as putea sa mai raman in Germania. Cand a ridicat receptorul, n-a raspuns imediat, ci a tacut cateva secunde, probabil ca citea sau avea treaba. Si am auzit in telefon cum batea clopotul de vecernie la catedrala. Mi s-a pus un nod in gat si am zis: gata, ma intorc acasa.
(Formula As nr. 963, 1 – 8 Apr. 2011)
Odihnitor este timpul petrecut aici, la Claudiu Tarziu. Doamne Ajuta.