Marina Dumitrescu: „După ce ai învăţat să te rogi, nu te mai poţi lipsi de rugăciune”

Om de cultură înaltă, care practică jurna­lismul ca pe o artă şi totodată ca pe o misiune primită de Sus, MARINA DU­MI­TRESCU îşi ţese textele, fie că sunt de presă sau literare, pe urzeala credinţei. În atitudinea ei nobilă, deschisă, zâmbitoare şi delicată, se vădeşte aris­tocraţia ortodoxiei autentice.

Sfintele bunici

– Sunteţi unul dintre jurnaliştii de vârf, în zone rafinate intelectual ale presei, şi norocoşii care vă citesc textele au, pe lângă bucurie estetică, şi sur­priza să vadă credinţa dvs. în Dumnezeu, expri­mată deschis. Este această credinţă moştenită, educată sau revelată?

– Provin dintr-o familie de oameni credincioşi dar, crescând în Bucureşti, nu am avut ocazia copi­lăriei idilice de la ţară, cu tot ce implică în materie de obiceiuri şi duioase aduceri aminte. Providenţa a inversat însă în mod straniu lucrurile. Fac această mărturisire pentru prima dată, public! Deşi ambele mele bunici (cea paternă şi cea maternă) erau evlavioase şi practicante, nu pot spune că ele m-au condus, pedagogic, spre credinţă sau practicile creştine. Asta, şi pentru că nu locuiam împreună. Din motive locative şi de conjunctură, nu ele m-au crescut. Dar cu trecerea timpului, imaginea acestor două bunici parcă a renăscut în mintea mea şi în sufletul meu, prin amintirea lor ca persoane – de altfel asemănătoare între ele. Delicate, brave, dă­ruite, blânde, discrete, răbdătoare până la extrem. Erau întruchiparea acestor virtuţi. Vei zâmbi, dar îmi amintesc mai degrabă expresia chipului lor, unele gesturi sau purtări, dincolo de vorbe sau po­veşti. Cu trecerea timpului, adică mult după ple­carea lor la Domnul, detalii aparent neînsemnate îmi tot reveneau, pe calea sufletească, în memorie. Dar n-aş putea spune nici cum, nici de ce. Aşa, pur şi simplu. Până când, la un moment dat, spre vârsta de 30 de ani, vorbind cu o prietenă (de ce oare îmi amintesc aşa de limpede acel moment ?!), chiar am formulat ipoteza că bunicile mele erau nişte (mi­cuţe)… sfinte. Gândul era de o claritate absolută şi aşa a rămas. Nu e curios că în pofida trecerii timpu­lui, chipul smereniei, al discreţiei, al ştergerii de sine se întăreşte, în loc să pălească? Bunicile mele, dincolo de mormânt, au aură. Dar n-am încheiat aici răspunsul la întrebare. Sper că pot continua…

– Desigur!

– Până pe la 27 de ani, momentul unei cotituri existenţiale în viaţa mea, aveam şi practicam o cre­dinţă, cum s-ar zice, abstractă. Nu îl iubeam încă, în adevăratul sens al cuvântului, pe Domnul. Deşi mă rugam, seară de seară, fără excepţie, de foarte mi­că… Nu ştiam să-l iubesc pentru că nu Îl vedeam ca Persoană. Mai degrabă mă temeam de puterea Lui. Acela a fost debutul căutării conştiente a lui Dum­nezeu, a dorinţei de a-mi întări şi nuanţa, pe toate căile, credinţa. Însă nu a fost nimic programatic, totul s-a petrecut firesc. Parcă cineva mi-ar fi des­chis o uşă, invitându-mă să intru. Iar eu am păşit cu încredere. De peste trei decenii, asta fac şi voi face în continuare: caut să mă apropii de Hristos, să fiu tot mai atentă la fineţea artizanală a Lucrării Sale cu mine, cu noi. Să înţeleg cât mai bine ce îmi pro­pune şi să-I răspund cât mai adecvat. Dar nu fiind­că trebuie, ci pentru că vreau din tot sufletul. Fiind­că mă conving, pe zi ce trece, de logica adâncă – ne-facilă, provocatoare, ambiţioasă, înălţătoare – a planului Său.

„Orizontul credinţei îi oferă jurnalistului libertatea”

– Cum se împacă jurnalismul, care te ţine me­reu în priza actualităţii, cu credinţa, care este o trecere dincolo de realitate?

– Se împacă per­fect. Primul lu­cru pe care trăirea în orizontul cre­din­ţei i-l oferă jur­na­lis­tului este li­ber­tatea. O liber­tate de calitate su­peri­oară, durabilă. Ca me­dia­tor şi for­ma­tor de opinie, el are ne­voie ca de aer de o conştiinţă inde­pen­dentă, in­tegră. Va­lorile E­vanghe­liei pro­pul­sează omul din­co­lo de eul său mes­chin, arătân­du-i că e mai presus de orice or­goliu sau confort privat şi că ade­vărata menire şi-o împlineşte în ochii lui Dum­ne­zeu. Asi­gură cum­va a­ceas­tă alegere vreun răsfaţ spiri­tual, vreo recom­pensă automată? Nici vorbă, pentru că ne aflăm în pa­radigma opusă ori­cărui comerţ! Aş spune că mai ales jurnalistul, captiv în vria cetăţii, e per­­­manent hărţuit de tentaţii, ma­nipu­lări, frecuşuri, in­trigi, denigrări, ştiri false şi tot res­tul. El însă ştie că toate se întâmplă cu rost, iar pe mă­sură ce sunt în­fruntate, di­na­mica piedicilor devine mai coerentă. Mai fruc­tu­oasă spiritual. Aşadar, libertatea e primul bene­ficiu. Dar mai sunt şi alte as­pecte. Acum câţiva ani, în cadrul Congresului Asociaţiei Jurnaliştilor Euro­peni desfăşurat la Bu­cureşti, am prezentat o reflec­ţie sub titlul Per­soana de dincoace de tehnologie, în mass media contem­porane (sintetizată ulterior în ziarul Lu­mina). Înşi­ruiam acolo şi alte beneficii hrănite din acelaşi izvor al Evangheliei: înmulţirea talantu­lui fără vedetizare deşartă; onestitatea, con­ştiin­cio­zitatea, smerenia; sim­ţul răspunderii şi, mai ales, res­pectul faţă de pu­blic. Nu procentual, ci indi­vi­dual! Aşa cum Hristos ne priveşte pe noi, unul câte unul, omul de presă îşi va situa aproapele pe primul plan, iar propria auto­ritate mediatică, pe plan secund. Niciun cod deon­tologic, oricât de pres­ti­gios, nu va substitui acel „standard” interior, hrănit de Har. Poate am poetizat un pic, dar aşa văd lu­crurile.

„Rugăciunea modelează asemenea apelor şi vântului care şlefuiesc munţii”

– Mai puţină lume ştie că sunteţi şi poetă. Ce este poezia pentru dvs., o formă de mărturisire, de împărtăşire sau chiar de rugăciune?

– Cât e de greu să strângi în nişte simple fraze, trăirea! Ştim bine ce tocit e limbajul, suprasolicitat, viciat de clişee, cât de impersonal – ca să revin la o temă obsesivă. Răspund, deci, cu uşurare: da, pen­tru mine poezia – atâta cât îmi e dat să frecventez tărâmul ei mirabil – reprezintă mult mai mult decât o veleitate literară. Îmi cunosc limitele, scriitori­ceşte vorbind, dar în acelaşi timp ştiu că activarea acestei misterioase dimensiuni e autentică. Este în mine. Şi, la anumite intervale de asemenea tainice acumulări, îmi cere să îi dau glas. Fac din nou o mărturisire în premieră şi îţi mulţumesc că mi-ai dat curaj. Lucrez la al cincilea volum de versuri, care sper să apară anul viitor. Mai mult ca niciodată până acum, realizez, pe acest şantier aflându-mă, că poezia este calea mea de comunicare privilegiată cu Dumnezeu. Singura care mă mulţumeşte, adică sin­gura prin care simt că I-am spus ceea ce doream să ştie… Nu îndrăznesc să intru mai mult în detaliile acestei ascunse chimii. Revenind la întrebare, poe­zia e pentru mine şi mărturisire de credinţă, şi rugăciune, şi spovedanie, şi declaraţie de dragoste. Mă bucur că există această platformă a interacţiunii mele cu Nevăzutul.

– Rugăciunea este o constantă în viaţa dvs. I-aţi simţit vreodată puterea miraculoasă în mod direct?

– Categoric da! Cum spuneam ceva mai înainte, mă rugam seară de seară, din fragedă pruncie – tatăl meu fiind cel care m-a asistat în această deprindere. Cu atât mai mult, la cei aproape şaizeci de ani pe care îi am, văd cu destulă limpezime şi devenirea acestei coordonate a vieţii mele. Nu-mi e deloc uşor să vorbesc despre un resort atât de intim, dar o fac cu titlu de mărturisire către semenii mei. Rugă­ciunea – acest dar nepreţuit – implică, aşadar, o creş­tere, o maturizare. Timpul nu doar adună se­cunde şi ore, ci modelează încontinuu, asemenea vântului sau apelor care şlefuiesc munţii. Ceea ce la început e mai degrabă o îndatorire, tema pentru acasă a elevului silitor, se transformă gradual într-o dimensiune indispensabilă propriei fiinţe. Persis­tând şi aprofundând această formă a comunicării cu Dumnezeu, ea îşi dezvăluie, sub multiple forme, realitatea, concreteţea. Până când ajunge, pur şi simplu, o resursă vitală. Ceva de care nu te poţi lipsi. Ce înseamnă a nu te mai putea lipsi de rugă­ciune? A te ruga mereu. Neîncetat. Oriunde, oricând şi pentru toţi. Dar nu simpla scurgere a anilor peste obiceiul rugăciunii o transformă într-un organ vital. Ci întărirea credinţei în relaţia cu Cel căruia i-o adresezi. În fine, răspund ultimei părţi a întrebării printr-o interogaţie retorică: ce îi scotea din minţi, mai mult decât orice, pe torţionarii închisorilor co­muniste, dacă nu arma infailibilă a rugăciunii victi­melor lor?

„Credinţa e corabia mea”

– Dacă ar fi să descrieţi credinţa, cu ce imagine aţi face-o? Şi care e cel mai mare câştig pe care vi l-a adus?

– Cum spuneam, pe măsură ce timpul înain­tează, îmbogăţindu-ne deopotrivă experienţa şi cultura religioasă, se accentuează, de fapt, carac­terul personal al relaţiei cu Dumnezeu. Iar această viziune ne face, înainte de orice, să nu vrem să-L întristăm. Exact aşa cum copilul nu vrea să-şi vadă un părinte supărat. Raportul între a crede şi a înţe­lege mi se dezvăluie în fiecare zi mai nuanţat. Dar ce zic? În fiecare clipă există un detaliu, o irizare, pe care nu o bănuiam. Acest paradox fundamental se cere trăit, nu aşezat sub lupa raţiunii. Dacă ar fi totuşi să cuantific, aş spune că măsor Lucrarea Domnului asupra mea în felul cum mi s-au meta­morfozat trăirile, reacţiile, percepţiile, viziunea. O recunosc în filigranul devenirii personale: ce pot face şi nu puteam; ce pot gândi şi nu puteam con­cepe, ce pot simţi şi îmi era complet străin. Uneori nu-mi vine să cred de unde m-a luat şi unde m-a (a)dus îndrumarea Sa tainică. Absolut tot ce e mai bun în viaţa mea – familială, profesională, socială chiar – a venit din sinergia cu El. Cre­dinţa e corabia mea, străbătând vânturile şi va­lurile.

„Străinătatea nu a afectat tăria credinţei mele”

– Sunteţi soţie de teolog şi diplomat, l-aţi însoţit pe soţul dvs., Teodor Baconschi, în di­fe­rite ţări cu tradiţie creştină. Are legătură trăirea credinţei cu locul în care vieţuieşti?

– Într-adevăr, destinul a vrut ca un cuplu care s-a clădit în viaţa boemă pariziană, acum aproape 30 de ani, să ajungă să reprezinte Ro­mâ­nia în nobile capitale europene. Din 1987 încoace, am trăit, una peste alta, lungi perioade, în cinci capitale. Cu Bucureştiul – şase. Întâi studenţeşte, apoi diplomatic. Cu reculul de în­ţe­­lepciune pe care mi-l permit azi, spun sin­cer că… străinătatea nu a afectat în niciun fel trăirea credinţei mele. M-am putut regăsi foarte bine şi printre francezi, şi printre englezi, prin­tre portughezi, italieni sau greci. Uneori, poate că experienţele mele spirituale au fost chiar mai inten­se în locuri aşa-zicând… nefamiliare. Dar, vezi, cu cât credinţa mea (îndrăznesc să spun) a sporit, cu atât mai mult îl privesc pe fiecare om, înainte de orice, ca om. Copil al lui Dumnezeu, ca şi mine. Paradoxal, tocmai în Grecia, patria copleşitoarei moş­teniri bizantine, stilul vieţii contemporane m-a nemulţumit cel mai mult. E adevărat şi că secularizarea unor capitale precum Pa­ri­sul sau Londra frus­­trează o persoa­nă obişnuită să se în­chine în faţa bise­ri­cilor pe lângă care trece, dar, pe fond, viaţa printre străini mi-a potenţat, în va­rii feluri, atât iden­titatea, cât şi cre­dinţa ortodoxă. Pe de altă parte, străinii sunt de­seori mult mai pu­ţin străini decât compatrioţii noştri cei… atât de înstrăinaţi.

– Copiii vi s-au născut în străinătate şi, în bună măsură, au crescut acolo. Acum, studiază în străi­nătate. I-aţi educat religios? V-au moştenit cre­dinţa?

– Atâta cât a fost la latitudinea noastră, evident că da. Şi am convingerea că acel strat în sufletul lor persistă. Ştim bine însă că, astăzi mai puţin decât oricând, nu poţi „inculca” unui adolescent credinţă. Trebuie să ai multă răbdare cu vârsta, cu persona­litatea lui. Nu cred, bunăoară, în posturile impuse minorilor, care nu au efectiv cum să înţeleagă aceas­tă ipostază a jertfei. Simpla obişnuinţă nu duce niciodată la ceva bun. Ceea ce noi, ca părinţi, facem în continuare, este să privilegiem perspectiva creş­tină, cât de mult şi de credibil putem. Mereu îmi spun că şi eu, la vârsta lor, eram necoaptă religios. În schimb, în ceea ce mă priveşte, ca mamă, recu­nosc că rugăciunea pentru copii a luat locul tuturor formelor de acompaniere exercitate vreodată. Iar nădejdea mea este uriaşă.

„Oamenii cultivaţi ignoră, cumva, trăirea la firul ierbii”

– Cu ochiul scormonitor de jurnalist, care a avut în faţă mulţi interlocutori care şi-au măr­turisit aderenţa la creştinism, dar şi cu experienţa dvs. de creştin-ortodox practicant, cum vedeţi gra­niţa dintre credinţa trăită şi credinţa ca stil de viaţă intelectual?

– Problema care se pune aici, dar pe care nu am cum să o detaliez, e valabilă la orice nivel. Cum abordezi credinţa, atunci când e moştenită: ca pe un dat imuabil pe care, sine qua non, îl perpetuezi, sau ca pe o realitate, un adevăr viu pe care eşti chemat să-l îmbogăţeşti, în fel şi chip, printr-o prezenţă viabilă. Oamenii foarte cultivaţi riscă, într-adevăr, să ignore, cumva, trăirea la firul ierbii, ca fiind ceva… mediocru, ştiu şi eu, insuficient încadrat inte­lectual. Dar aceeaşi trăire riscă să fie falsificată de către aceia dintre noi care, comozi, nu îşi propun mai nimic – nici personal, nici pentru Biserica lor. Şi, ca atare, înghit fără discernământ poncife sau chiar ma­nipulări. Ceea ce re­gret este că unii inte­lectuali ai cetăţii con­fundă mărtu­ri­sirea de credinţă (pu­blică, prin defi­niţie) cu drep­tul la intimi­tate, în orizont trans­cendent. Este aici o frontieră volatilă, ce e drept, pe care însă minţile rafi­nate au toate instru­men­tele să o con­tro­leze. Dacă îşi propun.

– Recent, aţi lansat cea mai proaspătă carte a dvs., o selecţie de eseuri apărute iniţial în diferite publicaţii culturale: Trăind printre voi, cu atenţie (Ed. Vremea, Bucureşti, 2018). Deşi nu sunt cir­cum­scrise unei singure teme, ele formează un tot al valorilor pe care le nutriţi. Eu întrevăd că, pe dedesubt, toate acestea sunt legate între ele de firul de aur al credinţei. E adevărat?

– Da, este adevărat. Publicistica mea, poezia pre­cum şi activitatea în radio sau tv reprezintă un continuum. Eu aşa le văd. Iar la rădăcina acestei captivante alcătuiri, se află atenţia – practică şi spirituală în acelaşi timp. Condiţia indispensabilă pentru a nu irosi talantul ce mi s-a dat…

CARTE DE VIZITĂ

Absolventă a Facultăţii de Filologie a Uni­ver­sităţii Bucureşti, Marina Dumitrescu a pă­răsit Ro­mânia în anii grei ai finalului de dicta­tură comu­nistă, 1987, stabilindu-se iniţial în Grecia şi apoi trăind la Londra şi Paris. Începând cu 1988, s-a spe­cializat în jurnalismul de radio şi a lucrat succesiv la BBC (Londra şi Bucu­reşti), RFI (Paris) şi Europa Liberă (Bucureşti şi Praga). În 1995 s-a repatriat, dar a continuat să trăiască mult peste graniţe. Din anul 2001, realizează emisiuni la Radio România Cultural. De asemenea, a avut perioade lungi în care a făcut emisiuni de autor la Trinitas Tv şi TVR3. A publicat patru volume de versuri şi unul de eseuri. Este căsătorită cu scriitorul şi diplomatul Teodor Ba­conschi, din 1991, împreună cu care are doi copii, Irina şi Ştefan.

(Formula As nr.1338, din 25 oct. – 1 nov. 2018)