Minunile de la Mânăstirea Strâmba

Cea mai veche mânăstire din judeţul Sălaj s-a născut printr-o minune. Şi tot printr-o minune a fost reconstruită după 280 de ani. Dar în toată vremea aceasta, în mica biserică de lemn, singura rămasă în picioare din vechea mânăstire Strâmba, s-au petrecut alte multe, ştiute şi neştiute, minuni. Până azi. Pentru că Maica Domnului o veghează dintr-o icoană, soră cu aceea de la Nicula. 

Rugăciune de seară

Cinci veacuri şi jumătate de istorie sunt prinse într-o bisericuţă de lemn, ca-ntr-o coajă de nucă, pe vârful unui deal. Pereţii ei vorbesc din Evanghelii, în zugrăveala stinsă de vreme, dar sunt muţi, asupra jertfelor şi martirajelor, a luptelor şi prigoanelor, a silniciilor şi miraco­le­lor cărora le-au fost martori. Par să fi fost ridicaţi, grindă cu grindă, cu un sin­gur rost: s-o adă­pos­tească pe Maica Domnului cu Prun­cul în braţe. Căci Sfânta Fecioară şi-a făcut sălaş aici, la o margine de lume, şi n-o să mai plece.
Într-o dimineaţă de Iunie, am vă­zut-o! Aievea, la nu­mai doi paşi! Chipul îi era străluminat de iubire. Pruncul îşi lipise obrazul de al Maicii Sale şi o înconjurase, tandru, cu o mână pe după gât, privindu-i chipul cu adoraţie. Deşi topită de dra­goste, Maica nu-i întorcea privirea, mă urmărea pe mine, cum îmi tot schimbam locul, stingher. În orice colţ m-aş fi retras, Maica era cu ochii aţintiţi la mine. Mă temeam că o stânjenesc cu prezenţa mea. Şi totuşi, eram cuprins de o bucurie neţăr­murită, care nu-mi dădea voie să ies. Într-un târziu, tremu­rând şi cu urechile ţiuind de încordarea de-a prinde măcar o şoaptă în liniştea profundă a lăca­şului, am îndrăznit să îngenunchez. Asta a fost tot. Când m-am ridicat, se făcea seară şi, în clar-obscu­rul acestui bătrân ghioc de lemn, Maica Domnului zâmbea aproape imperceptibil. Eram şi eu un fiu al Ei.

Comoara mânăstirii

Privită dinspre drumul care caută satul undeva în depărtare, biserica veche de la Strâmba se dis­tinge cu greu dintre copacii bătrâni şi dintre florile înalte. Se află pe-un clin de culme, care continuă cu o gră­dină la fel de frumoasă ca raiul, cu alei care duc spre biserica nouă, bibliotecă, stăreţie, paraclis, arhondaric, chilii, trapeză şi cantina socială. Un întreg ansamblu, într-o mare de vegetaţie, îngrijit cu o rigoare nemţească şi o dragoste care face totul strălucitor şi vesel. Dar până să dai de el, te întâm­pină bisericuţa de lemn, cu turnul ei ascuţit, ca un deget îndreptat spre cer.

Cele două uşi prin care pătrunzi în naos sunt foarte joase, ca să te smerească. O candelă aprinsă şi două raze de soare, filtrate de geamurile mici, abia te lasă să vezi rămăşiţele unei picturi murale, şi preasfânta icoană a Maicii Dom­nului, de-o frumuseţe stranie, comoara mânăs­tirii, moşte­nirea ei cea mai de preţ. E împo­dobită cu un engolpion din aur şi drapată în catifea vişinie, grea, cu fireturi de aur.
La această icoană vin şiruri nesfârşite de cre­dincioşi, să capete leac pentru boli incurabile, aju­tor în necazuri mari, tămadă pentru suflete chinuite, nădejde în darul naşterii de prunci… Se prind cu toţii de poalele Maicii, cu lacrimi, cu frică şi cu speranţă. Şi Maica nu lasă pe nici unul nemângâiat. Luni sau ani mai târziu, cu toţii se întorc să-i mulţumească şi să-i povestească părin­te­lui stareţ Gri­ghen­tie Oţelea, ce minuni li s-au întâmplat. Arhi­man­dritul zâmbeşte, îi binecuvântează şi îi omeneşte cu ce are mai bun în cămară, ca o gazdă mereu bucuroasă de oaspeţi şi ca un pă­rinte ce mi­nuni şi mai mari ca acestea a văzut. Pe toate le ştie, dar nu vrea să se mân­drească, de aceea vor­beşte cu zgâr­cenie despre mira­colele de la icoana Mai­cii Domnului.
„Icoana e doar o reprezentare. Rugându-ne la ea, ne rugăm Maicii Domnului care e vie şi puru­rea prezentă între noi, dar pe care, cu orbirea păca­telor noastre, nu suntem vrednici să o vedem. Însă să nu ne îndoim, Maica e aici şi peste tot unde e chemat numele ei, gata să ne ia de mână prin hăţişurile vieţii, spre a ne feri de primejdii şi de nevoi. Minunile le face Maica Însăşi. Chiar mâ­năstirea aceasta este un miracol înfăptuit de Măi­cuţa Domnului”.

Legenda „Strâmbei”

În leatul 1461, cât fă­ceai ochii roată, de pe acest deal din satul Pădu­riş, comuna Hida, judeţul Sălaj, îi apar­ţinea unei fe­mei de neam bun, al cărui nume nu s-a păstrat. În amintire a rămas numai po­recla care o însoţea de când se ştia: „Strâmba”. Se născuse gârbovă şi şchioapă. Un bles­tem sau vreo molimă a tim­pului a făcut ca femeia să su­fere de aceste beteşuguri şi, mai apoi, să rămână vă­duvă de tânără, iar unicul ei copil, o fetiţă, să se îm­bolnăvească grav. După ce s-a convins că nu poate primi ajutor de la oameni, „Strâmba” şi-a încercat ultima şansă la Dumnezeu. Auzind că în codrii seculari vieţuiesc doi călugări cu mare har, care îmblânzesc fiarele şi învie oameni cu rugăciunile lor, i-a căutat şi le-a promis că le va face o mânăs­tire mândră, dacă-i vor putea vindeca fiica. Mari iubitori de singurătate, rugăciune şi nevoinţă, mo­na­hii nu ar fi ascultat-o pentru promisiunea ei, dar li s-a făcut milă de su­ferinţa de mamă pe care o îndura. Şi-atunci s-au rugat fierbinte, iar Dumnezeu a înzdrăvenit-o pe copila „Strâmbei”. Boieroaica a donat pământuri multe şi le-a clădit monahilor o biserică de lemn, chilii şi acareturi, înzestrându-i cu toate cele tre­buin­­cioase. Praznicul „Adormirii Maicii Domnu­lui” a fost ales ca hram al mânăstirii, în chip de mul­ţumire către Sfânta Fecioară, căreia i se ruga­seră cei doi pustnici.

„Dulcele sărut”

Două veacuri de viaţă monahală şi un martiriu, al stareţului Onisim, care a fost decapitat de către păgâni pe pragul bisericii, la 1642, au pregătit locul pentru o icoană făcătoare de minuni. Aşa se face că în anul 1673, un alt boier, Ciachi, mare latifundiar al Gârbăului, i-a comandat părintelui-pictor Luca din Iclod, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, pe care a dăruit-o Mânăstirii Strâmba. Credincioşii au numit-o „Dulcele sărut”, fiindcă Pruncul Iisus îşi atinge obrazul de cel al Maicii Sale, într-un sărut abia schiţat. Acelaşi preot-zugrav a pictat, mai târ­ziu, şi icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Mâ­năstirea Nicula, numită şi „Maica Domnului În­durătoarea”, care face şi azi mari minuni şi aduce în pelerinaje mulţimi de creştini, şi „Maica Mile­lor”, a treia icoană, îngemănată cu cea de la Strâm­ba, care a împodobit biserica Sfinţilor Apostoli din Cluj-Mă­năştur, iar astăzi se află la muzeul Arhi­epis­copiei Clujului. Toate trei s-au dovedit a fi fă­că­toa­re de minuni, fapt care te face să te întrebi ce cre­dinţă să fi avut acel preot iconar, de l-a învred­ni­cit Dumne­zeu să dea chip sfinţeniei cu atâta pu­tere. Tot în acel veac, al XVII-lea, Mânăstirea Strâm­ba a devenit şi un mic centru cultural, care distribuia carte religi­oasă şi găzduia două şcoli, una de gră­mătici, adică de copişti şi funcţionari de cancelarie, şi alta de zugravi de icoane şi de pictură murală.

Ceaţă peste miracol

În ciuda faptului că era străjuită de „Dulcele sărut”, Mânăstirea Strâmba n-a scăpat prigoanei austro-ungare asupra ortodoxiei transilvane, de la mijlocul anilor 1700. Ameninţaţi de tunurile lui Bukov, călugării au fugit, lăsând în urmă icoana Maicii Domnului. Mai târziu, mânăstirea a fost lua­tă de greco-catolici, dar şi călugării aceia s-au risi­pit, biserica fiind folosită doar de enoriaşii din sat, ca biserică de parohie. În perioada dintre cele două războaie, când lumea era în căutare disperată de miracole, s-a dus vestea că „Dulcele sărut” vindecă şi e degrabă ajutătoare. Veneau valuri neostoite de pelerini să i se închine. Şi-apoi, ca la un nevăzut semn, evlavia a încetat şi icoana a fost uitată, aco­perită de praf şi de pânză de păianjeni, ca de o ceaţă densă. Greco-catolicismul a fost interzis de comu­nişti, în 1948, iar biserica a fost retrocedată orto­docşilor. Dar nu s-a mai legat viaţa monahală aici. Abia în 1993, episcopul Ioan Mihăl­ţan a trimis câţi­va călugări să refacă mânăstirea. Vreo două rânduri de monahi s-au dat bătuţi în faţa con­diţiilor inumane. Biserica era izo­lată de sat şi de lume, nu ajungeau până la ea nici drumul, nici curentul, nici apa şi, bineînţeles, nici credincioşii. Călugării n-aveau pe ce pune capul, nu existau nici chilii, iar sfântul lăcaş era într-o delăsare totală. Au impro­vizat o locuinţă dintr-un container din tablă, dar n-au rezistat vremii vitrege şi sărăciei lucii.

Ce te învaţă singurătatea

Trei ani mai târziu, a fost numit un nou stareţ: părintele Grighentie Oţe­lea. Era tânăr şi, după cum măr­tu­­riseşte, lipsit de orice experienţă. Fusese călugărit de câţiva ani, şi avan­sarea sa pe post de stareţ l-a luat prin surprindere. Ce-i drept, făcuse ucenicie pe lângă monahii îmbu­nă­tăţiţi din Moldova, la Cetă­ţuia, lângă Iaşi, şi-apoi la Mânăstirea Izbuc, din Bihor, ceea ce l-a întremat sufleteşte, dar nu l-a pre­gătit pentru ispitele unei răspunderi adminis­trative atât de mari. Ajuns la Strâmba, a înţeles repede că lucrarea la care fusese chemat era peste puterile omeneşti:
„Mi-a plăcut mult pustia pe care am găsit-o aici. Era de o frumuseţe şi o pace ca la facerea lumii. Dar m-a şi înspăimântat, că m-am trezit fără niciun ajutor, fără bani, fără hrană, fără un colţ în care să mă pot odihni, dinaintea unei biserici în ruină. Nămeţii de zăpadă mă ţineau prizo­nier iarna, vara, livada îmi devenea bise­rică, având cerul drept cata­peteasmă, păsă­rile – cântăreţi şi pomii plini de roade, în chip de credincioşi slujitori. A fost şi fru­mos, nu numai greu. M-am frământat mult să găsesc o soluţie, pentru a începe să re­construiesc mânăsti­rea. Au fost doi ani de apos­tolat şi de ru­gă­ciune aproape neînce­tată către Maica Domnului. M-am dat cu totul în mâinile Sale. Am îngenuncheat, seară de seară, în faţa icoanei, şi i-am zis: «Maică Preacu­rată, eu nu pot fi stareţ, nu ştiu ce să mai fac. Dacă vrei ca să rămân şi să fie mâ­năs­tire aici, fă ce ştii mai bine! Fii tu sta­reţă!». De atunci, eu sunt un biet adminis­trator, iar Maica Domnului e stareţa. Ea a făcut tot ce vedeţi. Eu doar m-am rugat, de câte ori am avut o nevoie, iar Maica a mişcat lucru­rile. Aşa a renăscut mânăstirea din propria ce­nuşă” – ne-a mărturisit părintele Grighentie.
Smerenia îl împiedică să-şi asume vreun merit, dar numai sfinţia sa ştie câte nopţi nedormite au fost, câte griji, câtă alergătură, câtă muncă brută, câtă osteneală la şevalet, să picteze icoane spre a le vinde şi a face rost de un ban pentru cele necesare, câte ore de rugăciune şi ce lipsuri a îndurat. Prin osârdia sfinţiei sale au fost ridicate chiliile şi un mic paraclis – în care s-a slujit până de curând, când a devenit neîncăpător -, a fost restaurată bise­rica veche şi construită cea nouă – mare şi lumi­noa­să – şi au fost clădite şi rânduite toate celelalte, cu forţe puţine (doar cinci vieţuitori), dar cu o cre­dinţă nestrămutată şi multă rugăciune. Părintele Grighentie ne spune, totuşi, că din toată această ex­perienţă, cel mai mare câştig al său este că a învăţat ce folos are singurătatea.
„Singurătatea mi-a dezvăluit ce putere poate avea rugăciunea, când n-ai un om în preajmă, că­ruia să-i ceri sprijinul. Şi tot în singurătate am de­prins dragostea pentru oameni. Când îmi intra cineva pe poartă, parcă era Hristos în persoană. Şi-acum, deşi sunt ani de când pragul ne este trecut tot timpul de multă lume, tot aşa simt”, mărtu­riseşte părintele.

Răsplata pentru o biserică nouă: apă din piatră seacă

– Părinte arhimandrit, sunteţi brăilean, cres­cut în călugărie, în atmosfera mânăstirilor mol­do­veneşti şi, devenit, iată, de peste douăzeci de ani, un stâlp al monahismului ardelenesc. Cum v-aţi a­co­modat în acest frumos şi pe nedrept ocolit judeţ Sălaj, aflat în colţul vestic al hărţii?

– În credinţă nu prea mai contează obârşia, ci să vorbim aceeaşi lim­bă a lui Dumnezeu. Deci, tradiţiile specifice şi graiul sălăjean, uneori mai greu de înţeles pentru un regăţean, au fost cel mai uşor de deprins. Mai dificil mi s-a părut să desţele­nesc ogorul credinţei. Când am venit aici, lumea nu era cu mer­sul la mânăstire, ca în Moldova, de pildă. Nici nu se înghesuia la spovedit şi împărtăşit. Acum, însă, duminica şi în sărbători, biserica mare e plină, iar cei mai mulţi sunt tineri, în parte cu copii în braţe. Este o mare bucurie pentru mine. O altă bucurie este că vin la ortodoxie şi mulţi maghiari. Aici sunt acum acasă, şi asta nu doar pentru zbuciumul şi toate bucuriile care mă leagă de mânăstire, ci mai ales pentru dragostea oamenilor. Să ştiţi că nu doar moldovenii ard de credinţă, ci şi ardelenii. Iar la Maica Domnului au o evlavie foarte mare.

– Aţi venit într-un loc care vă părea potrivnic, şi aţi reuşit să-l îmblânziţi şi să-l redaţi lumii. Ce şi-ar mai putea dori un stareţ care a realizat tot ce a visat?

– O, lucrarea e încă departe de a fi să­vârşită. Uitaţi, de vreo şapte ani, am înce­put construirea bisericii noi, pentru că în cea veche nu slujim, fiind mică şi monu­ment istoric, iar paraclisul nu poate cuprin­de toată lumea care vine la Sfânta Litur­ghie. Am adus biserica în starea de a fi sfin­ţită şi, atunci când va considera potrivit, vlă­dica o va sfinţi. Până atunci, Preasfin­ţitul Părinte Episcop Petroniu ne-a dat bine­­cuvântare să putem sluji într-însa. De acum înainte, vor trece alţi ani până va fi terminată pictura. Căutăm încă un pictor care să o zugrăvească în stil bizantin curat şi, desigur, resursele financiare pentru asta. De asemenea, mai dorim să facem din mânăstire un focar de cultură şi edu­caţie, aşa cum a fost cu veacuri în urmă. Am pus la punct o bibliotecă destul de bine dotată, inclusiv cu cărţi de beletris­tică; organizăm conferinţe şi dezbateri, cu intelectuali invi­taţi din toată Transilvania; facem în fiecare an ta­bere de catehizare pentru 300-400 de copii, şi este loc de mai mult şi de mai bine. Nu în cele din urmă, am vrut să deschidem aici un azil pentru nevoiaşi sau măcar o cantină pentru săraci. Din pricina bi­ro­craţiei, am abandonat proiectul. În schimb, îmi doresc mult să putem face măcar o casă de retragere pentru preoţii pensionari care sunt singuri şi bolnavi şi pentru preotesele văduve.

– Alte planuri, alte minuni…

– Minunile sunt prezente permanent în viaţa noastră. Fără intervenţia divină, n-am putea nici respira. Dar nu suntem conştienţi de asta. Şi iată că mă faceţi să vă mai destăi­nuiesc una, pe care am trăit-o fără s-o cer. Ştiam că toată zona asta e seacă de apă. În toate satele dimprejur e o problemă mare cu apa, pânza freatică fiind la mare adâncime. Nu vă mai spun cum ne-am chinuit ani de zile, din această pricină. Asta, până când am început să săpăm fundaţia noii biserici! La nici doi metri, am dat de un firicel de apă. Este acolo un izvoraş care curge lin şi constant. L-am captat, ducem apa într-un rezervor, de unde vine prin că­dere în reţeaua noastră internă. Şi avem apă! Am primit acest miracol ca pe un semn că Maica Dom­nului a vrut o biserică nouă, care să întărească şi mai mult această mânăstire.

(Formula As nr. 1321, 21 – 28 iunie 2018)